19-30 iunie 2012 - TURCIA (VIII) - BERGAMA, TROIA şi CANAKKALE

"Ce ştii rămâne al tău: e bogăţia purtată cu tine.
Nici măcar Alzheimer-ul nu îţi poate lua matematica şi limba."

(dna Maria Mihăiescu, medic pediatru)

În călătoria din Turcia m-am simţit bine lângă câţiva oameni: cei cunoscuţi şi cei pe care am avut plăcerea să îi cunosc. Într-adevăr, i-am evitat pe cei prea nervoşi şi orientaţi mai mult spre critică, dar am profitat de deschiderea soţilor Mihăiescu, Maria şi Paul. Un om scund, mărunt şi puternic, dna Maria m-a impresionat prin lecturile sale, prin conversaţia despre literatură, despre cum se călătorea pe vremea comunismului, despre armeni, despre munte şi viaţă neobosită. Deşi avea 70 de ani şi soţul ei cu doi ani mai mult, erau atât de plini de viaţă, discreţi şi mereu cu câte o replică bună de ţinut minte. La Marmaris, când erau câţiva din grup nemulţumiţi de condiţiile de cazare, l-am întrebat pe dl Paul dacă are vreo plângere şi mi-a spus: "Atâta timp cât am aer în cameră, totul este bine!". La fel am considerat şi eu cu Elena: am lăsat puţine lucruri să ne umbrească ieşirea şi nu am ratat nicio ocazie de a ne hlizi, mai ales că ea avea nevoie de o traistă doldora de energie pozitivă pentru întoarcerea în Anglia.

BERGAMA. Vechiul Pergamum. După ce am urcat cu telecabina în zona înaltă a regiunii Izmir, am avut parte de un tur istoric prin Acropolele oraşului antic. Porţile monumentale, mormintele dedicate regilor, biblioteca ce conţinea 200.000 de volume, amfiteatrul cu o acustică perfectă, agora au fost câteva precizări făcute de ghida noastră. Format din patru părţi ce descriau luptele dintre titani şi zei, Altarul lui Zeus este prezent în proporţie de o treime în situl de la Bergama, deoarece restul a fost dus în Germania şi expus la Muzeul din Berlin. Turcia încearcă şi în ziua de astăzi să recupereze rămăşiţele de la germani şi a făcut apel până şi la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, dar, ca şi în alte cazuri de "furt cultural motivat istoric", lucurile se tărgănează, se amână pentru a nu se crea tensiuni diplomatice sau a nu se afecta relaţiile dintre ţări. Nici turcii nu sunt fără pată, căci şi ei deţin lucruri de valoare din cultura altor popoare, pe care nu sunt dispuşi să le returneze, aşa că...discuţia e nuanţată!

Teatrul din Bergama este unul din cele mai înclinate din lume, are o capacitate de 10.000 de oameni şi a fost construit în secolul al III-lea î.Ch. Pe mine mă ia cu fiori să calc în locuri încărcate de atâtea sute de ani de istorie şi să fiu în capătul lanţului de evoluţie, să fiu un vizitator al rămăşiţelor unor perioade de începuturi pentru civilizaţie şi ghida exprima aceleaşi lucruri: ne-a demonstrat acustica recitându-ne La steaua... şi a adus argumente contra reconstrucţiei unor zone antice pentru a avea o imagine completă asupra dimensiunilor acestora. Am fost parţial de acord cu dânsa, căci pe Acropolele de la Atena părţile de piatră care lipsesc sau se află la British Museum au fost înlocuite cu piatră de o culoare mai deschisă pentru a se vedea clar ce este de la bun început şi ce s-a adăugat: ai imaginea mult mai bine conturată a unui templu, amfiteatru, panteon şi ţi se specifică mult mai clar cât s-a mai păstrat din vechile locuri. Multe din ele se reduc la fundaţii, la piatră împrăştiată care nu poate reprezenta monumentalitatea din care făceau parte. Însă, un exces de reconstrucţie duce la anularea ideii de "rămăşiţe istorice" şi un loc precum Efes-ul şi-ar pierde tot farmecul dacă l-am reface bucată cu bucată. Cred, totuşi, că o cale de mijloc este posibilă: Biblioteca Celso este aşa impresionantă tocmai pentru că a fost refăcută, dar numai faţada, nu integral!

Pe măsură ce incursiunea în Turcia se apropia de ultimele popasuri mă gândeam că "plinul oriental" este de alt calibru decât cel occidental, căci aveam să mă întorc în ţară cu o stare de bine şi cu o energie aparate, calibrate lumii în care fusesem inclusă timp de 2 săptămâni. Nu e vorba de o ierarhizare bun/mai bun, ci doar de distinct. Încăpăţânarea de a mă ţine de călătorii a trecut în stadiul de "ireversibil" după potopul acesta de culoare şi aromă: am văzut şi ştiu atât de puţin, încât singura cale ce îmi rămâne este să continui şi să îndesesesc drumurile. Un poem de Charles Bukowski îmi dă dreptate:

The Laughing Heart

your life is your life

don’t let it be clubbed into dank submission.

be on the watch.

there are ways out.

there is a light somewhere.

it may not be much light but

it beats the darkness.

be on the watch.

the gods will offer you chances.

know them.

take them.

you can’t beat death but

you can beat death in life, sometimes.

and the more often you learn to do it,

the more light there will be.

your life is your life.

know it while you have it.

you are marvelous

the gods wait to delight

in you.

TROIA. Oraşul lui Priam, cel cu 50 de fii şi fiice din epopeea lui Homer, Iliada. Calul troian. Ahile. Hector. Ulise. Un loc încărcat mai mult de legendă. Se consideră că în Troia sunt urme a unor oraşe construite succesiv unul peste celălalt: sunt în număr de 9 şi situl le are foarte clar precizate în cele puţine rămăşiţe-martor. Calul de lemn de la intrare este spectaculos şi te îmbie la poze, iar cel care a fost folosit la filmarea lung-metrajului Troia se află în Cannakale. Arheologul german Heinrich Schliemann, cel care a făcut săpături în zonă pentru a descoperi oraşul, a avut o viaţă halucinantă, orientată în jurul obsesiei de a găsi acest loc, supus actualmente la multe discuţii istorice. Situl este ca o ruină a unei runi, căci încă se fac excavări, se cercetează zona, se continuă căutările, deşi locul este declarat parte integrantă din Patrimoniul UNESCO. Doamna Lenuş a fost extrem de încântată de densitatea periplului istoric din Turcia, iar Adela a rămas ferm convinsă că nu va mai rata pe viitor astfel de călătorii, după ce vreo 3 ani a tot amânat să le răspundă afirmativ.

Situl arheologic nu este populat doar de pietre, ci şi de veveriţe îndrăzneţe care îţi ies în cale şi par a-ţi cere socoteală pentru că le-ai deranjat cărările sau nu ai plătit un preţ de alună ca să te plimbi nestingherit pe acolo. Norocul nostru a fost un specimen obişnuit cu turiştii, care a dat o reprezentaţie de alergat pe pietre, de venit până aproape de noi, de întors spatele şi plecat în plină glorie.

Nici eu cu Elena nu am fost mai prejos, căci era contagioasă atitudinea veveriţei. Adela a făcut cu noi o adevărată sesiune de fotografii în spaţiul mare al sitului de la Troia: eram pe capăt de călătorie şi ne umpleam şi buzunarele laterale de stare de bine.

CANAKALLE. Oraş de graniţă spre Europa. Este mai puţin fascinant faţă de celelalte locuri în care am fost, e mai mult un loc de trecere, economic şi turistic. Ne-am plimbat pe malul mării şi am mâncat specialităţi, încercând să ne înţelegem prin semne asupra meniului, căci limba engleză nu prea era vorbită în localul unde intrasem. Adela voia să vadă cum este kebap-ul la turci şi am căutat peste un loc unde să se servească aşa ceva: nu am găsit decât variaţii pe acea temă. Mie mi-a plăcut mai mult tavuk-şiş-ul pe care l-am comandat decât kebap-ul pe care l-am mai servit ocazional în ţară. Seara a fost blândă şi, după o bere Efes, somnul ne-a dus spre ziuă, ultima din adăstarea noastră în Turcia.

Strâmtoarea DARDANELE. Calmul dimineţii ne pregătea pentru o zi lungă de tranzit până în Bucureşti. Am trecut strâmtoarea exact cum am făcut-o şi la Canalul Mânecii, de la Calais la Dover şi înapoi. Simţi cum se aşează fiecare impresie la locul ei, după ce te iau toate cu asalt şi nu ştii asupra căreia să te opreşti mai exact, căci gândurile îţi sar pe necontrolate de la una la alta. A fost un timp peste aşteptările mele de dens, o falie de contact cu o lume aboslut fascinantă, bogată şi săracă în acelaşi timp, gălăgioasă şi religioasă, muncitoare şi descurcăreaţă, colorată şi aromată, o lume în care noi, europenii, ne putem integra foarte greu. M-am simţit bine să călătoresc prin ea, dar mi-ar fi extrem de greu să mă adaptez ei: are alte ritmuri şi armonia nu prea ar încăpea! Mi-ar surâde să revin în Turcia peste câţiva ani, să o văd cu alţi ochi, să caut alte detalii, să mă bucur altfel de ea, căci sigur are de oferit mai mult decât am reuşit eu să văd.