luni, 23 iunie 2014

13-15 iunie 2014 - excursie cu 40 de ştrumfi: Cetatea SIGHIŞOARA - Centrul Vechi din SIBIU - Castelul Huniazilor din HUNEDOARA - Cetatea DEVA - Cetatea ALBA CAROLINA - Salina TURDA și Aqualand Deva

"Poţi alege fie să defineşti clipa sau s-o laşi să te definească!"
(Walt Whitman)

A venit deja luna iunie? Desigur! Atunci este timpul pentru celebra a doua excursie din anul școlar în curs! Unde să mergem, unde să mergem? Ce să vedem? Ce a mai rămas de văzut? Ei, bine, ca întotdeauna, avem noi câteva idei, doar suntem cei 4 profesori care îi instigăm pe ștrumfi la călătorit și avem mintea plină de posibile itinerarii, de obiective, de activități și de planuri. Dorindu-ne un program ambițios și divers, ne-am orientat către o zonă a țării în care ajungeam rar și ne-am propus un tur al cetăților și al centrelor medievale din Sighișoara, Sibiu, Deva, Hunedoara și Alba-Iulia. Pe 12 iunie 2014, cu o zi înainte, se întâmplase La Castel, la Breazu, banchetul celei de-a doua generații de ștrumfi, pe care am avut plăcerea să o îndrum timp de 4 ani de zile prin hățișurile gimnaziului și ale deciziilor de la vârsta de 14 ani, așa că venisem în excursie cu o stare foarte bună, gata de a înnoda la șir o altă excursie frumoasă!




Vara și ștrumfii dincolo de școală sunt o combinație care nu poate da decât rezultate pozitive, așa că turul nostru a început la SIGHIȘOARA, singura cetate medievală din Europa încă locuită! Timp de câteva ore am parcurs distanța de la Iași până în zonă și era nevoie de o dezmorțire: aveam ceva de hălăduit până ajungeam la zona obiectivelor turistice și veselia mișcării ne-a cuprins rapid pe toți! Traducând urările sale în mai multe limbi, toboşarul de serviciu ne-a primit cu dragă inimă și am rămas impresionați de constumația sa, dându-ne o serie de informații de la bun început. Cetatea a fost construită de saşi în secolul al XII-lea, zidurile aveau aproape un kilometru, iar turnurile de apărare aparţineau breslelor de meşteşugari, poarta centrală fiind apărată de cel mai impozant turn, Turnul cu Ceas. De aproape 400 de ani șapte figurine, simboluri ale fiecărei zi din săptămână, ieșeau, pe rând, la miezul nopţilor, din turn, iar legenda spunea că globul de aur din vârf a fost pus acolo de către un uriaş. Am hotărât să mergem către punctul de belvedere de la capătul Scării Şcolarilor (Scara Acoperită), care a fost construită în anul 1654 de către primarul Johann Both pentru a ușura accesul către Școala din Deal. Acolo se aflau inițial 300 de trepte, dar în zilele noastre se mai găsesc doar 175 de trepte, pe care ștrumfii le-au resimțit în mușchii picioarelor!






Deoarece am găsit-o deschisă, am intrat în modesta Școală din Deal, una din cele mai vechi școli din Transilvania, și ne-au fost prezentate modul în care se desfășurau lecțiile, materialele didactice folosite, ierarhia materiilor de studiu și diferite curiozități ale vremii (hărți, clepsidre, instrumente de măsurat, manuale). Ne-am așezat în băncile vechi și am respirat aerul în care se odihneau atâtea elemente-martore la educația timpurie din acele locuri, exact cum am făcut cu o altă ocazie la Prima Școală Românească de la Brașov. De acolo, am făcut drumul înapoi către Piața Boema, am inventariat turnurile (Tăbăcarilor, Măcelarilor, Fierarilor, Aurarilor, Cojocarilor), am admirat Casa Vlad Dracul și ne-am cocoțat la balconul superior al Turnului cu Ceas, trecând și prin sălile muzeului amenajat la etajele intermediare. Panorama asupra Sighișoarei i-a impresionat clar pe ștrumfi: au făcut ocolul turnului de mai multe ori, și-au făcut poze, s-au chemat unii pe alții să își arate lucruri interesante de la înălțime, s-au uitat curioși la mecanismul ceasului protejat de sticlă și au cumpărat suveniruri hand-made pentru cei de acasă.  





Ne-am încărcat bateriile de la prima oprire! Ștrumfii se molipsisieră deja de un neastâmpăr specific lor, care își face apariția atunci când sunt lăsați să zburde și voiau ca episodul 2 să se difuzeze cât mai repede. Nu au avut mult de așteptat, pentru că ne-am oprit la SIBIU în scurt timp și au avut parte de o Piața Sfatului destul de aglomerată, de un bulevard forfotind de lume și de statui vii, de tonete mobile de înghețată în culori și de limonadă cu gheață sfărâmată. Intenția noastră a fost să îi punem în contact cu atmosfera locurilor acestora, cu centrul vechi ce iradia energia sa către restul orașului, nu am dorit ca ei să rămână în cap cu doar câteva ore petrecute într-un muzeu sau în două biserici (deși Muzeul Brukenthal ar fi meritat efortul!). Am considerat că le va fi mai de folos să simtă pulsul unui oraș viu, apropiat de stilul occidental care îmi este așa de drag, plin de terase și de oameni degajați, cu anunțuri culturale la fiecare pas, cu tarabe doldora de lucruri hand-made (ce m-am mai bucurat că și-au cumpărat lănțișoare de piele cu o bucată de ceramică ușoară, colorată, cu numele lor pe ea!), umplându-și mintea și inima de rafinamentul unui oraș pe care Iașul l-ar putea vedea ca pe model. Da, Sibiul este cu vreo 4 trepte deasupra orașului nostru la mai multe capitole și îi trebuie recunoscută valoarea! Și nu, nu este idealizare, este realitate!







Dacă școala românească ar fi cu precădere o sursă de inspirat și de susținut modele, nu un spațiu de antrenat capacitatea de memorie și de triat o sumedie de noțiuni, cred că și societatea noastră ar fi la un alt nivel. Ștrumfii primesc cel mai bine îndrumările care au impact emoțional și formativ și după aceea sunt brusc receptivi și la discursurile referitoare la viitoarele lor cariere și la munca depusă pentru studiu. Însă atitudinea generală este exact pe dos: sufocăm prin o groază de materii și de teme, marginalizăm lucrurile frumoase și interesante, le facem greu accesibile, ridicăm în slăvi cele câteva vârfuri și apoi ne întrebăm nedumeriți de ce randamentul scade. Pentru că le predăm prost o lecție pe care nici noi nu am învățat-o bine, aceea că opusul fericirii nu este nefericirea, ci scufundarea în rutină, plictiseala, altoirea vieții pe reducerea imaginației și a creativității, preferința siguranței în defavoarea aventurii, urmarea turmei și nu a vocii personale. Cred că nemulțumirea adulților reflectă și neputința lor de a valorifica un potențial al ștrumfilor care află pe pielea lor că trăiesc "într-o lume căreia nu-i pasă cine ești cu adevărat. Școala te învață să te supui, să accepți, să asculți, să reproduci. De aceea, elevilor li se cere să fie ceea părinții lor au fost cu câteva generații în urmă." (Cristina Tunegaru).

Și după ce constatăm aceste lucruri se mai întâmplă ceva? Unii dintre noi pun umărul să urnească ceva, alții se resemnează doborâți de atâtea piedici sau de lipsă de motivație. Este păcat că raportul dintre cele două tabere este net în favoarea blazaților! Noi, idealiștii, o ducem mai bine: încă nu ni s-a tocit entuziasmul și vedem în bucuria ștrumfilor că resursele de speranță sunt întemeiate, așa că ne încăpățânăm să continuăm lupta de deschis mințile și de antrenat visători conștienți de capacitatea lor de schimbare a lucrurilor! De aceea i-am dus pe ștrumfi la cazare prin munții Cîndrel, pe lângă Sibiu, în Stațiunea PĂLTINIȘ. Le-am oferit un alt stil de dormit în excursii, la o cabană, într-o pădure de brazi, departe de internet și de gălăgia orașului, permițându-le să se joace până târziu pentru a vedea că pot supraviețui și în alte condiții, în aerul tare de munte și în liniștea de la 1.500 m. Camerele cu paturile suprapuse au fost o reală experiență altfel, iar negocierile legate de cine doarme în patul de sus sau în cel de jos au durat destul de mult.  




CASTELUL HUNIAZILOR din HUNEDOARA a urmat pe lista noastră, deoarece era un monument important de artă gotică din Europa, fiind construit în secolul al XIV-lea pe locul unui vechi castru roman, lângă pârâul Zlasti! Denumit și Castelul Corvineștilor, a fost dăruit de către regele Sigismund I de Luxemburg cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, care a început ulterior un proces amplu de modernizare continuat de fiul său, Matei Corvin. Iancu a rămas cunoscut în istorie prin faptul că i-a oprit pe turci la Belgrad, în avântul lor spre Europa, prin statele balcanice, după cucerirea Constantinopolului în 1456, iar Castelul Corvinilor încununează faima acestui domnitor și a fiului său, Matei Corvin, prin cele 42 de încăperi, două terase, două poduri și o suprafață construită de 7.000 metri pătrați în stiluri arhitecturale care arată clar o preocupare pentru somptuos și pentru nevoia acută de măreție, specifică epocii medievale.

În cadrul turului ghidat am aflat și legendele locului: - cea a corbului cu inel în plic"Pe blazonul familiei Corvinilor este un corb care ține în cioc un inel de aur. Legenda spune ca Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei la vremea respectivă) și al unei femei,Elisabeta din Țara Hațegului. Pentru a nu exista discuții, regele ar fi aranjat o căsătorie între aceasta și Voicu (un viteaz din zonă). Ca să fie recunoscut copilul când mergea la curtea regală, Sigismund i-a dăruit și un inel de aur, care a fost într-o zi furat de către un corb. După multe peripeții Ioan de Hunedoara a recuperat inelul, însă povestea a fost aflată și de rege, care a hotărât să facă din corbul cu inelul în cioc un element din blazonul Corvinilor."  și cea a fântânii - "În curtea castelului se află o fântână adâncă de 30 de metri despre care se spune că ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, în schimbul promisiunii că vor fi eliberați dacă vor ajunge la stratul de apă. După 15 ani, când au terminat fântâna, stăpânii castelului nu s-au ținut de promisiune. Legenda spune că inscripția de pe zidul fântânii înseamnă "Apă aveți, dar suflet, nu". În realitate, ea se traduce astfel "Cel care a scris această inscriptie este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică"."


Horațiu Mălăele povestea odată copiilor de la Școala Step by Step, văzându-le desenele:
"Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea in viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine - profesori și copii. Eram numit "prostu' clasei", mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: 'Tu ești un geniu.' Iar eu am început să fiu."

Cam așa stau lucrurile și cu excursiile noastre! Crescuți în orașe, educați în săli de clase, expuși la prea puține călătorii și activități desfășurate dincolo de pereții camerelor de acasă și de la școală, având la dispoziție spații puține pentru joacă și parcuri verzi, ștrumfii cresc mai degrabă într-o seră protectivă decât într-un mediu constructiv pentru prezentul lor și pentru viitoarea lor identitate. Nu neg necesitatea acestei sere, dar faptul că este mai extinsă decât provocările de gândire, de imaginație, de mișcare și de adaptare la altfel de medii, este un impediment care le restrânge perspectiva și îi crește într-un mod previzibil, ușor plictisitor. Ne plângem că ștrumfii își pierd curiozitatea ludică pe măsură ce cresc, le sancționăm plăcerile exclusiviste pentru internet, jocuri, rețele de socializare, dar nu ne întrebăm în câți dintre noi, cei mari, văd ei puse în practică exemplele pe care le scoatem în fața lor? Câți trecem testul lui "Tu ești așa cum îmi ceri mie să devin?" și câți ne putem uita în ochii lor și să recunoaștem că mereu este loc de îmbunătățit?



CETATEA DEVA ne-a determinat să ne cocoțăm cu telecabina până pe aleile pietruite și străjuite de schele, motivându-ne să admirăm ruinele uneia dintre cele mai importante fortificaţii medivale din Transilvania. "Situată pe un vârf de deal care domină Valea Mureşului, construcția a fost ridicată în secolul al XIII-lea, dar urmele de locuire erau mult mai vechi, datau încă din neolitic. Cu siguranţă, dacii au avut acolo fortificaţii de apărare şi un punct de observaţie de unde puteau cuprinde cu privirea Valea Mureşului, o parte din Valea Streiului şi Ţinutul Pădurenilor. Romanii au intuit potenţialul cetății şi au întărit-o, deoarece drumul comercial care făcea legătura cu restul imperiului, numit şi drumul sării, trecea pe la poalele Dealului.

Prima menţiune documentară care a făcut referire la Cetatea Devei era din 1269, iar în 1444 Iancu de Hunedoara a primit-o cu toate bogăţiile sale: 56 de sate şi mine de aur. Voievozi şi principi ardeleni au locuit în cetate sau au fost pentru câteva zile oaspeţi ei, iar în a doua jumătatea a secolului al XVII-lea principele Gabriel Bethlen a construit în interior un bastion care servea drept închisoare şi loc de tortură. În 1784, avea să izbucnească răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, iar Cetatea Devei a devenit loc de refugiu pentru nobilii fugiţi de pe domenii de frica ţăranilor îndârjiţi. Mai târziu, împăratul Francisc I şi soţia sa, impresionați de frumusețea locului, au poruncit refacerea Cetăţii Devei, lucrările durând 12 ani. Pe 13 august 1849 o puternică explozie, produsă la magazia cu praf de puşcă, a distrus în mare parte semeaţa construcţie. Ulterior, Cetatea Devei a devenit punct de atracţie pentru localnici şi călători, care au urcat dealul la pas spre a descoperi ce se ascunde înauntrul zidurilor rămase în picioare."




După ce am admirat împrejurimile văzute din Cetatea Devei, am grăbit ștrumfii să coboare, pentru că mă speriau foarte tare avertizările "Atenție, vipere!" aflate din 2 în 2 metri de-a lungul schelelor de lemn. Chiar lângă stația de telescaun se afla AQUALAND DEVA, cireașa de pe tortul distracției! Începuse să plouă, dar nu ne păsa: ne-am luat costumele de baie și prosoapele, ne-am cumpărat șlapi, pentru că nu aveam toți, am invadat zona vestiarelor și, după ce ne-am schimbat, ne-am aventurat în apa călduță și îmbietoare! Au urmat 3 ore de distracție în care am luat contact cu bazinul de valuri, cu vârtejul din piscina circulară și am țipat de bucurie în toboganul unde se făcea mereu coadă. Ce mici au avut parte de atenția celor mari și s-au bucura și de toate nebuniile amenajate pentru că s-au simțit în siguranță! 


Seara ne-am cazat la GEOAGIU-BĂI, la Hotel Diana, unde, după ce am luat cina și am dansat cu toții, ne-am odihnit ca niște adevărați călători rupți de oboseală!

CETATEA ALBA CAROLINA a încheiat periplul nostru ambițios! "După ce a fost instaurată dominația habsburgică în Transilvania, construcția a fost ridicată între 1715-1738 pentru ca austriecii să-și consolideze puterea și să se apere de otomani. Folosindu-se piatra de la fostele cetăți din acel loc, s-a realizat o structură de tip 'Vauban', sistemul de fortificații având forma unei stele cu 7 colțuri (7 bastioane). La Poarta I, aflată în dreptul Bastionului Sfântul Capistrano, este locul de intrare în Cetate dinspre Orașul vechi, clădirile civile aflându-se în afara cetății. Poarta a II-a se află în apropierea Obeliscului Horea, Cloșca și Crișan, Poarta a III-a arată gloria și măreția Imperiului Habsburgic, Poarta a IV-a are un pod fix și o parte mobilă (sistem de închidere cu două roți imense), este bogat ornamentată și denumită Poarta Episcopului, iar în centru se află Vulturul Bicefal, Stema Imperiului Habsburgic. Poarta a V-a are o arhitectură simplă, fără elemente sculpturale, dar este întărită cu porți groase și cu un sistem de apărare ce include un pod mobil, Poarta a VI-a facilita accesul către terenul de instrucție al armatei și a rămas în istorie sub numele de Poarta Regelui, deoarece pe aici a intrat în cetate Regele Ferdinand în anul 1922. Poarta a VII-a era secretă, fiind zidită cu un strat subțire de cărămidă și a fost folosită în timpul Revoluției de la 1848 de către Avram Iancu și trupele moților care au venit în ajutorul locuitorilor cetății. 

Palatul Principilor Transilvaniei (Palatul Princiar) era locul unde erau cazați principii Transilvaniei, iar pentru o scurtă perioadă au locuit aici și Mihai Viteazul cu soția sa. Monetăria Principatului Transilvaniei a fost transformată în Monetăria Imperială din care, din păcate, astăzi nu mai există aproape nimic. Aici a fost bătut talerul Maria Tereza (800 de milioane de monede de acest tip), una dintre cele mai importante monede ale vremii."





"Catedrala Romano-Catolică (Sfântul Mihail) s-a ridicat în 1246 în stil romano-gotic, apoi s-a extins, s-a înălțat și s-a restaurat de mai multe ori de-a lungul timpului. Se spune că este cea mai mare catedrală din Transilvania pe lungimea axului: 56 de m de la intrare până la altar. În interior se aflau: ruinele altarului fostei bisericuțe bizantine care a existat în acest loc, mormântul lui Iancu de Hunedoara, al fratelui său Johannes Miles și al fiului său Ladislau, mormântul primului principe al Transilvaniei, Sigismund, cea mai mare orgă muzicală aflată într-o catedrală din Transilvania (2.272 tuburi) încă funcțională. 

Catedrala Ortodoxă (Catedrala Încoronării sau Catedrala Reîntregirii) a fost construită cu scopul de a găzdui Ceremonialul Încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în 1922. Monumentul Eroilor Neamului, Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan, a fost ridicat în anul 1937 în memoria conducătorilor răscoalei din 1784-1785 și are o înălțime de 22,5 m."

După vizitarea cetății, am participat la Ceremonialul Schimbului de Gardă ce a avut loc la ora 12.00. Nu bănuiam că vom avea parte de așa ceva, dar s-a nimerit ca norocul să fie de partea noastră! Cetatea ne-a impresionat la modul superlativ pentru că restaurările din ultimii ani au transformat-o într-o frumusețe totală, dând dovadă de bun gust, curățenie, atmosferă occidental, aerisire, calitate și o tihnă istorică îmbinată cu plăcerea de a hălădui printre aleile ei! 




Ultima oprire a excursiei noastre a fost la SALINA TURDA, unde am mai poposit și cu ocazia altor incursiuni prin țară. Ștrumfii au rămas siderați de mina de sare care ne-a transportat parcă într-o altă lume și s-au bucurat la maxim jucând bowling, dându-se în carusel sau stând cu ochii pe tavanul înstelat de becurile atârnânde! Sutele de scări coborâte și urcate au rămas în mod sigur în memoria lor!




Un alt frumos capitol al excursiilor noastre s-a încheiat în tonalitatea jovială specifică nouă. Semnul clar că ștrumfii au rezonat cu intențiile noastre de profesori și de oameni este faptul că la final apar întrebările de genul Când va fi următoarea ieșire?, Unde vom merge?, Câte zile vom fi plecați?, În ce locuri interesante vom ajunge?. Noi le spunem că toamna le va răspunde pe rând acestor curiozități!



7-9 iunie 2014 - FĂGĂRAŞ - de la Cabana Negoiu la Vârful Musceaua Scării (2.277 m), Cascada Şerbota şi Cascada Sărăţii

"A-ţi îngădui să simţi înseamnă să pierzi ceva din controlul riguros asupra ta şi să te deschizi către ceea ce trăieşti. Trebuie să accepţi să fii cine eşti şi ce eşti tu, nu cine crezi că eşti sau cine ţi-au spus alţii că ar trebui să fii." (Robert H. Hopcke)

După începerea sezonului montan prin turele la Cetățile Ponorului în aprilie, la Cheile Țișiței în mai și în Călimani la cort, tot în mai, ne-am gândit să dăm curs dorinței de a urca poteci prin Meridionali, mai exact prin Făgăraș. Am consultat hărți, trasee, cabane, vreme și am decis că ne-ar surâde să revenim la Cabana Negoiu unde mai fuseserăm în decembrie 2012, când am urcat pe Vârful Șerbota. Am luat-o și pe Mădălina cu noi, căci era coaptă pentru primul ei vârf de peste 2.000 m și merita să ne antrenăm puțin împreună pentru tura ambițioasă din Munții Olimp ai Greciei, pe care o aveam plănuită pentru luna iulie.  





Am ajuns în Brașov cu Mădălina către seară, ne-am întâlnit cu Silviu și am pornit către Porumbacu de Sus, unde aveam să stăm peste noapte la o pensiune destul de pitită printre copaci și separată de drumul principal. Întuneric, sălbăticie, aer tare de munte, liniște străpunsă de cursul râului: deja simțeam calibrul muntelui către care ne îndreptam! Dis-de-dimineață ne-am echipat, am schimbat câteva politețuri cu gazdele, oameni atipici de munte, mai mult niște afaceriști din Pitești care și-au făcut casă de vacanță și obțineau și beneficii cu niște camere date la închiriat, apoi am dat curs nerăbdării de a ajunge la prima noastră țintă - Cabana Negoiu, mergând pe un drum forestier și apoi făcând stânga pe traseul prin pădure. 
S-a tăiat masiv, copacii sunt rari la baza urcării și se îndesesc odată ce te apropii de platou, dar pantele arată dezolant cu atâtea spații dezgolite la vederea soarelui, cu fagi orfani rămași câte unul din loc în loc. Sus au început să apară brazii și molizii, iar mirosul de rășină încarca aerul cu intensitatea lui, răcoarea s-a intensificat și cabana a apărut după ultimele cotituri. Am fost cazați la etajul 1, într-o cameră de 4 locuri, cu două paturi etajate, ni s-a părut că totul era mult bine organizat și aranjat față de 2012, dar nu se mai investiseră bani pentru a îmbunătăți condițiile. Păcat! E o cabană foarte mare și frumoasă, chiar în coasta Făgărașilor, și ar merita mai multă grijă și atenție, ca de altfel multe astfel de locuri din munții noștri.  

 

După ce ne-am lăsat în cameră lucrurile de care nu aveam nevoie pe munte, am apucat traseul spre Vârful Scara, prin partea dreaptă a cabanei, pe versantul dinspre estul culmii Șerbotei. Am coborât spre pârâu, am trecut podețul și apoi ne-am înfipt la urcat de ne-a ieșit pe ochi: Făgărașul este arhi-cunoscut printre montaniarzi ca punând răbdarea și forța fizică la mare încercare, iar văile pe care trebuie să le parcurgi până ieși în creastă sunt de-a dreptul obstacole psihologice, nu se adresează doar mușchilor din picioare. Oamenii de munte sunt atrași de tipul acesta de provocare, de gâdilarea unei limite, de trecerea peste o graniță de confort (chiar și montană!) pentru a păși pe acolo pe unde nu se încumetă așa de mulți. Cum îi place lui Silviu să spună: "Ai de muncit, măi, tată, nu glumă!". Urcam câțiva zeci de metri, ne odihneam, iar urcam, iar ne odihneam, nu ne puteam intra în ritm egal, căci ni se părea extrem de solicitant. Cât a durat ajustarea respirației și a inimii? Cred că până aproape de creastă, dar nu ne-am făcut niciun reproș de ce mergeam așa de încet, nu ne-am descurajat, doar ne-am abandonat stării de bine și de înălțime și am admirat în continuu coastele înăltocilor care deveneau mai apropiați pe măsură ce înaintam oleacă și încă oleacă.  

Mai erau limbi de zăpadă pe traseu și încercam să le ocolim, căci zăpada era destul de instabilă, având în vedere că era luna iunie și topirea se încheiase de multă vreme în alți munți. A trebuit să trecem o porțiune mai mare de zăpadă și am mers cu precauție: nu se simțea la bocanci precum iarna, era sfărâmicioasă, înșelătoare, nu îți oferea aderență așa cum se întâmpla atunci când apărea și un pui de îngheț alături de ea. Oricum, nu s-a lăsat cu adrenalină, nu era nevoie de piolet sau alte giumbușlucuri de escaladă: erau suficiente atenția și stabilitatea calculată în picioare, atâta tot! Mai problematică ni s-a părut ceața, care a dezvelit de vreo câteva ori piscurile din jur (printre care și Scara și Șerbota!), ni le-a arătat în toată splendoarea, după care le-a confiscat imediat privirii și ne-a îmbrățișat și pe noi odată cu ele, fără să i-o fi cerut în vreun fel. 


Imediat dincolo de creastă, de sub plapuma de nori dată dintr-o dată la o parte, s-a ivit o formă albă, cu doi ochi, solitară și înțepenită: era Refugiul Scara! Noi am apucat drumul spre dreapta, către Vârful Șerbota, crezând că până acolo vom urca și pe Vârful Scara, dar, de fapt, ar fi trebuit să facem stânga. Am admirat spectacolul de cețuri desfășurat în viteză de timelaps-National Geographic și ne-am continuat drumul, cu nori nehotărâți la orizont, cu un vânt încăpățânat în față și un soare luminos care, atunci când reușea să spargă centura de albicioși, ne surprindea cu lumina revărsată peste întinderea de piatră și vale alpină. Nu eram foarte siguri dacă merita să continuăm sau nu, pentru că nu deslușeam clar semnele: vremea se putea transforma brusc în furtună sau putea fi calmată de vântul care ar fi purtat norii departe de noi. 


Am mai așteptat până când am atins Musceaua Scării (2.277 m), am depășit-o și am mers către Șerbota, dar picurii de ploaie ne-au pus pe direcția de întors din drum. Eram în creastă și nu era deloc indicat să fim prinși pe acolo, în condițiile în care negreala de la orizont nu anunța o simplă ploaie de munte. Am grăbit pașii să ajungem la Refugiul Scara și am reușit să intrăm pe ușă în momentul în care bucăți mărișoare de grindină au început să ne lovească în spate. A durat cam jumătate de oră ca spațiul uscat din fața refugiului să se facă un covor albicios de gheață rotundă, care făcea un zgomot de popcorn explodat atunci când izbea muntele. Vântul era la înălțimea momentului și ploaia cu gheața transformaseră totul într-un tablou deloc încântător: dacă nu era refugiul aproape, am fi fost prinși cu Mădălina după noi chiar pe creastă unde nu e deloc indicat să fii când se rup barajele cerului. Scenariile cu dormit în refugiu au trebuit anulate pentru că după vreo oră am plecat pe traseul dinspre Vârful Scara, sperând că avem timp să îl facem, dar...  



...norii erau tot frământați la orizont! Spre Vârful Negoiu lucrurile deveniseră de-a dreptul spectaculoase și ne-am holbat minute în șir la tabloul superb pe care creasta, refugiul, norii și culorile reușiseră să îl creeze după ce atmosfera se curățase de ploaie și de grindină. Am făcut cale-întoarsă preferând varianta precaută, căci nu mai era așa interesant să faci vârfurile știind că te mai poate paște o felie de furtună cum a fost cea venită cu o oră înainte. Ne-am fi dorit să fi avut sacii de dormit și să fi rămas peste noapte la refugiu, să admirăm bunătate de munte dezvelit privirii, dar nu se putea: trebuia să ajungem pe lumină la cabană! 




Urcarea a fost cum a fost, dar coborârea ne-a rupt din punct de vedere fizic! Avem ceva drum de făcut până să ajungem la destinație și am încercat să mergem cât de repede puteam ca să nu fim prinși la mijloc de venirea nopții și de o altă ploaie, dar genunchii nu prea erau de acord cu planurile noastre atât de solicitante. Silviu a avut cel mai mult de suferit, căci i s-a declanșat durerea aceea urâtă care îi sabotează uneori coborârea, așa cum i s-a întâmplat la 3.482 m, pe Vârful Mulhacen, în Spania și s-a chinuit destul de mult să facă față pretențiilor. Și eu și Mădălina ne-am adaptat ritmului și, încet-încet, pe lângă marcajul cruce albastră, pe lângă tufele de rododendroni, pe lângă frunzele mari de brusture, am ajuns la pârâu. 


De la apă aveam o bucată de urcare și dădeam nas în nas cu locul de odihnă și de răcoreală. Admiratul apusului l-am început mai devreme, căci lumina se insinuase timid schimbărilor, iar noi meritam o răsplată vizuală pentru efortul depus. Am mers agale, simțindu-ne bine și în siguranță, căci furtuna se dusese și ea departe, având planuri să poposească în zone învecinate și să umfle apele curgătoare din alți pietroși.




La Cabana Negoiu am găsit o gașcă de omuleți veniți de la București și ne-am hlizit împreună cu ei de prezența măgarilor care cerșeau atenție și mâncare. În ordine inversă, evident! Ne-am așezat la o masă ca să ne tragem sufletul și să ne odihnim genunchii, ne-am luat câte o bere răcoritoare și am scos mâncarea restantă de pe traseu, am început să povestim și să ne exprimăm impresiile, când am fost asaltați de măgărușii curioși să vadă dacă reușesc să ne ispitească să le dăm ceva de ronțăială. Erau tare îndrăzneți, se observa cu ochiul liber că aveau destulă experiență în abordarea soldată cu rezultate sigure a montaniarzilor și chiar ne permiteau să îi gâdilăm pe frunte. Cred că, de fapt, urmăreau și asta în loc de desert! Mădălina era în culmea fericirii, uitase de toată oboseala din picioare și își făcuse rost de energie destulă ca să îi alinte!



Printre omuleții din București era rătăcită și Raluca, creața grupului nostru cinefil. Auzise de tura organizată în Făgăraș și își spusese să încerce că nu are să îi strice o ieșire la munte. Am stat împreună pe băncuța din spatele cabanei și am privit un apus superlativ, ca un film lent și picurat în culori. Ca să condimentez puțin atmosfera în mod involuntar, am reușit să rătăcesc pe undeva cheia de la camera noastră și, în timp ce Silviu, Mădălina și Raluca se lăsau încântați de apus, eu refăceam drumul invers pentru a-mi da seama pe unde aș fi putut să o pierd. Am apelat până la urmă la cabanier, i-am explicat situația, am întrebat lumea din sala de mese dacă nu găsise o cheie de la cameră, dar nimeni nu o văzuse. În cele din urmă, ajutorul cabanierului ne-a deschis cu o cheie de rezervă! Înainte să mă întorc la spectacolul apusului, am mers până la baie și...ce să vezi? Cheia mea era liniștită în cui, pe spatele ușii! O pusesem acolo mecanic, fără să gândesc, și din cauza asta nu îmi aduceam aminte de ea! Am mers afară super bucuroasă și cu adjectivul "amețită" multiplicat la infinit în minte, iar apusul mi s-a părut și mai răsplătitor după toată boacăna aceea!



În meniul nostru montaniard a urmat Cascada Șerbota. Desigur, a doua zi! Avea 20 metri și se afla la 1.410 m, fiind foarte aproape de Cabana Negoiu. Noi am găsit-o destul de vijelioasă pentru că zăpezile de înălțime încă o alimentau cu apă și avea ce rostogoli către râul din vale. Am stat foarte mult să o pozăm, să bem apă din ea, să ne jucăm și să îi trimitem mesaje hazlii lui Gigi, aflată în plină pregătire pentru Bac. Ne-a plăcut tare mult, mai ales că a fost neașteptată: nu o aveam în plan, pur și simplu am altoit-o pe el! 



Mai spectaculoasă decât Cascada Șerbota a fost Cascada Sărății, aflată sub Negoiu, la 1.800 m. Grupul de la București se întorsese de pe munte fără sorți de izbândă pentru că se aventurase pe traseul spre Vârful Negoiu, găsise multă zăpadă pe porțiunea cu lanțuri și nu a mai putut înainta în condiții de siguranță. Ne-am simțit atât de bine pe traseul spre cascadă, încât am mers aproape fluierând: erau multe podețe, locuri de trecere întărite, priveliștea se păștra deschisă și spectaculoasă, cabana rămăsese mică în urma noastră, iar rododendronii ne făceau cu ochiul prin rozul lor de primăvară târzie. Cascada ne-a ieșit dintr-o dată în față, firavă de la distanță, dar împlântată în munte când am cercetat-o îndeaproape, gata să impresioneze pe oricine i se înfățișa cu o minimă sensibilitate pentru natură. Descoperirile acestea vin mereu către tine aducându-ți satisfacția de a mai agăța ceva frumos pe harta pe care ți-ai format-o până atunci!




Ne și imaginam cum ar fi să stai la cort în zona aceea cu apa la doi pași, cu vârfuri de peste 2.000 de metri la o aruncătură de băț, într-o noapte senină de august cu puzderie de stele deasupra ta, departe de tot ceea ce te ține cu privirea în jos și nu în sus! Absolut divin! Singura problemă care m-ar descuraja (destul de tare!) ar fi prezența urșilor: Silviu a văzut prin binoclul un urs plimbându-se nestingherit pe bucata de creastă dinspre Șerbota în săptămâna următoare, când a venit singur și a mers pe Vf. Scara, pe Vf. Ciortea și la Lacul Avrig. Poate dacă am veni mai mulți aș fi mult mai liniștită... 


"Viața nu are sens decât dacă o schimbi cât de cât." spunea Micul-Prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, iar noi am făcut-o puțin mai bogată, mai ochioasă și mai intensă pentru că "Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic.". Dacă faci tu alegerile care contează în loc să le lași pe mâna celor care vor cu orice preț să le facă în locul tău, pe timpul tău, atunci ai o șansă mare să îmblânzești puțin din necunoscut, să aduni frumos și să îți configurezi mai clar în minte și în inimă lucruri care au greutate pentru acestea. Și poți să fii sigur că atunci când te vei uita în urma ta, vei ști că pașii tăi au avut curaj și au trasat o cale de care ești mândru!