duminică, 15 februarie 2015

6-8 februarie 2015 - APUSENI - Vf. Vlădeasa (1.836 m) și zăpezile lui crâncene

"There is a certain roughness in the mountains. A wild feel. But I've learned, over the years, that it is just nature being itself. When we become far removed from the urban comforts many of us have gotten so used to, we suddenly realize how truly profound the world we live in really is." (Iurie Belegurschi)

Gigi, ștrumfa mea ajunsă studentă la medicină, a adunat cam multe restanțe în privința muntelui în 2014, deoarece a avut bacalaureatul pe cap și apoi admiterea la facultate. Dorul de pietroși i-a crescut pe măsura distanțării de ei, dar eu am tot invitat-o pe la ture, chiar dacă fără succes: cursurile, laboratoarele, sesiunea s-au interpus mereu fără a-mi lăsa vreo portiță pentru vreun drept de apel. Cum la începutul lui februarie eram amândouă în vacanță, iar eu și Silviu ne întorseserăm din Slovenia de la ski, am pitrocit un plan care să ne unească și să facem o tură înzăpezită în darnicii munți Apuseni. A plecat într-o vineri seara din Iași împreună cu Vlad, a luat trenul de Cluj și s-a întâlnit cu mine și cu Silviu la ora 4 dimineața în gară (am stat pe Str.Porumbeilor, la Pensiunea Brici). Toți eram rupți de somn, dar abia așteptam să ajungem în zone sus-puse ca să ne înfingem bocancii în zăpadă și în înălțimi.





Din Cluj am mers spre comuna Săcuieu și apoi spre magazinul universal din Rogojel, unde trebuia să lăsăm mașină, să ne echipăm și să ne aventurăm pe un drum forestier în urcuș permanent printre gospodăriile satului. Era ora 6.30 când am oprit pe marginea drumului, noaptea încă era stăpână pe împrejurimi și nu am vrut să intrăm în zăpezi orbecăind, așa că am mai stat în căldură ascultând Massive Attack. Pe la ora 7 au început să apară semnele de crăpare a luminii, câte un om ieșea din casă cu vreo treabă matinală, așa că ne-am decis să ne luăm cele necesare și să plecăm către Cabana Vlădeasa. Am pornit noi vitejește și cu voioșia la pachet, dar la prima intersecție nu mai eram siguri dacă mergeam bine și am făcut cale-întoarsă la mașină pentru a-l întreba pe omul din casa alăturată dacă mergeam bine. Ce să vezi: am ales bine traseul, nu eram deviați! Of, am făcut drumul din nou și am tăiat-o apoi printre copaci și poieni doldora de zăpezi pentru a evita lunga cale printre case. Ceața rece de la orizont ne urmărea pașii de la distanță și ne amenința că ar putea să ne înece în albul ei ca într-un acvariu, dar păstra invazia pentru mai târziu. Gigi era fericită din cale afară: era alături de câteva din persoanele și lucrurile dragi tare inimii ei și se putea bucura total de ele!     



Am mers pe punct roșu de-a lungul drumului forestier până când a luat-o pe o pajiște alpină și ne-a scos aproape de Cabana Vlădeasa (1.469 m), de unde pleca un grup serios de ștrumfi montaniarzi, însoțiți de câțiva adulți și de un salvamontist. Eram așa de încântată să văd atâția adolescenți pe munte! Se simțeau bine, râdeau, glumeau, mergeau unul după altul, se ajutau și lăsau clara impresie că le-a plăcut la nebunie aventura prin munți. La cabană am găsit căldură, ceai cald, curățenie, am mâncat, am mai cerut niște indicații, ne-am lăsat lucrurile în camerele ce aveau să fie încălzite până ne întorceam de pe munte, am dârdâit de frig pe la baie și la ora 11 am pătruns în traseul numit Circuitul Muntelui Vlădeasa, al doilea vârf din Apuseni (Vf. Bihor -1.849 m- , cel mai înalt din Apuseni îl făcusem cu mai bine de un an înainte).



Am mers prin spatele cabanei pe lângă stâlpii de telescaun, paralel cu pârtia de ski, printr-o poiană generoasă, până când s-a îngustat și a devenit un culoar prin pădurea înaltă, deasă și neclintită de molid. Niște montaniarzi din Cluj porniseră pe munte înaintea noastră. I-am găsit la cabană când își luau ceai în termos pentru frigul de pe munte și își puneau parazăpezile. Au plecat cam cu o jumătate de oră înainte să ne pornim și noi și datorită lor aveam urme de ghidaj în zăpadă. Nu sufeream atât de tare din cauza troienelor, iar Silviu a simțit curiozitatea de a măsura grosimea zăpezii cu ochiul de inginer și cu bățul de trekking. Nu a ajuns la fund, ci a ieșit doar cu mânerul din zăpadă: restul bățului rămăsese împlântat în strat și noi râdeam cu gura până la urechi de expertiza lui. Nu putea decât să ne țină hangul cu mânerul și cu bățul în mâini!




Hlizeală, hlizeală, dar peisajul se schimba treptat pentru că nu doar noi urcam, ci și ceața care stătuse la orizont: ne învăluia din toate direcțiile și începuse să ne afecteze orientarea. Când am ajuns la intersecția cu triunghi albastru, către Valea Drăganului, lucrurile au devenit complicate: urmele înaintașelor noștri erau neclare, se amestecau și o luau în mai multe direcții, semn că și ei s-au zăpacit pe acolo. Doi schiori cu câinele după ei au trecut pe lângă noi și i-am întrebat dacă era bine să facem stânga din acel punct: am primit confirmarea și sfatul de a continua traseul doar în condiții de siguranță, căci, dacă nu mai fuseserăm pe munte și nu știam drumul, era riscant să mergem orbește prin atâta alb în jur, fără să vedem marcajele. Nu mai aveam stâlpi după care să ne luăm, nici copaci, căci eram deja la 1.660 m, în creastă, iar pietrele cu punct roșu erau acoperite de zăpadă. De multă zăpadă! Silviu a mers câțiva metri pe traseu să vadă dacă ne putem orienta, Vlad și-a pus GPS-ul în funcțiune, dar am avut baftă de a da peste urmele clujenilor, altfel ne-am fi întors. Ceața se îndesise și se transforma în ace de gheață, părul lui Gigi era chiriaș de bază pentru ele și,...




...în timp ce ne tot minunam de transformarea ei din brunetă în Saruman (Silviu o urma îndeaproape drept Gandalf the White), privirile ni s-au izbit de niște stâlpi ancorați bine de pământ. Păreau asemănători cu cei de pe la stațiile meteo din alți munți pe care am mai fost și...chiar așa era! Acolo era Vf. Vlădeasa (1.836 m), punctul cel mai înalt din traseu. Nu am reușit să vedem nimic roată-împrejur căci ceața nu ne lăsa deloc, ținea cortina trasă peste priveliști, așa că, după ce am făcut niște poze și ne-am minunat de sculpturile miniaturale de gheață așezate peste garduri, ne-am continuat drumul pe partea cealaltă a vârfului.





Urmele clujenilor deveneau haotice, mergeau în unele porțiuni pe mai multe direcții, după care se unificau, dar ne arătau clar că și ei au bălăurit oleacă. Soarele nu avea încă suficientă încăpățânare încât să spargă bariera de nori care asediase muntele și noi strigam repede la Silviu să facă poze de fiecare dată când se lumina pentru câteva secunde. Cam așa e cu cerșita la munte! Deja peisajul părea scos dintr-o poveste scandinavă, cu strat consistent de zăpadă, dificil de înfruntat fără să te împiedici de grămezile din drum, dar răsplătitor din plin vizual și sufletește. Când am început să ieșim din creastă și au apărut brazii... 





...parcă eram într-un no man's land. Uriașii aceia înzăpeziți purtau un frumos copleșitor în ei și soarele s-a decis în cele din urmă să ne răsplătească răbdarea de a fi îndurat frigul și de a fi continuat traseul, ieșind triumfător dintre nori și arătându-ne un alb înghețat cum numai iarna știe să îl meșterească. Pentru astfel de momente merită să te aventurezi prin frig și ceață, merită să îți frămânți picioarele în pași largi sau de piticot sărind prin zăpadă, merită să îți rupi confortul pentru a experimenta tu singur ceea ce vezi pe internet sau ceea ce povestesc alți montaniarzi. Ne-am împotmolit, am căzut, am înjurat (tare sau în gând!), spunându-ne că nu ne mai trebuie așa ceva, căci prea mult efort era necesar ca să faci față troienelor, dar, atunci când am văzut că și natura ne trimitea ecou prin sălbăticia ei, că nu era ostilă de la început până la sfârșit, că ne respecta irosirea de energie și ne primea în tărâmurile ei, parcă ne schimbam starea și...ne bucuram, Doamne, ce ne mai bucuram! M-am întins pentru câteva clipe lângă un brad, într-o zăpadă fără urme și am ascultat liniștea aceea care afectează volumul bâzâitului de gânduri, încât te simți transformându-te și tu în tăcere și în pace. Dar vine frigul și îți taie petrecerea, trimițându-te să faci mișcare ca să nu îngheți!  





După ce a tăiat drumul printre brazi, Silviu a găsit o pantă care ne scotea către Pietrele Albe și Piatra Grăitoare. Când am văzut cât de abruptă era, câtă zăpadă fusese deja deranjată de clujeni și ce strat de gheață ne aștepta bocancii, mi-am spus că scenariul care urma nu arăta deloc încântător. Riscul la astfel de coborâri este că nu ai control asupra direcției în care se duce zăpada, că nu știi cât de multă este sub picioarele tale, că nu îi intuiești punctele vulnerabile și, după cum ne povestise ghidul de pe ghețarul din Islanda, nu ai habar câtă imprevizibilitate ascunde. În imagini totul se vede într-un fel, dar la nivelul picioarelor situația se prezintă diferit. Am cumpănit cum să abordăm coborârea încât să o realizăm în condiții de siguranță și am mers pe urmele clujenilor, dar mie îmi alunecau picioarele tare pe zăpada deja bătucită, așa că am preferat să o iau pe lângă drumul făcut de ei. Tot alunecam, dar aveam impresia că pot pune și oleacă de frână la nevoie! Și ceilalți mergeau reconfigurând modul de coborâre, când pe urme, când pe lângă, Silviu o ajuta pe Gigi să își țină echilibrul, iar Vlad supraveghea atent.  





În timp ce mergeam super-concentrați, la orizont ni se pregătea o mare surpriză de bun-venit: ceața s-a dat deoparte, așteptând spectatorii potriviți (pe noi!) ca să dezvelească dinții de piatră ai muntelui, și un albastru intens a luat locului albului. Din poziție fruntașă la coborâre am ajuns ultima căci mă înfipsesem la făcut poze și începusem să exagerez: "să mai fac una", "să mă mai uit odată", "uite, norul acela nu era acum câteva secunde", "o, uite un vârf de brad care nu se vedea mai înainte", "ci ca lumea!" (de 1.200 de ori!). 





Silviu știa deja ce efect de bumerang avea de temperat la mine cu asemenea priveliște în față și rămăsese să mă tragă de mânecă să tot cobor. Știam că se încarcă și el cu vârfurile semețe de la orizont, cu albastrul ucigător de frumos și de dorit de deasupra noastră, cu starea de împlinire și de bine care tăbărâse peste toți patru după panta buclucașă și mergeam cu aparatul la ochi, cu picioarele în viteză moderată și cu ființa deschisă către toate zările ca să nu pierd ceva. A fost unul dintre cele mai frumoase momente iernatice la munte, căci a venit ca o răsplată după multă muncă, l-am simțit ca pe un semn prietenos din partea pietrosului ce ne-a pus forța fizică la încercare serioasă: 

“To those who have struggled with them, the mountains reveal beauties that they will not disclose to those who make no effort. That is the reward the mountains give to effort. And it is because they have so much to give and give it so lavishly to those who will wrestle with them that men love the mountains and go back to them again and again. The mountains reserve their choice gifts for those who stand upon their summits.” (Sir Francis Younghusband).





Era aproape ora 16 și în vreo două ore avea să se pornească întunecarea. Eram atât de vrăjiți de natură încât nu ne mai săturam să o privim și să ne lăsăm gâdilați de razele soarelui! Silviu a pus mâna pe aparatul de fotografiat și mi-a luat locul în a face poze (nu chiar așa de multe ca mine!), Gigi cu Vlad schimbau impresii și eu eram recunoscătoare pentru oameni, pentru senin, pentru genunchiul cumințel și pentru deschiderea de minte și suflet în privința a ceea ce contează cu adevărat. Cred că dacă aceste întâlniri cu natura la superlativ ar fi foarte dese, m-aș obișnui cu ele și nu le-aș mai aprecia la adevărata lor valoare, dar când se altoiesc pe efort parcă le resimți altfel. Ne-am despărțit în cele din urmă de pietre și am reintrat în traseu: ne aștepta un drum lung până la cabană și nu mai puteam irosi timpul și lumina! Silviu ne-a spus că avem de trecut trei pâraie mari până să ajungem la destinație, așa că trebuia să fim atenți...la numărătoare!





Traseul a fost lung, lung de tot. Am numărat vreo 7 pâraie, mai mici, mai mărișoare, mie mi se păreau că toate intrau în rândul celor trei mari, dar nu era așa. După fiecare trecere peste apă spuneam că "sigur după culmea din față vine cabana" și...nu era așa! Așteptam următorul pârâu și reluam scenariul, iar rezultatul era că mai aveam de mers, nu glumă! S-a înserat în cele din urmă și am fost nevoiți să scoatem frontalele și lanterna pentru a ne descurca în pădurea care devenise cam înfricoșătoare și ideea de animale sălbatice nu ne încânta absolut deloc. Pe Silviu îl apucase o durere cruntă de genunchi și trăgea de el să facă față efortului, iar genunchiul meu drept îi ținea hangul, dar nu era chiar așa de supărat. Gigi Duracell conducea echipa și îl minuna pe Vlad cu energia ei: ștrumfa tot ștrumfă! 

Am ajuns în cele din urmă la cabană, pe la ora 21: mersesem aproape în continuu de la ora 7, mai bine de 10 ore (am scăzut o oră, pe care am odihnit-o când am sosit la cabană dimineață și pauzele de pe drum). Eram frânți, înfometați și transpirați! Am mâncat regește un fel de tocăniță cu murături, după care am mers în camerele noastre încălzite prin sobe mici cu lemne, unde am avut parte de o repriză de fum, căci lemnele nu erau uscate bine. Ne-am înșirat hainele și bocancii la uscat, ne-am pus toate păturile pe noi și ne-am făcut bârlog de respirat și de încăldurit sub ele. Silviu, care are căldură de la mama natură mai multă decât necesarul uman obișnuit, a experimentat noțiunea de frig și a atentat la păturile mele, căci peste noapte s-a dezlănțuit un ger peste munte încât huruiau ferestrele înghețate. Am dormit mai bine de 10 ore și, când am scos nasul dintre pături, din căldura de bursuci, m-a izbit curentul înfrigurat care se insinuase printre pereții cabanei. Silviu s-a îmbrăcat sub pături, așa de tare îl luase și pe el frigul!




De la cabană am pornit pe drumul pe care venisem ca să ajungem înapoi la mașină. Dacă în ziua anterioară erau troiene serioase aproape de cabană, acuma totul era măturat de un vânt aprig și pământul se vedea golaș și înghețat. Nu te joci cu natura atunci când intră în tipul acesta de manifestare și încerci să pleci din calea ei, iar noi am făcut exact așa! Am grăbit pasul și am ajuns în zona caselor, după care am refăcut parteneriatul cu mașina, cu care Silviu ne-a dus în gara din Cluj, de unde trebuia să luăm trenul pentru a ajunge la Iași. În oraș fulguia și era plăcut, nu era niciun semn de încrâncenare a gerului și, cât am stat la masă, nu ne-am abținut să nu ne împărtășim din impresiile turei noastre. M-am bucurat enorm că ștrumfa a venit cu noi, că Vlad a însoțit-o pe un munte-poreclă și că am avut parte de o zi atât de intensă. Următoarea când va fi?




miercuri, 11 februarie 2015

1-4 februarie 2015 - SLOVENIA - ski la POHORJE și hălăduială prin MARIBOR

Me and You. Just Us Two.

Mama lui de ski, că nu ajunge tura din Austria, din decembrie 2014, și mai trebuiesc niște zile, dacă tot e o brumă de vacanță la mijloc! Dragoste mare de tot pentru acest sport s-a culcușit în ograda lui Silviu! La mine e un fel de idilă, ne cunoaștem încetișor, îmi adaptez fricile de pante, de căzături, de alunecări prea vitezomane, durează mai mult procesul de asimilare, dar la Silviu este un real amor ghebos! Și nu pot să nu îl încurajez să dea bice pe pârtii, mai ales că e atât de bucuros și în elementul lui pe ski-uri, încât devine de-a dreptul molipsitor! Doar așa a reușit să mă determine să îmi placă și mie alunecarea asta pe zăpadă!

Ne-am propus să nu ne deplasăm departe, nu chiar până în Austria, ci să încercăm o variantă mai apropiată de noi, în Slovenia, în care ne era mereu drag să revenim. Nu am mers în zona montană consacrată, ci în cea de la graniță, aproape de Maribor, în masivul Pohorje. Silviu a luat cazarea la un hotel de patru stele, la BELLEVUE, ale cărui facilități erau exact ce ne trebuia nouă: acces imediat la pârtii (ieșeai din hotel și dădeai nas în nas cu ele!), punct de închiriere clăpari, ski-uri, bețe și cască, prețuri bune (mergeam în februarie când sezonul serios trecuse și înghesuiala nu era atât de mare, iar acest fapt se reflecta și în costuri!). Camera a fost simplă, cu iz montan și doar în 2-3 culori liniștitoare, fără kitsch-uri și decorațiuni inutile. Când am ajuns noi, la baza muntelui nu era prea multă zăpadă, dar sus situația era totalmente alta: mașinile erau depășite de stratul făcut din adunarea ei de către personalul hotelului! 



După ce ne-am cazat, am dat o raită pe afară ca să vedem la ce să ne așteptăm a doua zi pe pârtii. Mașinile își făceau treaba de zor nivelând pistele și pregătindu-le pentru asaltul de mai târziu, pentru că programul se încheiase temporar, dar era o sesiune nocturnă de ski și puteau fi doritori. De sus se vedea Maribor-ul în toată splendoarea lui luminată, într-o vale de dâmburi, cu zăpadă și petice pământii, stând încremenit în liniștea lui și făcându-ne cu ochiul să nu sărim peste el și să ajungem să îl vizităm! Totul părea un furnicar cu artere pâlpâitoare, iar ochiul ni s-a lăsat sedus timp de minute întregi de priveliștea tihnită plină de licuricii becurilor stradali și de cei năvălind prin ferestre din casele oamenilor!   


A doua zi am închiriat echipament pentru mine, ne-am luat skipass-uri și ne-am aventurat pe pârtie. Am înțeles că cei 64 de km de piste făceau din zonă cel mai mare resort de ski din Slovenia în termeni de lungime schiabilă și se putea ajunge la el și cu autobuzul luat din Maribor. Pistele erau preponderent destinate începătorilor (excelent!) și celor cu nivel intermediar, existând telescaune la care aveai acces după ce îți foloseai cardul de ski. Tot aici se afla și cea mai mare pistă nocturnă din Slovenia și era găzduit Golden Fox Trophy, o competiție mondială anuală de ski feminin! Cu cât ne edificam în privința zonei, cu atât ne dădeam seama că Silviu alesese un loz câștigător, mai ales că era o noutate să practici ski prin pădure, trecând pe lângă brazi, noi mergând mai mult pe ghețar, la 3.000 m, în Alpii Austriei. 





Silviu a abordat vreo 3 trasee de dificultăți diferite, dar eu m-am axat doar pe unul, căci mă simțeam confortabil pe el și nu voiam să mă expun unor porțiuni de pante mai puțin prietenoase pe care le vedeam din telescaun pe celelalte rute. Cine e îndrăgostit de viteză și de adrenalina vântului în cască, se raportează altfel la înclinația dealului, desigur! Adevărul este că devine o reală plăcere să îi vezi pe pasionații de schi cum se împletesc în alunecările lor prin zăpada frământată și cum sunt în elementul lor pe schiuri exact ca peștele în apa limpede de munte! Scrâșnetul unei frâne sau vâjâitul ritmic al luării curbelor se convertesc în muzica perfectă pentru cei care cască ochii de încântare și rânjesc de fiecare dată când se aventurează pe pârtie! Ooo, daaa, păzea că vin! este refrenul lor specific, intonat în momentul primului metru parcurs cu genunchii îndoiți pe buza clăparilor, pregătiți să facă sinusoidele atât de dragi pe zăpadă. Silviu mă tot păzea din spate sau mă provoca să îl întrec și mereu mă încuraja atunci când mă abandonam unei viteze mai mari: se bucura hoțomanul că virusul schiatului începea să lucreze și nu aveam cale de vindecare! 



Atât în Austria, cât și în Slovenia am văzut mulți copii veniți împreună cu familiile la probarea pârtiilor. Cei de-o șchioapă, de vreo 4-5 ani, ni s-au părut cei mai haioși pentru că semănau cu niște pinguini scoși din puf, alunecând pe pârtie aproape din inerție, cu schiurile lor scurte și salopetele colorate, cu casca și cu ochelarii fumurii prin care se transformau în bondari! Când îi vedeam cum își țineau mâinile înfofolite și înmănușate pe lângă corp, cum se cutremurau din cap până în picioare la depășirea dâmburilor, cu o atitudine periculoasă precum cea a agenților 007, ne prăpădeam de râs: erau spaima pârtiilor, nu altceva! Cei puțin mai mari, de 7-10 ani, aveau deja siguranță pe picioare și se fâlfâiau pe pârtii fără să fie însoțiți de părinți, se mai încurcau cu bețele la urcarea în telescaun (și eu am luat o trântă când nu m-am așezat bine pe scaun!) sau uitau unde puseseră skipass-urile, dar erau atât de relaxați în ograda lor de joacă în zăpadă, încât acele mici incidente nu le stricau absolut deloc starea de bine!




Ne-a fost ghini di tăt în acele câteva zile și ne-a priit ritmul tihnit al pârtiilor, care, chiar dacă nu erau așa spectaculoase ca cele din Alpi, îți ofereau tot ceea ce îți era necesar ca să te simți bine iarna, la ski. Suntem siguri că vom lua în calcul pe viitor o eventuală revenire prin zonă, căci ni s-a părut extrem de prietenoasă și de ofertantă la nivelul traseelor (plus că ne-au rămas niște obiective demne de a fi atinse în zonă!). 


MARIBOR a urmat pe lista noastră de vizite după ce am încheiat socotelile cu schiatul. Orașul se afla întins de-a lungul râului Drava, avea două dealuri - Dealul Calvarului și Dealul Piramidei - și era înconjurat de terase pline cu rânduri de vii, ceea ce transformă zona în una din cele mai importante arii viticole ale Sloveniei. Dealul Piramidei domina partea nordică a orașului, împreună cu ruinele castelului medieval din secolul al XI-lea și cu o capelă din secolul al XIX-lea, dar nu era singurul punct de interes din oraș. Se găseau multe mărturii lăsate de diferite epoci istorice în structuri arhitectonice păstrate și integrate în planul Maribor-ului, dar am sesizat cu ușurință o lipsă de unitate: clădirile de interes turistic (Primăria, Catedrala, Universitatea) erau renovate și arătau extrem de bine, dar multe din spațiile comerciale sau din casele vechi încă sufereau din cauza uzurii și a lipsei restaurării. Mergând fără o țintă anume pe străduțele întortocheate, pe frig și pe o atmosferă umedă și gri, ne-am simțit la multe cotituri cam ca la noi acasă pentru că discrepanțele erau uneori destul de mari: o vilă ochioasă stătea lângă o casă aflată într- avansată stare de degradare și imediat după aceea urmau unele spații centrale complet modernizate. Nu am dat atenție prea mare contrastelor, ci ne-am axat pe lucrurile frumoase care ne ieșeau în cale!  




"În Piața Principală (Glavni trg) a orașului vechi se afla Primăria Maribor (Mariborski rotovz), construită în 1515 și reconstruită în stil renascentist între 1563-1565. În secolul al XIX-lea a fost renovată în stil clasic târziu, dar s-a revenit apoi la înfățișarea din secolul XVI-lea. Tot acolo se afla Coloana Ciumei (Kusno znamenje), ridicată în 1681 în memoria oamenilor morți din cauza epidemiei de ciumă care a decimat peste două treimi din populația orașului. Inițial, columna a fost confecționată din lemn, iar în 1743 sculptorul Joseph Straub a ridicat monumentul actual din marmură, reprezentând în centru pe Fecioara Maria și 6 sfinți apărători împotriva ciumei." 

De acolo am mers spre Piața Slomskov (Slomskov trg) aflată tot în partea vestică a orașului. Aceasta era înconjurată de clădirea Rectoratului Universității din Maribor, de o frumoasă clădire a poștei și de Catedrala (Stolnica) supravegheată de statuia episcopului Anton Martin Slomsek. Am făcut o tură de trecere în revistă a clădirilor și, cum frigul de cam dădea ghes să ne încălzim, ne-am retras pentru o jumătate de oră la o cafea fierbinte și o ciocolată caldă pe o terasă cu pleduri pe scaune! 






După ce am lungit jumătatea de oră din planul inițial și am observat oamenii din oraș, ne-am întins pașii la învârtit străduțele adiacente zonei centrale! Cred că vremea închisă nu prea făcea dreptate orașului și ne dădea impresia de "chinuit" sub cerul plumburiu și apăsător. Pe timp senin și călduț sigur devenea de-a dreptul ispititor și te încuraja să îi stai prin preajmă mai mult decât o singură zi! 



Înainte de a reveni la mașină, am mers pe malul Dravei și am văzut cea mai veche vie din lume, având aproximativ 450 de aniCentrul culturii vinului orașului se găsea în Lent, o zonă situată de-a lungul râului, unde navele obișnuiau să fie descărcate în vremurile din trecut. Peste 300 de mărci diferite de vin erau disponibile la magazinele de vinuri locale, iar Maribor-ul avea, de asemenea, o pivniță imensă cu o suprafață de 20.000 de metri pătrați. Viile întinse care începeau de la marginea orașului până peste dealuri se întrepătrundeau cu peste 50 de kilometri de drumuri ale vinului.



Incursiunea noastră în Slovenia, pe drumuri de Maribor, s-a încheiat în căldura mașinii, căci timpul și-a venit în fire și ne-a arătat că încă se asocia iernii. Nevrând să ne inducă în eroare prin nuanțele primăvăratice din cele câteva zile cu soare de pe pârtiile Pohorje-ului, vremea ne-a flancat lumina prin nori gri și frigul ne-a zgribulit la fel ca pe porumbeii de pe felinarele stradale!