vineri, 16 ianuarie 2015

29 decembrie 2014 - 2 ianuarie 2015 - CĂLIMANI - Lacul COLIBIŢA și Vf. Bistricioru (1.990 m) - revelion în 19 oameni-zâmbet puși pe taifas și tihnă de munte

LETOPISEȚUL DI LA COLIBIȚA

"Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos." (Andrei Pleșu)


Preambul: "Ziua bună, gospodari si gospodine! 

Sper că mesajul meu vă prinde voioși și sănătoși și, mai ales, în toiul pregătirilor de toamnă. Probabil acum învârtiți vinetele pe tabla de copt, mestecați de zor în zacuscă să nu se prindă de fundul ciaunului de tuci, numărați zilele porcușorului din coteț ce dă zglobiu din codiță, rotiți cu putere de brațul teascului spre a scoate must și din cele mai îndărătnice bobițe sau mai știu eu ce alte minunății mai faceți. Orice ar fi, nu vă opriți! Avem nevoie de toate aceste bunătăți pentru a parafa și anul acesta un revelion reușit.
   
Cum nu mai e mult până pe 1 ianuarie, propun să ne facem din timp sanie și să evităm alergătura pe ultima sută de metri, pentru că, nu-i așa?!?, cu toții știm că e mai bine să înveți din timpul semestrului și nu cu două zile înainte de examen (inginerii se exclud!). Ipoteze de lucru: ne dorim o cabană, destul de retrasă, pe cât posibil să fie ocupată doar de noi, să putem urca pe un munte (sau măcar să ne învârtim în jurul lui), să fie aproape și de o pârtie de schi..."


Cu acest mesaj de organizator ambițios ne "deranja" Andrei la începutul toamnei, când soarele încă ne ținea agățați de vară și ne amăgea că mai durează până va avea loc schimbul de mandate cu frigul și ploile. Argumentele lui Andrei au fost în asentimentul grupului de oameni-zâmbet căruia i-au fost adresate cu atâta deliciu lingvistic stârnitor de pofte culinare și dezlegător de papile gustative și au avut consecințe imediate (și de lungă durată!), pentru că rotițele doritorilor s-au pus în mișcare și pe parcursul următoarelor trei luni și-au fixat parametrii, s-au ascuțit și s-au rodat, transformând intenția în realitate. Mesajul a fost adresat grupului extins de montaniarzi-cinefili și 19 oameni-zâmbet - Andrei, Evelina, Mark, Anca, Irina, Ștefan, Oana, Ciprian, George, Raluca, Adrian, Ioana N., Marinela, Bogdan, Georgiana Ș., Georgiana L., Ioana M., Silviu și Daniela au confirmat prezența la COLIBIȚA, la poalele munților CĂLIMANI, pentru a-și ura cele bune și rodnice pentru Noul An la primele licăriri de 2015!




Ca și la celelalte trei revelioanele făcute împreună - în Rodna în 2011 (20 de omuleți), în Parâng în 2012 (15 omuleți), în Apuseni în 2013 (14 omuleți) - ne-am adunat după alergătura unui an întreg să ne odihnim și să ne ostenim deopotrivă (pe cărări de munte și la bucătăreală!), să ne liniștim demonii finalului de an și să ne încurajăm îngerii să ne țină treze speranțele pentru noul an, să ne împărtășim din centimetrii de ființă crescută în ultimele luni și să facem un schimb prietenesc de experiențe personale. Ok, Google? - vorba lui George! Cum nu mai reușim decât foarte rar să ne vedem în formulă extinsă în timpul anului, în unele ieșiri organizate, căci viața fiecăruia dintre noi se tot configurează, responsabilitățile se aglomerează, visele ni se distribuie într-o ierarhie conform dorințelor noastre aprige (și nu le putem împlini pe toate!), aceste întâlniri de final de an au devenit creatoare de ghem de legături din care se țes alte rânduri colorate la pânza prieteniei montaniarde dintre noi. Schimbările sunt firești și este matur să le altoim pe modul nostru de a fi și, deși am trăit o bucățică de vreme nostalgia timpurilor de ieșire cu gașca cinefilă din anii 2010-2012, am ajuns treptat să conștientizez că noua etapă în care sunt nu trebuie să fie neapărat în conflict cu cealaltă: este pur și simplu o continuare cu care mă identific profund, la fel cum m-am identificat și cu etapa precedentă, când mă aflam în punctul ei. Un simplu exercițiu de sinceritate față de tine însăți și îți legi etapele între ele: cursiv!

Petrecerile de timp frumos la salturile dintre ani mi-au arătat treptat că aceste stări sunt experimentate și de alți oameni-zâmbet care se simt puternic atașați de acest grup-cuib și care regretă uneori că nu pot fi în mai multe locuri deodată pentru a trăi tot ce li se deschide în față. Vlad: "M-am mai uitat peste pozele pe care le-am tot adunat cu voi și nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul și câte experiențe frumoase am avut împreună. Dacă m-aș putea împărți în două, mâine aș fi pe drum cu voi spre noi aventuri, însă am să rămân doar cu poveștile voastre de după. Așadar, drum bun, timp frumos, aventuri cuminți și fără incidente, să intrați în noul an cu voie buna și intenții mari! Vă doresc numai bine!"






Lacul Colibița era situat la poalele Călimanilor, aproape de Pasul Tihuța, puntea de legătură între Bucovina și Transilvania. Ne-am cazat la Vila Alex, că am avut spațiu suficient pentru desfășurarea forțelor culinare, montaniarde, dănțuitoare, ludice și concertistice, singura problemă fiind gazdele care ne-au cam suflat în ceafă ca și cum am fi fost o mână de copii incapabili să se descurce să dea drumul la aragaz sau să spele trei blide în condiții de siguranță. Cred că toți am fost de acord cu două lucruri în privința cazării: am avut condiții (și priveliște spre lac) de nota zece, dar "supraveghetori" de nota șapte, mult prea încrâncenați să controleze tot ce mișcă și să dea sfaturi. În spiritul nostru jucăuș și ironic i-am botezat căpcăuni

Desigur, nu am lăsat aceste mici interferențe să ne strice cheful de munte și de luptat cu nămeții și ne-am aventurat pe munte: traseul nostru de la ieșirea de Anul Nou a fost spre Vf. Bistricioru (1.990 m)! Plecând din satul Colibița, am trecut de satul Mița și de Valea Colbului, am ajuns la Ocolul Silvic Josenii Bârgăului, am salutat din mers traseul spre Tăul Zânelor și am ales varianta vârfului, pe triunghi albastru. Eram 15 omuleți, pentru că Bogdan și Marinela au ales să hălăduiască spre Tăul Zânelor, iar Oana și Georgiana Ș. puseseră sănătatea ca prioritate în fața muntelui. De-a lungul anului zona nu se dovedește a fi foarte frecventată de turiști, așa că am găsit liniștea dîndu-și mâna cu sălbăticia într-un mod firesc, nealterat de prezența umană...






...și ne-am înfruptat nestingheriți din toată opulența rece a naturii. Încă de la intrarea în traseu, de la poalele pădurii dese de molizi, am fost întâmpinați de cohortele de zăpezi abundente care păzeau conștiincioase cărările de pătrundere în munte. Nu ne-am lăsat descurajați de frig, ci ne-am înfipt bocancii în albul atotstăpânitor, am înaintat spre înălțimi și ne-am tras sufletul des, căci nămeții ne încetineau serios ritmul. Chiar dacă nu sunt prietenă cu iarna așa cum sunt cu surorile ei mai calde, trebuie să recunosc un fapt greu de contestat: muntele capătă un farmec inconfundabil sub imperiul ei și merită să înduri tot frigul ca să ajungi să îl admiri de sus și să șerpuiești printre soldații ei cu tunici albe crescute peste noapte, cu gloanțe de gheață și povară de ger. Totul este un spectacol vizual ce te hrănește și te distanțează de meschinăriile lăsate acasă, în viața rutinieră, dar tactil lucrurile stau diferit, pentru că gerul aspru mușcă din degete și din față, îți pune la încercare grea circulația și îți provoacă respirația. Desigur, mersul susținut te încălzește și voia bună îți menține gradele la cotele necesare, dar pauzele nu sunt o idee bună, nici măcar pentru a mânca ceva!


Mie mi-a fost frig rău de tot, mai ales după ce ne-am oprit să mâncăm. Nu a fost deloc o idee bună pentru că ne-am răcit, gerul s-a întețit, cred că temperatura a ajuns pe la -20 grade și trebuia să ne mișcăm, nu ne puteam irosi căldura. Am repornit pe traseu mult mai repede decât ceilalți pentru că începusem să nu îmi mai simt vârfurile degetelor și voiam să îmi pun din nou sângele în mișcare. Cum nu reușeam să revin la starea de "sobă acoperită de haine" nici după ce parcursesem o bucată serioasă de traseu, în mintea mea s-a instalat panica: nu îmi mai simțeam degetele! Mâinile îmi erau băgate în mănușile de ski, folosite în Alpi, la Stubai, la 3.000 m, deja gâfâiam de la drum și pieptul mi se încălzise, dar degetele nu dădeau niciun semn că i-ar urma exemplul. Silviu a sesizat că nu îmi era bine și m-a oprit să mă încălzească, mi-a luat degetele la frământat între palmele-lui-mereu-foarte-calde și, chiar dacă inițial mi s-a părut că mi le-a amorțit și mai tare, au început să repornească robinetul de căldură. Încet, foarte încet!
Și celorlalți le-a fost frig (mai ales fetelor!), căci atunci când am ajuns la Salvamontul de sub vârf ne-am cuibărit care mai de care pe lângă foc, ne-am pus hainele și bocancii să se încarce de căldură și am fost extrem de recunoscători că am avut un noroc ghebos să găsim salvamontiști la datorie! 



Am devorat lacom mâncarea din rucsaci, ne-am îndopat cu ciocolată, am făcut mai multe ture de ceai, ne-am reobișnuit corpul cu temperatura lui normală și am luat o decizie referitoare la continuarea traseului. A trebuit să ne scindăm grupul, pentru că 9 dintre noi voiau să urce pe vârf, iar ceilalți 6 scoteau din ecuație varianta aceasta. Eu cu Silviu am intrat inițial în trupa îndrăzneților, dar ne-am răzgândit! De fapt, eu m-am răzgândit: am plecat de la cabana Salvamont pe urmele făcute de Ștefan, Adrian, Ciprian, Evelina, Andrei, Ioana N. și Ioana M., dar drumul era mult prea greu pentru genunchiul meu. Stratul de zăpadă de o palmă avea sub el o pojghiță de gheață pe care o străpungeai cu bocancii și apoi te afundai până la genunchi în brazda de zăpadă de dedesubt. Fiecare pas era făcut în felul acesta: era ucigător de obositor pentru genunchi! Prin pădure veniserăm pe un traseu deja umblat, avuseserăm calea deschisă, dar de la Cabana Salvamont până pe vârf drumul trebuia făcut și asta implica o luptă serioasă cu zăpada, cu gheața și cu gerul. Pentru mine era prea chinuitor și am considerat că nu merita atâta efort, iar Silviu a decis să se întoarcă și el căci nici genunchiul lui nu era foarte încântat de perspectiva înfruntării zăpezilor!

I-am urmărit cu inima la gură pe temerarii grupului nostru care s-au dus până pe vârf prin frig și vânt, au deschis calea la înălțime și au admirat zona de la 1.990 m, de pe Bistricioru. Ne-am bucurat tare mult pentru încăpățânarea și reușita lor, trecând binoclul de la unul la altul și observându-i înșirați ca un miriapod pe panta muntelui. Ne făceam diverse prognosticuri referitoare la timpi și condiții și așteptam să coboare pentru a reîntregi grupul și a pleca spre casă. Se apropia ora 16 și întunericul avea să cadă ca un bolovan peste noi, căci iarna era expertă în nopți grăbite și zile zgârcite. Sătui de invadarea spațiului pe durata a vreo 3 ore, salvamontiștii ne-au spus că ar fi bine să eliberăm zona căci aveau și ei treburile lor și nu și le puteau face din cauza noastră. Am fost total contrariați de atitudinea lor! Le-am lăsat câteva atenții de mulțumire, dar nu ni s-a părut deloc "montaniardă" reacția lor! Ne era clar că nu erau dornici de a-i mai lăsa pe cei șapte care coborau de pe munte înghețați să își tragă sufletul și să își ia un buzunar de căldură cu ei pentru drumul de întoarcere, nici noi nu îi puteam aștepta afară, căci înghețam de frig, așa că am făcut cale-întoarsă într-un ritm mai lent pentru a fi prinși de ceilalți. Aveam ceai fierbinte la noi și sigur le-ar fi prins bine!    




Odată ieșiți din platou, spre pădurea de conifere, gerul s-a mai liniștit, iar soarele apusului a început să își facă simțită prezența și să ne strângă în brațele lui timide și călduțe. Un val de lumină gălbui-roșiatică și diafană se punea în contrast cu un albastru-lacrimă și noi eram spectatorii cu bilet muncit aflați în primul rând. Mi-a plăcut coborârea LA NEBUNIE, căci nu mă mai stresa frigul atât de tare și se simțea cum gradele începeau să fie ceva mai blânde, iar zăpada de pe brazi se transformase între timp în stane de cristale. Grupul victorioșilor de pe vârf ne-a prins destul de repede din urmă, erau extrem de obosiți de la tura de forță pe care o făcuseră, Ciprian nu reușea să își mai controleze mușchii picioarelor și mergea mai mult intuitiv decât la sigur. Ne-am dat seama cât de solicitantă a fost toată bucata de tură spre vârf dacă efortul l-a doborât până și pe Ciprian, care era într-o formă fizică extrem de bună! E de prisos să mai spun că eu și Silviu ne-am felicitat din nou pentru hotărârea înțeleaptă de a nu continua și de a sta cuminți la Cabana Salvamont!






Apusurile magice de la munte. Apusurile care refuză să se cumințească într-o categorie. Apusurile care nu sunt întrecute decât de alte apusuri în același decor. Apusurile care depun mărturie pentru o frumusețe ruptă dintr-o altă lume. Apusurile care coboară o liniște în tine încât îți simți fremătând oasele și urechile îți țiuie a tăcere, iar tâmplele capătă puls așezat în albia lui firească. Apusurile care nu ascultă decât de ele însele. Apusurile ca un ciob de cer transformat în caleidoscop. Apusurile care au limba lor și nu o împărtășesc nimănui, doar o susură în conturul soarelui și al irisului. Apusurile care nu te mint și te dezbracă de temeri. Apusurile care te țin de mână și nu îți promit nimic, doar îți dau brânci în vizuina mirării. Apusurile care nu uită de tine atunci când tu te pierzi în ele. Apusurile care strâng panglicile sufletului și i le împletesc în cunună. Apusurile care transformă absolut orice sloi în primăvară. Acele apusuri...   




Unul dintre acele apusuri ne-a țopăit prin fața ochilor în timp ce alunecam pe zăpezile frământate de bocancii noștri la urcat. Ne-am oprit să facem poze pe traseu și să ne umplem sufletul de toate perdelele de culori răsfrânte peste piscuri, după care am grăbit pasul și am ajuns la mașini fix când temperatura începuse să scadă vertiginos. Acasă ne așteptau fetele noastre dragi - Georgiana Ș. și Oana - cu mămăliguța aburindă, cu mâncarea caldă, cu masa întinsă pentru hămesiții de pe munte, iar nouă ne venea să le sărutăm mânușițele pentru gândul bun și pentru fapta pe măsură. După ce am potolit stomacul, ne-am continuat seara cu jocuri (Activity - mulțam, Geora!), cu voie bună și cu un concert de chitară și voce, care s-a transformat în cor după foarte puțin timp. Vinul a avut grijă să ridice ștacheta veseliei noastre la cote de...Bistricior!    



Pe ultima sută de metri a încheierii unui an apar acele momente când simți că toate promisiunile pe care (ți) le faci se pot împlini și că timpul nu a trecut pe lângă tine, ci prin tine. La munte se sublimează starea de oglindire în tine însuți și concluzionezi cu zâmbetul către sine și către lume că: "Acolo sus, acolo departe e viața, acolo sunt experiențele, acolo sunt clipele frumoase, acolo se creează pe bandă rulantă amintirile și nu în oraș, nu la poale, nu mergând la serviciu, spălând rufe și gătind mâncare. Libertatea asta din natură este neprețuită și nu e ceva de care ne-am putea sătura, căci de frumos și de bine nu ți se apleacă niciodată." (Mihaela Diaconescu). Așa că, a doua zi, când seninul a așternut o ceață de poveste peste Lacul Colibița, am urmat îndemnul tălpilor și am ieșit să explorăm împrejurimile în tihna specifică finalului de an, înarmați cu ceai, ronțăială și hlizeală.





Tura de hălăduială a fost una fără țintă: am mers de dragul mersului, ne-am cocoțat pe deal pentru că era acolo și nu cerea nimic, ne-am împărtășit din binele simplu (și din ceaiul cald din termos!) pentru că era cel mai bun remediu pentru sufletul tânjind după frumos. Am zăbovit cu ochii către lac, admirând vârfurile și norii răzleți din depărtare, unde fuseserăm cu o zi înainte și ni s-a părut că muntele devenise mult mai prietenos și că frigul se mutase prin alte părți. Zona ni s-a părut excelentă pentru explorat în liniște, fără adrenalină, invitându-te să te pierzi în acel colț de natură tihnit. Oamenii au construit destul de mult în toate direcțiile, dar se mai păstra un specific sălbatic dincolo de gospodăriile lor. Aerul acela montan bucolic putea fi ușor reperat în căpițele de fân aliniate, în gardurile făcute din lemne subțiri, în casele strașnice (erau deopotrivă și vile exagerate, dar și unele demne de denumirea de "casă de la munte"), în câinii bărbați care ne lătrau când treceam de pe teritoriul unei case pe altul, în brazi și în cărări bătătorite. 





După ce am hoinărit printre case, am apucat drumul către pădurea pitită după stâncile năpădite de brazi și am crezut că ieșim pe la vreun traseu mai lung, dar ne-am împotmolit la o poiană de unde era dificil să mai continuăm. Unul din cei doi câini care ne-au însoțit a făcut o pasiune pentru unii dintre noi, iar Raluca l-a luat prietenește la întrebări, în timp ce noi descâlceam terenul și decideam să facem cale întoarsă!






După ce am revenit la pensiune am început pregătirile pentru dezmățul culinar din seara de Anul Nou. Pentru că am fost coordonați de veritabili bucătari și specialiști culinari, cu vădite înclinații spre degustare și experimentare, am avut parte de un ospăt mai ceva ca cel din Povestea lui Harap-Alb, când Setilă și Flămânzilă s-au dovedit a fi "buni mâncători și buni băutori". Mâncărurile marocane, pâinea din maia, brânzeturile, nenumăratele sarmale, grătarul din carne de berbec, fructele exotice, turta dulce de casă au fost doar câteva din deliciile meselor din această ieșire la munte. Le mulțumim însutit Evelinei și lui Andrei pentru toată corvoada de a ne fi surprins atât de plăcut cu meniul, iar "Istoria apud cronicara Daniela" va înregistra netrunchiat mărturisirile lor astfel încât urmașii urmașilor noștri să se poată înfrupta din savoarea lingvistică și aluzivă a replicilor lor și să ajungă la aceeași concluzie: dacă te lingi pe degete înseamnă că mâncarea este irezistibilă! Cum să nu o deguști și să nu o oferi ca "împărtășanie" de bun gust, dublu-rafinat? 

Evelina: Cine vede această contopire fotografica chiar ar putea fi indus in eroare. Așa da, dle Bobu! Te-ai învârtit tu cum te-ai învârtit și ai rămas pentru posteritate ca fiind și harnic și prezentabil!

Andrei: Ce pot zice?!? Pozele vorbesc de la sine și surprind realitatea din teren. Că unii au muncit și alții s-au ocupat cu degustatul, nu-i ceva nou. Dacă stră-stră-stră-stră-...strămoșii mei nu ar fi ieșit din peșteră să fi alergat dupa dinozauri, probabil că la revelion am fi mâncat tajine de algae aux stalactite.

Evelina: Speculații! Nădăjduiesc doar că urmașii urmașilor noștri vor ști să vadă adevărul din spatele acestor fotografii. În partea stângă, se poate observa clar cum partea feminină trebăluiește de zor. Interpretarea cum că unul dintre personajele feminine doar ar degusta este total eronată. Degustarea este în sine o etapă crucială pe care niciun mare bucatar nu o desconsideră. Desigur, unii n-ar recunoaște nicidecum că lipsa acestei etape ar fi avut ceva de-a face cu depășirea cantității recomandabile de piper într-o anumită ciorbă ardelenească. Nu în ultimul rând, a se observa CINE poartă instrumentarul bucătăricesc, adică șorțul! Și dacă toate acestea nu vor fi edificatoare, cred că singura cale de a lăsa posterității adevărul nedistorsionat nu poate fi decât Letopisețul di la Colibița sub semnătura Danielei Abageru, reputat povestitor al peregrinărilor montaniarde!

Anca și Mark au fost așii din mânecă! Evelina și Andrei au adus forțe de nivel Master Jedi în gătitul rafinat și toți ne-am înfruptat fără opreliști din toate minunățiile create de cele două cupluri. Ospețele s-au succedat nestingherite pe baza motto-ului că viața capătă o altă față atunci când este însoțită de o mâncare bună, un vin pe măsură și o companie care le leagă snop într-o atmosferă asemeni


Georgiana L.: Delicioase și pozele! 
Daniela: Mi se activează gustul numai uitându-mă şi aducându-mi aminte ce minuni au putut face omuleţii ăştia! Chiar că delicioase!
Georgiana L.: Așa e! Am avut un gastrorevelion!
Daniela: Pantagruelic!




Irina și cele două Ioane au adunat toate resturile de dulciuri și de fructe și au făcut o nebunie de desert savurat după ce burțile deja ne plesneau de încântare. Mark, Silviu și Bogdan s-au aventurat pe cărările încâlcite ale grătarului și s-au lăsat dirijați de o pălincă neaoșă să rumenească toată carnea așa cum cerea rețeta: s-au rumenit și ei, nu doar carnea, după cum se poate vedea cu ochiul liber! George, Ciprian și Ioana M. s-au întrecut la mutări de șah, iar Ștefan a furnizat o muzică de nota zece, obstrucționându-i lui George accesul la Gică Petrescu, Julio Iglesias și Dan Spătaru. Next time, George!


Desertul a pus prieteniile la încercare. Ispita din ultimul pahar (cel nepereche!) le-a adus pe Evelina și pe Raluca în fața unei dileme din care lingurița eliberatoare le-a scos. Ochiul vigilent al fiecăreia a măsurat cu mare precizie gramele de biscuit asezonat cu frișcă și fructe și a deliberat fără drept de apel că "prietenie, prietenie, dar desertul e din altă poveste". 

Evelina: Sharing is caring, Raluca!
Raluca: Sharing, sharing, dar totul până la "dulce"!
Evelina: Chiar și în 'dulce' trebuie păstrat principiul echității! Or se poate vedea cu ochiul liber că aici s-a săvârșit o gravă fărădelege zaharicoasă!!
Raluca: E rupt din context, nu se pune! 


Andrei
"Iaca am trecut cu bine peste revelionul de la Colibița! Respir ușurat când rememorez felul în care am evitat cu grație ochii vigilenți ai cabanoșilor atunci când subtilizăm doze de bere fără alcool, borcane de dulceață, gogoșari în oțet, prosoape și șlapi, sau cum am rezistat la cele -26 de grade de pe Bistricioru. 

Mai rămân memorabile și episoadele de eroism precum: lupta până la capăt (a se citi Triferment) împotriva hoardelor de sarmale (nedeclarate) ale cotropitorilor noștri dragi (Ioana, George, fam. Covaci, Geora), blitzkriegul cupajat al lui Silviu venit pe poarta deschisă de Daniela, bombele cu surprize nebănuite din tabăra familiei Bucuci, steluțele făcute în grabă de Irina, cocktail-urile Molotov cu fructul pasiunii și praf de biscuiți desăvârșite de Ioana M, Raluca (deși am impresia că tu ai fost mai mult cu degustatul?!), mini-ghiulelele de carne, făcute de mama lui Adrian, care făceau să curgă râuri de eros pista și minunata mămăligă, semnată Georgiana Ș., cu care am fost întâmpinați după ascensiune. Ar mai fi de menționat și dănțuitorii pricepuți în ale milongilor (și nu numai): Oana, Ciprian și Stefan.

Tot aici i-aș mulțumi Evelinei pentru cei 2 litri de apă (transformați în gheață după puțin timp) pe care i-am cărat până în vârful muntelui, că m-a introdus în tainele șofatului profesionist (ABS, subturarea motorului, cum să fugi din mașină atunci când șoferul s-a blocat în zăpadă) și multe altele pe care am să i le transmit în particular. În ce mă privește cred că pot spune că a fost cel mai fain și scump revelion de până acum. La mulți ani cu sănătate și voie bună!"

Bogdan și Marinela
"Suntem încântați de acest revelion petrecut alături de voi care mi-a reamintit de spiritul ieșean (a se citi distracție!), de peisajele superbe de Narnia în care intrasem cu mașina mergând spre Tăul Zânelor, de gerul năprasnic ce ne-a făcut să înghețăm după o oră jumătate de plimbare pe șosea, în timp ce voi luptați cu Bistriciorul...Foarte frumos totul!...Acum când privesc pozele simt că parcă aș fi trăit o poveste!
Și să știți că noi încă ne mai luptam cu sarmalele pentru că încă nu am scăpat de ele; se află la congelator și așteaptă să fie devorate, numai că avem nevoie de ajutor: am capitulat în fața lor!
Vă dorim un an plin de sanatate, împliniri și multe șanse pe care să le fructificați!
P.S.: Capcăunul era foarte fericit în ziua în care am plecat, fluiera cu spor de dimineață!"

Ioana N.:
"Sper că înainte de a vă spăla hainele, le-ați scuturat bine de mirosul de ger, tajine, vin, pește la grătar,de toate cele ce-au umplut în stil boieresc meleagurile bătute la Colibița și ați pus câte puțin din fiecare în sertarul cu amintiri. De căpcăunii din poveste, pe numele lor: ochii gazdelor și curba șoselei, mă ocup eu! Mâine îi pun la poștă și îi trimit peste mări și țări! Să ne fie de bine!"

Silviu: Aici aveți link-ul la pozele făcute de noi, 
cu mesajul că cele care or să vă placă sunt făcute de Dana, celelalte...
Dana:...care or să vă placă şi mai mult sunt făcute de Silviu! 
Georgiana Ş.: Frumos vă completaţi!
Raluca: Mulțumim mai ales pentru pozele făcute cu mâinile înghețate!

Am încheiat cu mărturisiri și impresii din buzunarul de la piept, cu păreri de bine și de foarte bine, cu frumosul din amintiri și cu încrederea că astfel de întâlniri țin legate podurile între oamenii-zâmbet! 

Noul An are voie să se depene: noi deja am pășit în el cu dreptul și cu muntele de braț!