marți, 23 noiembrie 2010

19 noiembrie 2010 - concertul PHOENIX de la Sala Polivalentă

Fluier în cer, noaptea e ziua-n care pier
Fluier în cer, liber și prizonier
Viu vioriu, singur de când mă știu
Ochiul de apă-n pustiu
Viu și iar viu, chiar s-a facut târziu
Fluier în cer sângeriu

Îi vedeam prima dată pe cei de la Phoenix acum vreo 4 ani, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Iași, într-un concert fenomenal de 3 ore, cu un Nicu Covaci copleșitor prin statură și prezența de haiduc (cred că ultimul veritabil în viață), un Mani Neumann la vioara lui ducându-te dincolo de orice firesc, cu un Ovidiu Lipan Țăndărică pur și simplu debordând de energie și rupând tobele în bucăți cu frenezia lui, cu un Mircea Baniciu șugubăț și relaționând cu o sală aflată în picioare. Se poate ca entuziasmul meu de a-i fi văzut atunci pentru prima dată să mă fi influențat, dar în jurul meu lumea era la fel de încântată și se cânta la unison pe melodii de rezistență, de supărare, folclorice, pe ritmurile unei întregi generații de haiduci. Unul și unul!

Fluier de foc, viață și moarte la un loc
Fluier de jar, ceru-i de chihlimbar
Lumea se lumina, din lumini eram
Lumea se auzea, cântec și balsam
Lumea se lumina ca și la început
Lumea se limpezea, se auzea cum bătea inima

Dacă am început să relatez despre concertul recent cu impresii de la celălalt, e cam clar unde voi ajunge: m-au dezamăgit de data asta în ansamblu, pentru că Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Țăndărică și Cristi Gram (după părerea mea!) au fost la înălțime, dar formația ca întreg a șchiopătat în stil mare. Au avut probleme la sonorizare, nu s-au auzit bine versurile și, în afară de câteva melodii (Ciocârlia, Mugur de fluier, În Umbra marelui urs, Nunta, Strunga), plus solo-urile din final la tobe și chitară, am rememorat nostalgică atmosfera și seva de la concertul anterior. Vocalistul nu m-a convins că se poate ridica la nivelul unei trupe ca aceasta și, inevitabil, intră într-o comparație neloială cu Mircea Baniciu, vocea consacrată Phoenix. Plus, scaunele puse pentru vip-uri în fața scenei, au adus acea distanța între trupă și publicul care se mișca, rezona la ceea ce se cânta, față de cei care stăteau confortabil ca și cum erau la operă. Poate s-au schimbat tabieturile actuale de a merge la concerte, dar eu știu că la astfel de evenimente devii inevitabil participativ. Chiar de nu integral! Pozele lui Ștefan: aici

Fluier de vânt, sunt cel mai singur pe pământ
Fluier de vânt, ceru-i așa rotund
Viu vioriu, singur de când mă știu
Ochiul de apă-n pustiu
Viu și iar viu, iar s-a făcut târziu
Fluier în cer sângeriu

Am plecat cu o umbră de tristețe de la concert, pe baza ideii: ce a fost și ce a mai rămas, și mă gândeam să ajung acasă să ascult melodiile așezat, așa cum m-am îndrăgostit de ele și le reascultam când simțeam nevoia de ceva simplu, direct, zemos de viață și haiducie, venind din timpuri când rezistența de caracter se făcea pe alte criterii, când un fluier era mai apreciat într-un cântec decât un beat de house. Nu pot fi nostalgică pentru niște timpuri pe care nu le-am trăit, dar există un orizont al rezonanței în noi, românii, ceva irațional și afectiv, când Phoenix inundă auditiv spațiul. Am văzut pe net înregistrări de la concertul lor SymPhoenix de la Sala Palatului de anul acesta (cu o superbă interpretare la Fluier în cer) și chiar eram încântată de faptul că ceea ce decantează timpul ca valoare este confirmat iar și iar. Dar, ca orice valoare umană, are și ea sinusoide.

Fluier și-aud vuietul mărilor din sud
Fluier și-aud țipăt de ne-născut.
(Fluier în cer)

luni, 15 noiembrie 2010

14 noiembrie 2010 - Roșu și Sf. Ana - lacuri (ne)pereche într-o toamnă văratică

"Hey you, out there in the cold/ Getting lonely, getting old. Can you feel me?...
Hey you, standing in the road/ Always doing what you're told/ Can you help me?...
Hey you, don't tell me there's no hope at all/ Together we stand, divided we fall."
(Pink Floyd - Hey you)

Muzică de rădăcini ascultată mult în ultima vreme.
Sâmbătă, 13 noiembrie. Ora 15. Se încheie o săptămână aglomerată, dar cu ceva neașteptat în capăt: Ce-ai zice mâine de un Lacul Roșu? mă tentează vocea Cristinei, doritoare de o ieșire ca de aer, fapt nu prea departe nici de mine. Răspunsul? Firesc: pozitiv! La ce să stai în Iași când poți respira un dram de munte alături de oameni frumoși? După ce am întrebat stânga și dreapta, am găsit-o pe Raluca, înclinând a face ca mine și, după 2 ani de perseverență, mă consider răsplătită: am convins-o și a putut veni la munte, chiar dacă numai pentru o zi. Să o iau în în pași mărunți că mijește un pui de montaniardă în ea!



Și duși am fost duminică la ora 7.30 spre Bicaz și Lacul Roșu. Cine? 5 oameni adunați în două ore! Când e vorba să se sincronizeze lucrurile în mod fulgerător, iese împletitura doi pe față, doi pe dos fără prea mare efort. Exact cam cum s-a întâmplat acum! Andrei, Jeni, Cristina, Raluca și subsemnata ne-am petrecut ziua de dimineață până în seară într-o muzică superbă (gusturi, nu joacă!) și o voie bună care ne-au sudat repede la poze și la plimbare și la povești. Munte și râsete în relaxare!


Andrei a avut cele mai amețitoare povești de relatat: cum el și fratele lui au fost trăsniți în munții Rodnei, cum au fost atacați de o ceată mare de câini, cum au fost luați pe drum și lăsați în comuna Șanț de către un șofer ce se credea la raliu și multe altele pe care modul în care le povestea făcea deliciul ascultării. Jeni nu s-a lăsat mai prejos și ne-a destins cu ursul-mișcător-de-după-copac și dilema reacției, cu fulgerele pe timp de noapte când Andrei dormea, căci dacă nu intra apa în cort, nu rămânea de încercat decât relaxarea.

(Jeni și Andrei - o pereche frumoasă-foc)

(oare dacă te fac rachetă pe o sticlă de apă, evadezi în spațiu?)

(două broaște - din specia pernae verdae - îndrăgostite, ochi în ochi și la vedere)

(Gaura din kurtos e mai cosistentă la tine? Ia să văd să cer socoteală dacă ai fost avantajată!)

(Kurtos modificat genetic - cam așa ar arăta!)

Lumea canină o ducea bine la Lacul Roșu! Dacă tehnica cerșitului lacrimogen nu funcționează, există întotdeauna planuri de rezervă și, dacă știi cum să te comporți, mai mult ca sigur îți vei primi răsplata. Câinele negru lua bucata din kurtos cu atâta grație, nu se arunca precum un Haplea, ci era de o delicatețe aproape feminină. Dincolo de glumă, sunt câini tare frumoși, cu personalitate, prietenoși și de bază pe munte.


A urmat explorarea Lacului Roșu, care începea să se aglomereze de omuleți ieșiți la o gură de aer de munte, la un kurtos ca la el acasă sau la o lumină rar întâlnită în noiembrie.

(dacă tot e relaxare, măcar să fie pe scândurile încălzite...)

(...sau în plin soare puternic)

(unii bat în poarta lacului la veriga cât un deget...)

(...alții scot apă de zor că setea e mare...)

(...apa nu-i pentru cine o scoate, ci pentru cine o bea...)

(...iar alții nu se înghesuie, ci sar unde e balta mai mare)

Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic de la noi, este absolut impresionant! În primul rând este o curățenie absolut incredibilă și lacul este lacrimă de limpede. Îmi aduceam aminte de lacurile văzute anul acesta în Alpi și nu îmi venea să cred că așa ceva există la noi în țară. Costa 10 lei să parcurgi cu mașina ultimii 1,5 km până la lac, dacă nu, dai doar 5 lei, lași mașina și te duci pe jos. Sau vii pe traseu din Tușnad și nu te costă nimic! A fost ideea lui Andrei să venim aici, pentru că el fusese ultima oară acum 10 ani, când avea 18 ani, și ne-a povestit din năzbâtiile adolecentine cu harbuz cărat până la lac, în sandale și pește prins căci se terminase mâncarea.






Am dat înconjorul lacului și ne-am hlizit făcând poze, tot spunând că mai stăm numai oleacă, dar noi, fetele, am putea fi abandonate în astfel de locuri că nu ne săturăm să pozăm fiecare detaliu, să experimentăm nu știu ce poziție, încât săracul Andrei, minoritar, a trebuit să îndure. Ei, nu a fost chiar chinuitor că s-a lăsat convins la una, două poze!







Cu fetele și voia bună mereu există prelungiri: garantat! Așa că oleacă la masa pitică - un joc improvizat dintr-un băț și-un fir de iarbă! Sau o evoluție la bârnă pe marginea lacului!




Înainte de a pleca din Tușnad, deși se înserase, am coborât și până la lacul Ciucaș din apropierea gării, am trecut prin cimitir, dar nu am putut vedea mare lucru. Trebuie neapărat să revenim căci zona merită din plin: Andrei ne-a spus că sunt și trasee ce se pot face, chiar frumoase, și curățenia este exemplară!



Drumul spre casă a avut și un moment magic: 2 căprioare ne-au ieșit în față în timp ce mergeam printr-o pădure, fantomatici, în beznă. Erau o căprioară și iedul ei: s-au oprit în fața mașinii pentru 3 secunde, speriate de lumini și apoi au continuat să traverseze drumul spre partea cealalată unde îi aștepta un căprior. Eram intruși în lumea lor, dar venisem cu gând bun și răsplata a fost pe măsură!
De data asta am prins și niște poze puțin mai altfel căci așa e la numărătoarea din 2 sau 3.



vineri, 12 noiembrie 2010

Vineri ca o nucă (1) - "Părul"

Pledoarie pentru poveștile din noi înșine

Într-o nucă sunt 4 frați. De miez și de lapte.
Vineri este o zi de graniță: între rutină și libertatea din capătul de săptămână, un spațiu unde ești simultan înlănțuit și liber, dar simți respirația altfel de la sfârșitul setului de 7 zile. Traducere la metafore: 4 paragrafe (plus unul de legătură cu ramul) ca 4 frați spunând despre o nucă din universul creativ al altora. Motivul? Un exercițiu de spunere-punte, ca o altă filă de călătorie. Într-o căutată profunzime.

Cinema și Iran. Aproape un paradox. Când școlile europene și americane se orientau spre narativitate, iranienii descopereau că ei nu aveau o tradiție în direcția romanelor, a scrierilor epice. Dețineau ceva calitativ diferit: poezia, categorie abisală demonstrată prin Khayaam, Sadi, Hafez, care practic au influențat modul în care iranienii au abordat cinematografic lumea. Ironic, o femeie, Faroogh Farrokzad, a realizat primul film demn de a fi luat în considerație: Casa este neagră ("Khaneh siah ast",1962), un documentar despre o leprozerie, iar Vaca ("Gaav", 1969), realizat de Dariush Mehrjui a ajuns în Europa, la Festivalul de la Veneția. Au urmat Abbas Kiarostami și Moshen Makhmalbaf (cu fetele lui, Samira și Hana), Majid Majidi și Jafar Panahi, poetici prin imagine, muzică și scenariu, revoltați și înfipți în realitatea iraniană/afgană sau extinși la condiția umană în demersul lor cinematografic.

Părul (Derakhte Golabi)(1998) - regie: Dariush Mehrjui

Un scriitor se retrage în spațiul natal pentru a crea și vrea liniște pentru a se auzi. Filmul începe brusc printr-o excepție, un gând total indiferent fluxului conștiinței sale: toți copacii din Damavand au făcut rod, cu excepția părului. Totul e pregătit, hârtia și ochelarii așteaptă, aroganța se combină cu neputința, lipsa de inspirație îl ține închis în el însuși pentru că trebuie să scrie, dar o face din motive străine lui, pentru ceilalți. Ritualul este o sincronizare a lumii la el însuși, o excludere a tot și toate pentru a prinde sunetul vocii interioare care îi spune ce să scrie. Apare însă un obstacol: promisul rod se încăpățânează să prindă mai întâi floare și, inevitabil, apare întrebarea mefistofelică: de ce? Amânarea, uitarea, împiedicarea nu îi sunt familiare, e stângaci lovindu-se de ele, filozofia și arta brusc au tăiat cordonul ombilical cu el și este într-o derivă conștientă. Grădinarul îl hărțuiește să se adreseze ultima dată părului căpos: a comis o infamie nerodind, este rușinos că păstrează tăcerea, că nu lasă viața să erupă având toate condițiile și știind cum se face. Scriitorul vede că grădinarului îi este teamă să nu cadă și alți copaci în tăcerea nerodirii, dar gândurile lui încep să ia altă direcție - o mână invizibilă strânge colțurile inimii mele și amintiri fragmentate se avântă în capul meu...am 12 ani și sunt îndrăgostit de 12 mii de ori mai mult decât pot duce sufletul și inima mea. Nu mai sunt eu însumi! Sunt mult mai mult și râd fără motiv. Chiar dacă sunt o dezordine în sentimente și în trup, sunt plin de anxietate, mă simt foarte, foarte fericit. M-am hotărât să devin scriitor și să o iubesc etern pe M. Sau cel puțin câtă vreme sunt viu. Vocea omului matur analizează, rememorează trăirea adolescentului și simte iubirea lui, adânc pusă la păstrare. Sunt două nivele de monolog interior corespunzătoare celor două etape: una o condiționează pe cealaltă în devenirea ei, apoi începutul este analizat prin filtrul experienței unei vieți întregi. Unde sunt? Unde eram? - întrebările-refren ale căutării marchează trecerile temporale: libertatea începutului este asociată cu gesturile candide de apropiere, necunoscutul reprezentat de M. transformându-l într-o planetă ce gravitează în jurul luminii. Scena mersului în tenișii ei este ca o locuire împreună, ca o împărtășire de posibil spațiu comun. Plecarea ei este o ruptură, scurta revederea e dureroasă: promisiunea de a-i scrie zilnic e însoțită de lacrimi acoperite de cearșaf pe care ea îl atinge și două lacrimi își fac drum prin pânza albă către degetul ei. Reciprocitatea are să fie descoperită mai târziu. Prea târziu.

Scena confruntării cu tăcutul păr: grădinarul este răzbunător și solicită pedeapsa cu tăierea, dar șeful satului este împăciuitor, cere copacului să își revină și să nu învețe alți copaci să facă la fel. Este o mentalitate panteistă și poetică de relaționare cu natura ca într-un tot în care omul se crede stăpân, ca în grădina raiului originar. Scriitorul e deranjat de atâta filozofare inutilă și cere să fie tăiat părul, dar șeful intervine: copacii sunt precum oamenii, au sentimente, iar dacă Dumnezeu închide o ușă, va și compensa cumva. Copacul promite că va rodi! Este un timp potrivit pentru toate: uneori rodești, alteori nu, uneori dormi, alteori ești treaz, uneori ești viu, alteori ești mort, căci natura știe mai multe ca noi. Pomul este iertat și scriitorul are o revelație: totuși de ce părul e tăcut, ce vrea să demonstreze? Primește doar liniștea ca răspuns, dar zumzetul de gânduri, scos afară din matca de dinainte găsește albia autentică și, ieșit din grădină, se aventurează pe un drum străjuit de arbori înalți. Dintr-un colț sare întrebarea: Dar dacă nu aș scrie nimic? Cine mă condamnă până la urmă să scriu? Eu, sinele meu mândru și egoist. Și cei care au așteptări de la mine. Încep să vreau doar să fiu, dar ei nu se vor mulțumi cu asta, vor alte lucruri creative de la mine...sunt un om plin de vină și am spus tot ce aveam de zis. Nu mai cred în ce credeam. Sunt bolnav oare? Nu știu!

Povestea cu M(imcheh) se încheie tragic: ea l-a așteptat, dar el a amânat-o mereu, vrând faimă de scriitor, schimbarea lumii, statutul de învingător. A vrut să facă totul și apoi să revină la ea, chiar dacă M. îi spunea în scrisori: în visele mele văd o casă plină de o căldură uitată și de atâtea clipe colorate, dar unde mă încadrez acum, când voi face parte din viața ta? Aparțin anotimpului în pârg și ard încet, dar flăcările mele devin reci. Moartea ei îi arată că visase visele greșite, că a crede combinat cu a demonstra l-a sacrificat pe a fi. Vocea narativă este ca un susur de om redus la sine, o voce confesivă în tonalitate scăzută. Totul e alb/negru în devenirea lui matură, doar copilăria și prezentul au culoare. Începutul este un timp al abundenței, al pluralității, al trăirii senzoriale, al tatuării numelui iubitei pe brațe și față, al scenei cu Ioana D'Arc ca simbol al sacrificiului aproape inconștient. Un timp irepetabil. Cu rod.

Scena finală și închiderea monologului - Grădina e plină de șoapte și bătăi de inimă, de mândru haos vital. Cu excepția părului cu trupul lui mort și mâinile goale, care stă în mijlocul agitației și nu îi pasă. E ca un șeic așezat tăcut pe pământ, răbdător, recunoscător. E un copac înțelepțit și răspunde atingerii degetelor mele, are cuvinte ascunse de spus și mi le șoptește. E tăcut și observă lumea din jur. Miroase cum trebuie: plin de experiențe bogate și clipe cu aromă, iubire, tortură, cu mirosul tenișilor lui M. Mintea mea limitată încearcă să priceapă sensul eternității, al galaxiei fără granițe, al ființei fără ziduri, al timpului care nu are început și nici sfârșit. Sensul meu.
Calmul acestui copac fără rod a pătruns și în mine. Sunt bine, sunt fericit. Unde sunt? Nicăieri. E miezul nopții sau se văd zorile? Nu știu! E ca și cum aș sta într-o pauză goală dintre două minute haotice, între eternitatea lui "ieri" și eternitatea lui "mâine".

luni, 8 noiembrie 2010

6 noiembrie 2010 - TRAVKA - concert în Hand

Ochiul cere lumină,
Prezență atât de nocivă
Când simțul o cere.
Mă prefac în tăcere!
Mă prefac în cădere!
(Ochiul cere lumină - Travka)

Rock alternativ și mult zgomot dezlănțuit în seara de sâmbătă, 6 noiembrie 2010, la concertul Travka. Trebuia să înceapă la ora 21, dar (după obișnuința concertelor românești!) acest lucru s-a întâmplat cu o oră mai târziu. A durat 2 ore (cu tot cu bis) și au cântat demențial: în concert sună de o mie de ori mai bine, mai sălbatic decât pe album și, mai mult ca sigur, impresia aceasta o am pentru că este un mesaj transmis direct, cu mișcare și zvâcnet, cu urlet de revoltă văzut la 2 metri în fața ta, iar impactul este altul decât atunci când asculți acasă la boxe.


A fost ceva lume la concert, deși credeam că va fi mai multă, cam ca la Urma, dar explicația e posibil de găsit în faptul că Travka vine mai des în Iași și este o prezență de-a casei, pe când Urma nu mai concertase de foarte mulți ani la noi. Oricum, au fost 2 ore de muzică "supărată" și cu versuri incisive uneori, banale alteori, subtile și îndrăznețe. Pe scurt, nici urmă de comercial sau de compromis "să fim plăcuți cu orice preț". Și asta (pentru cei veniți la concert) e cea mai bună carte de vizită! M-a surprins cât de mulți puști au fost (cunoscători de versuri, nu oricum!) și nu mă refer la liceeni de 17-18 ani, ci la cei de 14-15 ani, încât mă gândeam ce teribil de supărat trebuie să fii la vârsta asta încât să vii la Travka. Dar, dacă trec peste ironie, este de sute de ori mai bună alegerea decât o manea.


Au început cu furibundul Într-un fel ("într-un fel ne întâlnim dimineața în zona în care ceața ne descoperă viața") și s-au succedat piese mai noi, apoi clasicele: 90 ("vreau doar un mesaj să transmit din sufletul tău/ în rest totul e calm/ doar dragostea mea ricoșează în sufletul tău"), Indiferent, Nimic de pe frontul de est ("Astăzi sunt fericit/ Astăzi nu se întâmplă iarăși nimic/ Astăzi am să dorm și am să tac/ Astăzi am să râd nemotivat"), Zâmbetul tău, Fetele-n lună ("Dumnezeu dansează/ întotdeauna la distanța potrivită/ de lumea înnebunită/ dupa amor în nesomn și visare"), Ceva mi s-a rupt ("simt cum ceva mi s-a rupt în oasele tale/ simt cum ceva mi s-a rupt în apelele tale/ caut orașe noi să-mi verific prudența/ mă bucur de clipele tale/ îmi verifïc esența"), Partea finală, cunoscuta Vreau să simt Praga cu tine. Piesa cu cea mai mare descărcare de energie a fost Corabia nebunilor ("Dar soarele răsare, din blocuri și tramvaie/ Și tu mă strângi, iubito, la pieptul tău prea tare/ Doar nu ai vrea doar iubind sirenă să devii/ Iar eu Poseidonul tău mai mult ca-n astă zï"), cu acel "pogo" de prin lumea rock-erilor. Nu am luat parte vreodată la unul că mi se pare prea expus pentru cei care nu au forță de împins, de aceea e mai bine spectator.


Piesele au în general un context urban: omul e prins în condiția lui și în chingile lumii în care trăiește. Strivirea stârnește furia și revolta apare ca arme de păstrare a sinelui - Urban violent ("Mii de gânduri pe secundă,/ O sută de mile prin gând,/ Singurătate, antivirus, din gând în gând,/ Cu piciorul meu stâng, cad/ Calc prin capul tău, fără cal, fără plumb,/ O sută de mile prin gând,/ Urban violent, urban violent.../Am nevoie de o clipă de intimïtate..."). Nu fac o muzică filozofică, dar au mesaj.


Un motiv de întristare pentru mine a fost faptul că nu au cântat și Înger sedat care este tare dens: "în lumini albe cobor/ e omul neom al proscrisului pom/ nemișcat eu te fac să respiri sacadat/ greu, anarhic, vandal, păcătos și venal/ prin abisuri și urlete mov mă întorc/ plictisit și ucis în lumini de neon...sunt un înger sedat/ astăzi nu am cap/ nici tu nu ai cap...ce mă fac?/ verde surd, verde cad, verde surd, verde ard/ astăzi sunt un înger sedat."

Seara s-a prelungit cu dans până pe la 3 dimineața și cu o shaorma nocturnă în Tudor, iar ora 4 a devenit o oră rezonabilă de ajuns acasă. Merge practicat sportul ăsta din când în când (dar concertele merg mai des)!

Pozele de concert ale lui Ștefan: aici