luni, 22 august 2011

15 august 2011 - Cheile Bicăjelului și cei 10 intruși

În acest jurnal de călătorie cuvintele vor fi mai puține, pentru că nu pot face față imaginilor și devin cam inutile. Exact la fel s-a întâmplat și când am parcurs Cheile Bicăjelului, săpate de apa pe care am traversat-o cu grijă, uimiți de câtă frumusețe se află dincolo de coaja accesibilă a muntelui. În acest decor ni s-a întâmplat ziua de 15 august:







Cheile Bicăjelului au fost supra-personajul zilei, iar noi, cei 10 omuleți care au îndrăznit să se aventureze curajoși printre stânci și ape. Sunt puțin descurajante când le vezi măreția, dar te captivează gândul că le poți străbate, că ți se permite să fii pe acolo pe unde nu ajung foarte mulți. Am urmat traseul bandă galbenă până la intrarea în chei și ne-am lansat la apă...






...până ne-am izbit de o porțiune imposibil de trecut, în condițiile în care mulți dintre noi nu știau să înoate și apa era foarte rece, după cum se poate lesne citi pe fața lui George în poza de mai sus, care a încercat să ajungă la fundul apei și nu a reușit, deși s-a băgat destul de mult în ea. Bun! Am ieșit, ne-am scurs papucii și am apucat traseul știut de George, care mai fusese pe acolo cu vreo câțiva ani înainte. Era un traseu neoficial, marcat pur și simplu cu o bandă albă, care te ducea la o spărtură în chei, astfel încât se putea evita porțiunea cu apă adâncă.




Iată-ne intrați pe altă parte, într-o zonă de tip canion, cu piatră netedă și unduită pe margini, cu o lumină fenomenală în față și o încântare urlată de multe dintre noi. George, Adrian și Constantin măsurau nivelul apei în porțiunile mai copleșitoare și noi, ceilalți, urmam drumul deschis de ei. Efectiv ți se taie răsuflarea să ajungi prin acele locuri! Mie mi s-au părut demențiale de-a dreptul!








Am ajuns la cascadă, am făcut un popas de țuică în lemn de dud, de glucoză, de împărtășit entuziasm, de părere de rău pentru țigările ude ale lui Ștefan și de poză de grup, desigur! Nu ne era frig, pentru că apa era rece, dar nu înghețai dacă nu intrai prea mult (cel mai mult am intrat depășindu-mi talia!) și nu adăstai, temperatura de afară fiind numai bună de uscat sau de încălzit.






M-am riscat cu apartul foto după mine. Ana-Maria s-a răzgândit în ultimul moment și am înțeles-o, căci era o mare grijă în plus, doar că nu puteam rata așa ocazie de prins în pioneze de poze. Se vede că și subiecții din ele au fost pe aceeași lungime de undă! Nici nu mai știu de câte ori am scos aparatul din geantă, am făcut poză și l-am pus la loc, apoi în pungă să nu cumva să se ude sau să alunec și să se ducă pe apa Bicăjelului totul! S-a meritat toată răbdarea!




Nu au fost accidente, în afară de Alina care s-a lovit puțin la picior, și hainele ude, plus papucii făcuți fleașcă. Riscul aventurii! În porțiunea unde Constantin, Ștefan și Adrian sunt în apă până la brâu, am fost nevoiți să ocolim zona pe sus, căci era mult prea adâncă apa și nici nu se punea problema de întors. Pur și simplu am tăiat-o prin pădurea de deasupra cheilor și apoi am coborât din nou în ele, ca să ne continuăm drumul!





Trebuie să menționez câtă grijă au avut băieții de noi și cât de curajoase au fost fetele, mai ales Ana-Maria și Eliza, care erau mai scunde, și, când îl vedeam pe Adrian până la brâu în apă, îmi ziceam că Elizei apa îi ajunge până la gât. Prospectau zona, ne avertizau cam pe unde să o luăm și, dacă era cazul, ne ajutau să trecem în siguranță. Mulțam fain!





Ultima bulboană a fost chiar adâncă. Mi-a ajuns apa sus de brâu, dar băieții coordonau trecerea fetelor și nu aveam de ce să ne îngrijorăm. Grijie noastre erau: urlat de la apa rece, hlizeală, atenție multă, poze la greu și numai mirare la tot pasul!





Încet, calm și cu răbdare! Dă mâna, ia mâna, ține-te bine, mă țiu bine, pune piciorul aici, am pus piciorul aici! Una câte una pe malul celălalt - plescăindu-ne papucii de la apă și cu bucuria la purtător! Ce să îți mai trebuiască?





Apele dăduseră deșeurile la o parte: face curat natura dacă omul pângărește!


La capăt de chei s-au cumințit și stâncile, apa s-a calmat și noi am ieșit la podețul făcut din frânghii și scânduri, (cel de dinaintea Podului Ungurului), având un balans de mai mare dragul.





Capăt de drum la 4 km distanță de Lacul Roșu, în pline Chei ale Bicazului: Constantin stoarce de zor ciorapii, Ana-Maria a devenit zebrată de la atâta încântare, iar Eliza și Adrian își etalează cotele personale de ape de pe Cheile Bicăjelului.




Un moment de doliu: Adrian se dispensează de papucii-martor, îmbibați de apă!



Am parcurs apoi 4 km în 45 de minute ca să ajungem la cazarea de lângă Lacul Roșu. Era 13.45. În jumătate de oră ne-am schimbat, am luat rucsacii în spate, băieții s-au dus înainte să cumpere kurtos și mâncare și am ajuns la țanc, exact când oprea autocarul ce avea să ne ducă la Iași, la 14.15. Ne încadrasem fenomenal de bine în timp și încă eram prinși de ceea ce văzusem în Cheile Bicăjelului! Cam toată săptămâna aveam să mă gândesc la ele! Eu și încă 9 oameni (bietul George avea să-și împartă gândurile între chei și faptul că își pierduse telefonul la ieșirea din ele!)!