luni, 31 mai 2010

30 mai 2010 - Banchetul claselor a VIII-a la "Clubul Bursei" - prima mea generație de ștrumfi ca dirigintă (VIII B)

3 ani înseamnă 3 trepte. Nu doar în a aduna ani vieții, ci mai ales viață anilor. Creșterea cât mai dreaptă este dorința fiecărui profesor pentru ștrumfii lui, prima lecție fiind că între copac și plantă agățătoare este mai semeț să te alinte sau să te provoace vântul de la înălțime decât să te întrebi de la nivelul pământului cum este pentru fratele copac acolo sus, cu capul în nori!

Am început în metafore că nu mă pot abține, dar ce a fost în ziua de 30 mai nu a fost o metaforă nici pe departe. Doar un vis pe care l-am propus ștrumfilor și am vrut să le demonstrez că se poate întâmpla, cu multă perseverență (încăpățânare brută!) să obții ceea ce îți propui: banchetul de încheiere a gimnaziului la Clubul Bursei, în centrul Iașului, cu o atmosferă de neuitat și cu momente-cheie organizate împreună. A durat vreo 4 luni, de la ședințe cu părinții la negociat, la strâns banii, la lămuriri, la detalii, invitații (mersi, Alin!), așezare la mese, vestimentație, reguli de conduită pentru ca aceste 10 ore să iasă șnur, așa cum se cade la un final memorabil.
Prea multa vorbărie din sistemul acesta de învățământ le crește ștrumfilor neîncrederea în faptele care se pot realiza pe baza atâtor cuvinte și, atunci, cea mai bună cale de educație este mereu fapta, legarea cuvântului de realitate prin coborârea lui între noi, muritorii, care vrem să nu treacă unele lucrurile pe lângă noi ca acceleratul, fără să le simțim că au fost aici.

Bun! Zis și făcut! Deși propunerea de a merge în buricul târgului nu a fost întâmpinată cu mare entuziasm, căci părea imposibil ca o școală așa mică să ajungă acolo, deși era riscul ca unii ștrumfi (cei prea petrecăreți în stilul "cartieru'meu") să creeze probleme, deși intram în o muncă de Don Quijote (cam mereu fac așa!), mi-am zis că alunec pe panta asta și o să văd ce se va alege! Plus că nu eram chiar singură, ci aveam ajutoare de nădejde în colegele mele diriginte la a VIII-a și în ștrumfi (nu chiar în toți, dar în destui cât să se poată realiza planul). Este prima dată când mă aventurez în așa ceva și așteptările mele erau destul de mari, atât de la mine, cât și de la ei!
Pe 30 mai am cules roadele după cum au fost plantate semințele: ștrumfii au fost 61 (din 80) și profesorii 17 (din 22), toată lumea pusă la 10 ace, entuziasmată, puțin emoționată să nu fie vreo problemă.

(chiar la început, cu ștrumful înalt, Răzvan)

(fetele din clasa mea, VIII B, la paradă de ținute -
câte bătăi de cap și alegeri dificile!)

(într-un careu de culoare și nerăbdare)

(Ramona, care avea să devină Miss Absolvent peste câteva ore, și Gheorghiță)

(Diana și Răzvan -
"Cea mai reușită pereche" - în urma concursului)

(când se dezlănțuie dansurile,
greu mai pot fi ținuți "demonii mișcării" în loc)


(Bogdan - un gentleman în devenire -
la proba declarației de dragoste)

(Cristi încearcă să o convingă pe Jojo că dragostea lui merită efortul)

(Dacă tot este movul culoarea sezonului,
e bine să dansăm asortați, nu-i așa, Cătălin?)

(comunicarea pe spate cu perechea concurentă -
nouă mișcare de dans)


(Jojo, jumătatea roșie din "Cea mai originală pereche" - La stânga...sau la dreapta...?! Parcă era ceva cu niște pași, dar cum erau, că nu mai știu! Trebuie să îmi aduc aminte! Dacă se termină melodia și nu îmi amintesc, îl rog pe DJ să o repete! Dacă e în perechi? Asta nu e brașoveanca? Pe cine să întreb?!!)

(Ciprian - Mister Absolvent - intrat în concurs la ultima strigare și ieșit învingător - Așa da!)

(Simona, zisă și Nichita, într-o pauză descălțată de tocuri, odihnindu-se lângă boxa dragă ei)

(colegii mei au fost puși la treabă - juriul concursului a avut de deliberat, de adunat, de stabilit și de hlizit, după cum se poate vedea cu ochiul liber)

(Andrei, fotograful de servici, și el într-o mică pauză de tras sufletul - Doamne, copiii ăștia de unde mai au atâta energie? Oare nu de gând să stea deloc? Danseaza de 5 ore! Nici nu au mâncat ca lumea, că iar la dans! Câtă dezlănțuire!)

(dl Papaghiuc, un campion al dansului pe muzică populară)

În afara clasicelor mișcări din șolduri și din picioare, ca la orice banchet, ștrumfii au avut un concurs de Miss și Mister, câțiva au fost prezentatori, 18 au fost concurenți, au avut probe de dans și de imaginație - băieții trebuiau să facă declarații de dragoste fetelor într-o situație dată și cu anumite cuvinte. Au venit și clienți de pe terasa restaurantului să se amuze împreună cu ei și să îi aplaude, căci chiar își dădeau silința! Cât timp juriul a deliberat, am putut să îi urmărim pe Raluca și Alex arătându-ne cum se dansează la nivel de performanță: am rămas muți de admirație! Raluca este elevă a școlii, în clasa a V-a și, prin faptul că este o ambițioasă se ține de pasiunea ei!


Pe scurt, a fost un timp ce a trecut foarte repede și nu oricum, a fost pregătit îndelung, dar rezultatul (cel puțin de la balconul meu subiectiv!) este satisfăcător! Când îți vezi ștrumfii crescând de la....clasa a VI-a (Doamne, mici mai erau și obraznici!)...

...la a VII-a (anul excursiilor și al clasei-familie)

...la a VIII-a (anul zburătăcit al rebelilor și al alegerilor)


...nu poți decât să îi îndrumi cât de bine poți, să pui presiune (mai ales cu lecturile - coșmarul lor!), să îi asculți, să înveți și tu de la ei, să speri că nu se vor abate de la a vrea mult de la viață, să îi cerți pe cei care fac boacăne, să te resemnezi de la un punct încolo cu cei care vor stea în mediocritate, să le deschizi ochii, să pui suflet! Nu e ușor să fii diriginte, e o sarcină complicată, cu multe răspunderi, dar e o provocare și, atâta vreme cât ștrumfii vor răspunde pozitiv, vor reacționa prin fapte, investiția mea de suflet nu este absolut deloc în van!

vineri, 21 mai 2010

21 mai 2010 - concertul URMA, absolut cuceritor!

URMA - nu trebuie decât să le dai de urmă (și de gust!), să rezonezi cu ceea ce spun și cu modul în care fac o muzică și o atmosferă peste așteptări. Cum ziua mea (da, mă mai cheamă și Elena) nu putea trece chiar așa, ci trebuia des-cântată într-un fel sau altul, cum fusesem pusă în temă cu ce avea să se întâmple vineri seara în Hand (mersi fain, Adrian!) și cum îmi plăcea ce spuneau băieții ăștia oleacă altfel față de muzicile în vogă, am zis că 3 motive sunt destule ca să ajung prin zonă. Și bine am făcut!

Chiar dacă a durat aproape 2 ore așteptarea în Hand, se făcuse foarte cald și toată lumea era nerăbdătoare, după concert toți uitaserăm aceste mici nemulțumiri de început. Ce auzisem compensase și adusese amnezie pentru inițialele strâmbări din nas motivate! Este prima dată când îi văd pe cei de la Urma (nu au mai fost din 2005 în Iași) și m-au convins definitiv că merită toată atenția când au să revină sau au să scoată noi albume!

De ce atâta laudă? Pentru că este pe merit: formația a cântat și a comunicat din plin cu publicul, au fost și balade și melodii mai supărate pe ritmuri de rock alternativ, versuri în engleză cu noimă (și metafore!), influențe de jazz, 2 bis-uri, o atmosferă superlativă la Terminus și Buy me with a coffee când toți am cântat ca într-o transă! Aspectele preferate de mine au fost: vocea vocalistului Mani, neastâmpărul părții feminine a formației, Catrinel Bejenaru (ca să nu mai spun de puterea interpretării!) și flautistul Luis Palomino.



Practic au fost 2 ore absolut superbe (cel puțin din față unde am stat), s-a auzit foarte bine, frenezia a fost instalată de la primele acorduri și Catrinel (ieșeancă!) a menționat de mai multe ori într-o moldovenească oacheșă Și ghini-i acasî! Relaționarea asta cu publicul mi se pare un atu pe care orice formație ar trebui să îl obțină din primele momente ale urcării pe scenă, oricât de repetitiv este ceea ce fac, oricât este de asemănător cu alte concerte, căci muzica și asta rămân în memoria celui care ascultă. Interacțiunea este plusul care face diferența între un concert și ascultatul la căști!

Chiar dacă nu au cântat și Get a life, pe care aș fi vrut eu să o ascult ("just watch your step while you are climbing on life"), au fost destule piese de primă mână, cum ar fi What I am, Anger, This time, In your arms, Perfect Spot, How long does it take. Nu poți să nu te simți confiscat de versuri de genul acesta din Lonely pub:

You say you like me, but I feel you're just blind
Cause you don't see the hidden demons inside
You whispered me softly you want me to heal
Don't keep your heart closed, cause in this way you are getting me killed.


Cine iubește și lasă și Selfish motherfucker sunt într-o zonă mai aparte, adică nu mă așteptam să aibă ceva de genul acesta inserat în programul lor (o reeditare a unui blestem popular) și nici ceva atât de disident explicit! Asta demonstrează că ceea ce este valoros se poate orienta cu ușurință spre experimentări neașteptate! Așa că, cine nu știe de ei încă, să le dea de urmă căci merită ambele urechi, nu doar una!
Ca și la concertul Alternosfera, pozele se găsesc pe blogul lui Ștefan...http://fotosunete.blogspot.com/2010/05/urma-la-iasi.html

luni, 10 mai 2010

10 mai 2010 - ALTERNOSFERA - concert rock - a trecut ceva vreme!

Îmi zumzăie capul! Și ce bine e!! Nu îmi vine a crede câtă restanță am adunat la capitolul concerte (din iulie anul trecut) și la rock live! M-am învățat mai leneșă în direcția asta, pentru că fratele meu, Ștefan, mă mai trage de mânecă din când în când și nu devin foarte harnică în a fi informată, pentru că el mă duce acolo unde se cântă rock bun. Se poate spune că am semi-circumstanțe atenuante!

ALTERNOSFERA - o formație rock de peste Prut, cu o muzică de prima linie, cu versuri (nu joacă!) în română, cu zgomot de calibru, cu mesaj din acela substanțial de trupă underground care se respectă și nu a căzut încă pradă subțierii din cauza comercialismului. Ștefan m-a convins cu o singură melodie să vin: Flori de mai. Și am mai pus eu una în undă înainte de a ieși pe ușă: Ce ne unește, ne și desparte! Direcția: Festudis, în fața Casei de cultură a studenților!

Muzica asta nu se vinde, se ascultă! O caută studenții, o adulmecă cei plictisiți de dulcegăriile de la TV, de hit-urile de pe MTV, o devorează cei aflați în branșa muzicii tari (de decibeli!) și este inconfundabilă: îți place sau nu, scoate cumințenia din tine, asta e sigur! Și te face să tot stai de partea celor rezistenți la facil: o percep ca fiind o muzică destul de dizidentă în manieră implicită!
Cum nu am putut ajunge la oamenii mei, pentru că ar fi trebuit să străbat toată mulțimea, am stat la 4 metri de scenă, înconjurată de studenți, cu boxele cutremurând pământul, cu pletoșii sărind ca sălbaticii și efectiv m-am abandonat muzicii și ritmurilor de sărit, de dat din cap, de bătut din palme!

Nu știam de Alternosfera, dar acum ascult tot ce găsesc: vreo 50 de melodii și merită tot efortul! Deja piesele Ploile nu vin și Postașul și Columb au intrat între preferate și e și normal cu astfel de versuri: În scrisoarea mea din poezii/ Vei citi că viu sunt printre vii/ Încă nume-n piatră n-am purtat./ Rătăcind tăceri îmi e pe plac/ Să privesc la geam neîncetat/ Când soarele noptează merg în pat.
Sau Eu m-am trezit născut/ În colivie/ Cu ochii reci și triști/ De mic, am amnezie./ Orașul îmi cântă/ Îmi șuieră-n minte/ Am degete strâmbe/ Înfipte în tâmple.

Desigur, și rock-erul are și el o fibră de român și mizeria de după concert este exemplară, dar referitor la atmosferă a fost mult mai bine, adică mai puțin călcat în picioare, mai multă atenție la cel de lângă tine, mai puțini bețivi încă de la începutul concertului și, mai ales, VERSURI cântate odată cu formația! A fost absolut fenomenal: îți urlau în urechi amatorii de lângă tine la unison cu profesioniștii de pe scenă, o mare de tineri și de pletoși care au cerut 3 bis-uri și toate le-au fost acordate!
În concluzie, ca să folosesc expresia unui rocker: A fost ruperee!

Poze nu am făcut (eram preocupată cu zbenguiala), dar Ștefan a fost harnic: poze.

Știu că este oleacă nelalocul lui acest cuvânt în engleză al lui Mark Twain, dar nu mă pot abține să nu îl dau, căci spune exact că ar trebui să fac mai mult decât fac deja:

Do not go around saying the world owes you a living. The world owes you nothing. It was here first.

Cam așa e! Așa că, mai mulți pași! Chiar și în ritm de rock!

sâmbătă, 8 mai 2010

8 mai 2010 - Acoustic Sessions - (în)cântare pentru oameni vii

Nu am mai fost la folk de multă vreme, dar i-am dus dorul, pentru că este o muzică aparte, pentru că înseamnă chitară, pentru că nu e divertisment, pentru că atmosfera înseamnă mai mult decât zdrăngănit și simțit bine, pentru că prin note muzicale se risipesc și se înmulțesc emoțiile. E o muzică despre și pentru doruri, o muzică ce te întoarce către tine și te face ca o meduză: plutitor!
Art Apostrof. Un nou proiect ce începe să se contureze în Iași. Sper să aibă ursitoare darnice și să colaborez bine cu ei, mai ales că Florin Onică e pus pe fapte mari, ca întotdeauna. Citatele incluse pe aici sunt toate din creațiile lui, nescoase în lume, care așteaptă cuminți (prea cuminți!) vreo breșă de lumină.
Cine te-a-nvăţat să bei din cântec
Miezul de arpegiu şi tinctura de feerie?

Duminică, pe 8 mai 2010: Acoustic Sessions (parte din proiectul Art Apostrof). Au cântat...

(Alexandra Andrei)

(Paul Arva)

(trupa Nu Acum, dar în poză este doar
Florin Onică - și chitara lui rroșie)

Cam 70 de oameni au ascultat cuminți ritmurile din Inscripție pe o casă nouă ale Alexandrei, poveștile introvertite, picurate din tăceri și trăiri intense, la limita depresiei, ale lui Paul căruia îi era atât de rău că voia la mama, și câteva din melodiile consacrate ale trupei Nu Acum. Mi-a părut rău că Sebastian Albu nu a venit căci mi-ar fi plăcut să reascult De fiecare dată când mă uit la ceas e fix, dar, poate data viitoare! Noutățile pe care le-am apreciat foarte mult: flautul și reorchestrarea unor piese mai vechi, precum Probabil și Nimeni! Flautul a fost un element care mi-a plăcut la nebunie și Andreea (flautista) este foarte talentată, încât piesele parcă au renăscut, s-au scuturat de ani și au fost mai primăvăratice. De asemenea, backing vocals-ul a fost o idee inspirată!

Venind acasă, după ziua aceasta plină și frumoasă, în care m-am înfruptat din oameni și din o tonă de emoții, mă gândeam cu nostalgie la începuturile cochetării mele cu folk-ul. Se întâmpla prin 2006, dar serios a început în 2007, când Sebastian Albu m-a dus la o întâlnire underground, la o cântare la Iulia, unde i-am cunoscut pe Andrei Bauer, Andrei Dănilă, Ionuț Caraene și Florin Onică. Nu am să uit niciodată lecția pe care a ținut-o atunci Florin despre obișnuințele auditive, despre faptul că trebuie să ne antrenăm auditiv pentru a putea emite o părere pertinentă despre un gen de muzică sau altul, despre faptul că judecăm superficial muzica și o consumăm, în loc să o simțim. Muzica pe care o fac acești oameni necesită răbdare în audiție, în receptare, în decantare și în asimilare, nu este așa simplă!

(prin 2007: Ionuț Caraene, responsabil cu bancurile - mijloc, Sebastian Albu - lângă)

(Florin Onică la chitară încântându-i pe
Andrei Săvinescu și Iulia Fătulescu)

(în 2008: Paul Arva - la chitară -
într-o atmosferă aproape psihedelică)

(Andrei Bauer - la chitară - pregătit de atacul auditiv)

(Paul Arva și Florin Onică)


Nu sunt o expertă, sunt doar un ascultătoare interesată de tot ce poate fi dens, profund, cu ape subterane, cu mișcări de suflet, cu metafore ce dezvăluie mistere imediate sau extinse. Nu știu (spre rușinea mea!) toate diferențele dintre jazz și folk și blues, dar știu când ceva mă impresionează sau nu. Și în întâlnirile acestea am avut parte de toate acestea: de melodii care m-au uns la inimă, de altele care m-au lăsat rece, mi-am putut antrena obișnuințele auditive, încât acuma am devenit oleacă mai critică. Aștept complexitate în compoziție și versuri de calibru!


Na, copilul impresionabil din mine, din 2007, a mai crescut auditiv! După cum am putut da o ocheadă prin proiecte noi, prin planuri mult mai incitante, curiozitatea mea așteaptă ca acestea să prindă viață, pentru că e păcat să rămână în stadiul de proiecție îndepărtată, deoarece în ele visul se conjuga jocului pentru a fi deplin: „Să lipăim prin băltoace cu tălpile moi/ Veşnic senini şi cărunţi ca mestecenii goi”, se filozofează prin cântec: „Pot să strâng memoria într-o ghindă.”, se arată vârstele fidele sinelui: „Cu suflete aburinde de copil.”, care nu sar imediat în fața celui care ascultă, dar dezvelesc grijuliu „Cu urlet de timp posedat”. Este obligatorie (i)repetabila iubire: „Stăm îngenunchiaţi unul într-altul”, „Ştiu să ascult prin fanta din unghii/ Mersul sângelui ieşit la plimbare”, „alaiul tău de sâmburi înfloreşte-ntruna”, „Şi-nvăţ să respir/Cu chipul inundat de-un roi de vise./Îmi este pielea numai răni/De-nţepături, din escapade interzise”. Cum scria și Miguel de Unamuno, "creatorul are drept de posesivitate asupra propriilor creații până la punctul de existență liberă al acestora."

Sper ca Art Apostrof să fie o poveste cu episoade multe, un mezin longeviv, asemeni Clubului Cinefililor, căci este făcut de oameni pasionați pentru alți oameni pasionați! După cum vorbeam cu Florin Onică, după cântare, când l-am întrebat dacă nu s-a săturat de atâtea începuturi și mi-a zis simplu: Nu!, auspiciile par a fi promițătoare! Om trăi și om vedea!