Nu am mai fost la folk de multă vreme, dar i-am dus dorul, pentru că este o muzică aparte, pentru că înseamnă chitară, pentru că nu e divertisment, pentru că atmosfera înseamnă mai mult decât zdrăngănit și simțit bine, pentru că prin note muzicale se risipesc și se înmulțesc emoțiile. E o muzică despre și pentru doruri, o muzică ce te întoarce către tine și te face ca o meduză: plutitor!
Art Apostrof. Un nou proiect ce începe să se contureze în Iași. Sper să aibă ursitoare darnice și să colaborez bine cu ei, mai ales că Florin Onică e pus pe fapte mari, ca întotdeauna. Citatele incluse pe aici sunt toate din creațiile lui, nescoase în lume, care așteaptă cuminți (prea cuminți!) vreo breșă de lumină.
„Cine te-a-nvăţat să bei din cântec
Miezul de arpegiu şi tinctura de feerie?”
Duminică, pe 8 mai 2010: Acoustic Sessions (parte din proiectul Art Apostrof). Au cântat...
(Alexandra Andrei)
(Paul Arva)
(trupa Nu Acum, dar în poză este doar
Florin Onică - și chitara lui rroșie)
Cam 70 de oameni au ascultat cuminți ritmurile din Inscripție pe o casă nouă ale Alexandrei, poveștile introvertite, picurate din tăceri și trăiri intense, la limita depresiei, ale lui Paul căruia îi era atât de rău că voia la mama, și câteva din melodiile consacrate ale trupei Nu Acum. Mi-a părut rău că Sebastian Albu nu a venit căci mi-ar fi plăcut să reascult De fiecare dată când mă uit la ceas e fix, dar, poate data viitoare! Noutățile pe care le-am apreciat foarte mult: flautul și reorchestrarea unor piese mai vechi, precum Probabil și Nimeni! Flautul a fost un element care mi-a plăcut la nebunie și Andreea (flautista) este foarte talentată, încât piesele parcă au renăscut, s-au scuturat de ani și au fost mai primăvăratice. De asemenea, backing vocals-ul a fost o idee inspirată!
Venind acasă, după ziua aceasta plină și frumoasă, în care m-am înfruptat din oameni și din o tonă de emoții, mă gândeam cu nostalgie la începuturile cochetării mele cu folk-ul. Se întâmpla prin 2006, dar serios a început în 2007, când Sebastian Albu m-a dus la o întâlnire underground, la o cântare la Iulia, unde i-am cunoscut pe Andrei Bauer, Andrei Dănilă, Ionuț Caraene și Florin Onică. Nu am să uit niciodată lecția pe care a ținut-o atunci Florin despre obișnuințele auditive, despre faptul că trebuie să ne antrenăm auditiv pentru a putea emite o părere pertinentă despre un gen de muzică sau altul, despre faptul că judecăm superficial muzica și o consumăm, în loc să o simțim. Muzica pe care o fac acești oameni necesită răbdare în audiție, în receptare, în decantare și în asimilare, nu este așa simplă!
(Florin Onică la chitară încântându-i pe
Andrei Săvinescu și Iulia Fătulescu)
(Andrei Bauer - la chitară - pregătit de atacul auditiv)
(Paul Arva și Florin Onică)
Nu sunt o expertă, sunt doar un ascultătoare interesată de tot ce poate fi dens, profund, cu ape subterane, cu mișcări de suflet, cu metafore ce dezvăluie mistere imediate sau extinse. Nu știu (spre rușinea mea!) toate diferențele dintre jazz și folk și blues, dar știu când ceva mă impresionează sau nu. Și în întâlnirile acestea am avut parte de toate acestea: de melodii care m-au uns la inimă, de altele care m-au lăsat rece, mi-am putut antrena obișnuințele auditive, încât acuma am devenit oleacă mai critică. Aștept complexitate în compoziție și versuri de calibru!
Na, copilul impresionabil din mine, din 2007, a mai crescut auditiv! După cum am putut da o ocheadă prin proiecte noi, prin planuri mult mai incitante, curiozitatea mea așteaptă ca acestea să prindă viață, pentru că e păcat să rămână în stadiul de proiecție îndepărtată, deoarece în ele visul se conjuga jocului pentru a fi deplin: „Să lipăim prin băltoace cu tălpile moi/ Veşnic senini şi cărunţi ca mestecenii goi”, se filozofează prin cântec: „Pot să strâng memoria într-o ghindă.”, se arată vârstele fidele sinelui: „Cu suflete aburinde de copil.”, care nu sar imediat în fața celui care ascultă, dar dezvelesc grijuliu „Cu urlet de timp posedat”. Este obligatorie (i)repetabila iubire: „Stăm îngenunchiaţi unul într-altul”, „Ştiu să ascult prin fanta din unghii/ Mersul sângelui ieşit la plimbare”, „alaiul tău de sâmburi înfloreşte-ntruna”, „Şi-nvăţ să respir/Cu chipul inundat de-un roi de vise./Îmi este pielea numai răni/De-nţepături, din escapade interzise”. Cum scria și Miguel de Unamuno, "creatorul are drept de posesivitate asupra propriilor creații până la punctul de existență liberă al acestora."
Sper ca Art Apostrof să fie o poveste cu episoade multe, un mezin longeviv, asemeni Clubului Cinefililor, căci este făcut de oameni pasionați pentru alți oameni pasionați! După cum vorbeam cu Florin Onică, după cântare, când l-am întrebat dacă nu s-a săturat de atâtea începuturi și mi-a zis simplu: Nu!, auspiciile par a fi promițătoare! Om trăi și om vedea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu