sâmbătă, 23 iulie 2016

9-10 iulie 2016 - SLOVENIA - canyoning pe Cascada FRATARICA, traseu spre Cascada KOZJAK și Ruta de Smarald a râului SOCA

"Nu vei zări nicicând un curcubeu dacă te uiți în jos!"
 (Charlie Chaplin)


Nu îmi vine să cred că Silviu m-a convins să fac așa ceva! Canyoning pe Cascada FRATARICA!! Timp de 3 ore! De fapt nu este una singură, ci sunt vreo 8 căderi de apă, prima fiind undeva sus, în munte! Cea mai mare are 58 de metri înălțime! Cum să îmi dau drumul pe frânghie de la 58 de metri?! Efectiv nu reușesc să îmi fac un scenariu mental cu ipostaza asta! Dar...acum e prea târziu să mai schimb ceva, pentru că deja sunt îmbrăcată în costumul de neopren (strâmt și incomod!), am casca pe cap, am ascultat indicațiile ghidului Gaspar, nu am reușit să rețin decât vreo 4 semne din cele 12 pe care ni le-a arătat și mi-e o frică de moooor! Prezint toate simptomele unui om care se duce să se dixtreze și abia așteaptă...să se termine totul ca să știe că a trecut cu brio de toate obstacolele! Silviu este așa de încântat încât îmi vine să râd de extremele la care ne aflăm în privința canyoning-ului (și a altor sporturi asociate cu apa!), pentru că el e ca rățoiul la apă, abia așteaptă să se bălăcească, să înoate, să se scufunde, iar eu simt frică de apele adânci, nu știu să înot și mă panichez instant. Ok...canyoning...cu Dumnezeu înainte! O să vedem ce-o să iasă!

Suntem 7 în grup: 4 cehi, 2 români și ghidul! Trebuie să mergem adunți, să avem grijă pe unde călcăm, să fim cu ochii în patru la explicațiile lui Gaspar și să ne distrăm cât de mult putem! Daaa, ce mai distracție o să fie! Începem să ne mișcăm pe firul pârâului care izvorăște de undeva de sus, din munte și ajungem la prima cădere de apă, unde vom coborî în rapel. Ok! Mă uit la tot ceea ce fac cei de dinaintea mea, asimilez sfaturile ghidului și, când îmi vine rândul (sunt ultima, evident!), îmi prind coarda cu mâna dreaptă la spate, îi dau drumul ușor pentru a putea avansa în coborâre, stau cu picioarele la 90 de grade și merg paralel cu apa ce curge pe lângă mine. Ohoo, dar e chiar frumos!! Încet, încet, ajung jos, fără incidente și zâmbesc spre Silviu complice! Parcă nu e chiar așa de înfricoșător!



Urmează altă cădere de apă, mai scurtă, unde șuvoiul curge ca pe un tobogan! Acolo facem slide, adică ne punem picioarele parelel înainte, mâinile aliniate în față și ne dăm drumul ca pe derdeluș. Nefiind foarte înaltă, mi se pare ușoară și încep să mă împrietenesc nițel cu canyoning-ul! Dar...vine rândul unei cascade mai înalte unde se poate face jumping, pentru că este mai multă apă la bază și lucrurile se schimbă! Băieții sar bucuroși în căldarea săpată în stâncă și umplută cu apă, dar eu și o cehoaică alegem să coborâm prin slide. Silviu urma să mă prindă la bază și gata! Mă poziționez, îmi dau drumul, ajung bâldâbâc în apă și mă ridic după ce orbecăi vreo câteva secunde să îmi recapăt echilibrul înfingându-mi picioarele în piatră. Parcă nu e chiar așa de rău până la urmă! Vreo 3 vaduri succesive sunt cu jumping, dar eu fac slide și repet figura de mai înainte, Silviu fiind acolo la "recepție bunuri venite pe firul apei"! Mă relaxez puțin și admir pe traseul nostru sălbăticia naturii, faptul că apa și-a săpat galerie la vedere prin piatra dură a muntelui și realizez că asemenea imagini nu sunt accesibile oricui. Trebuie să îți pui frica pe sârma de rufe, să îți faci rost de o fărâmă de curaj și să te aventurezi pe canion ca să te bucuri de ele!

Pauza mea de contemplare se curmă repede, pentru că ajungem la o cascadă mai altfel. Stânca este săpată adânc de apă, face un căuș cu pereții verticali, care este umplut ca o sticlă cu gura mai largă. Locul este strâmt și apa are mai bine de 3-4 metri adâncime. Ce face Silviu? Sare, desigur!! Cu o încântarea care îl determină să rânjească cu gura până dincolo de urechi! Nu ajunge cu picioarele la fund, semn că, atunci când voi veni eu, mă voi panica și va trebui să mă prindă repede. Fac slide, ajung în apă și...nu simt stânca, nu reușesc să îmi găsesc un punct fix de care să mă ancorez pentru a ieși la suprafață. Panica se instaurează rapid, apa îmi intră pe nas, dar Silviu mă prinde și mă scoate râzând la suprafață, asigurându-se că sunt în regulă! Doamne, câte cascade mai sunt?! Dacă mai am una ca asta...
    
În pliant scria: Say your prayer in the waterfall! Da!! Se referea la cea de 58 de metri! Momentul îndrăznelii se dovedește a fi unul din cele mai relaxante din toată experiența canyoning-ului! De ce? Gaspar ne prinde pe fiecare în coardă și ne dă drumul încetișor până jos! Primii metri sunt un slide ușurel până la buza stâncii când tot șuvoiul îmi vine în cap, împăienjănindu-mi vederea. După câteva secunde ies în spatele perdelei de apă și cobor perpendicular: este atât de FRUMOS, încât adrenalina mea o ia razna și nu mă abțin să nu țip oleacă precum Tarzan în scutece! Este incredibil câte poate vedea apa în drumul ei zbuciumat! La capătul coborârii simt atâta recunoștință pentru că Silviu m-a adus pe traseu, încât abia aștept să îl drăgălesc oleacă atunci când ajunge la baza cascadei! 




La Catedrală facem tiroliană! O cehoaică merge prima și prinde coarda de o stâncă, după care fiecare alunecă prin propria-i greutate pe planul înclinat. Căderea de apă este serioasă și stânca de deasupra noastră seamănă cu bolta unei biserici imense, fapt care îi motivează denumirea. Ultimele două cascade îmi reactivează frica domolită după 2 ore și ceva de canyoning! De ce? Au bazin adânc la bază și mi-e teamă de reeditarea experienței din cascada-căuș! Silviu sare, eu fac slide, după care mă caută prin apă imediat ce aterizez în ea! Mă sperii destul de tare pentru că înghit mai multă apă ca data trecută, Silviu mă recuperează greu și îi spun că mie îmi cam ajunge, o să îl rog pe Gaspar să mă coboare în rapel dacă mai este vreo cădere de aceeași anvergură. Desigur! Mai era una! Deși sunt hotărâtă să nu mai bifez odată senzația de sufocare și de neputință, Silviu mă convinge să încerc, pentru că suntem pe capăt și Gaspar l-a asigurat că bazinul nu are apa chiar așa de adâncă. Reluăm tandemul jumping - slide și Silviu mă scoate repede la suprafață, chiar dacă ajunsesem oarecum cu picioarele la stâncă. 

Mai avem două slide-uri și o fâșie de canion strâmtă, unde apa îmi ajunge la gât, dar Silviu și Gaspar mă ancorează din ambele părți și traversez locul strâmt fără probleme. Când văd...un pod!!!...îmi dau seama că am ajuns la capăt și explodez de încântare! S-a terminat!! E gata!! Mă pot bucura retroactiv de toată experiența de 3 ore!! Doamne, cât sunt de recunoscătoare că suntem întregi, la baza muntelui, și am dezlegare să mă relaxez!! Silviu râde de cât de-a-ndoaselea resimțim entuziasmul în situații cu adrenalină: el - în direct, pe viu, în prezent, eu - postfactum, după epuizarea momentelor critice! 




Trăgând linia, pot afirma că a fost o experiență care mi-a întins limitele la maxim! În discuția noastră de după canyoning, Silviu mi-a spus că am dat dovadă de mult curaj: în condițiile în care mi-e teamă de apă și nu știu să înot, totuși am mers pe un traseu montan doldora de apă și de cascade, de bazine și de locuri expuse! Eu am considerat-o mai mult inconștiență asociată cu dorința de a trăi împreună cu el o experiență pe care o visa de multă vreme și pe care nu i-o puteam refuza din cauza temerilor mele. Până la urmă doi oameni care se iubesc se ridică unul pe celălalt și își proptesc visele unul altuia! Punctul de vedere al lui Silviu m-a făcut să văd și alt unghi și să îmi acord o doză de curaj de care sunt mândră! Când nu te crezi în stare și îți dovedești până la urmă că poți, nu îți rămâne decât să îți dai un ghiont pentru reușită și să îl îmbrățișezi pe cel care te-a pus față în față cu o neputință și te-a sprijinit să îi reduci din întindere!  


Cascada KOZJAK a fost o încântare de vizitat la pas, după un traseu de vreo jumătate de oră. Ne-a adus aminte de căderile de apă din Islanda, sălbăticite de natură și aparent uitate de ochii muritorilor. Am găsit multă lume pe cărările către cascada ascunsă între pereții înalți, iar numărul de copii ni s-a părut impresionant. Cresc așa de frumos lăsați să zburde printre pietre, pe lângă ape, pe podurile de lemn, minunându-se în timp real de grozăviile naturii, încât surâzi văzându-le uimirea!  




Râul SOCA ne-a ținut hangul prin peregrinările noastre și, dacă am fi venit pregătiți, am fi stat vreo două ore pe marginea lui la o porție de bălăceală și la o sesiune de bronz. Munte, pădure, ape turcoaz, tihnă superlativă și o atmosferă de lucruri legate strâns între ele - toate acestea cartografiază o țară pe care mereu o ridicăm în slăvi pentru că merită din plin. Ne-am oprit de vreo două ori la marginea apei și am cules pietre, am ascultat susurul izbirilor lente de bolovani, am admirat contrastul dintre albastrul ireal din albie și verdele copacilor sau griul nuntit cu mușchii de pe stânci. Frumusețe totală în stare naturală! 


"Man was created by nature in order to explore it. As he approaches truth he is fated to knowledge. All the rest is bullshit." (Dr. Sartorius, 'Solaris') și așa mai faci o marmotă de adevăruri și de lucruri care contează. Nu ne plictisim să repetăm lecțiile acestea la nesfârșit? Nu! De ce? Pentru că le uităm prea ușor și pentru că ele se cer întărite, aprofundate, trecute prin ciurul experienței și transformate în linii directoare. Spre ce? Spre o pace interioară doar a ta, spre calmul acela care te împacă pe nesimțite cu tot zbuciumul inerent vieții de care niciun om nu scapă. Teama de schimbare pe care o resimțim la trecerile dintr-o etapă în alta, sentimentele contradictorii și concomitente că ceea ce cunoști este deja un pământ mănos, dar tu mergi totuși încrezător spre alt orizont, purtător de promisiune, toate sunt atât de evidente în natură unde totul, absolut totul, se află într-o continuă metamorfoză. Mai rapidă sau mai lentă! 




Când dau prea mare importanță piedicilor, mă gândesc la toate cărările bătute și la toată natura văzută. Orice piatră din albia unui râu a fost cândva parte dintr-o stâncă, dar amintirea rădăcinii din munte nu o oprește să își croiască drum spre alte maluri. Poate va ajunge parte dintr-o cărămidă la o casă trainică, poate se va tolăni la soare pe vreun câmp, poate va acoperi noroiul de pe vreo uliță, poate va fi culeasă și dusă acasă ca amintire. Apa o alintă și o zdrobește, dar piatra știe că povestea ei este mai interesantă în mișcare decât în stagnare. Muntele primește toate zvonurile vântului, ale norilor, ale oilor, ale ciobanilor, ale florilor timide, dar nu își poate croi propria poveste, ci poate coase capitole în istoriile altora. Piatra știe cum este să fii parte din munte și uneori îi este dor de vremurile acelea, dar apa-mamă a purtat-o deja prin atâtea vâltori și i-a arătat o lume atât de mare de pe creste până jos, încât acum este mereu curioasă ce urmează. Iar când povestea ei se leagă de a altcuiva și pășește într-un alt orizont...ei, atunci să te ții! 


BOVEC - un orășel de munte superb! Am dat peste el absolut întâmplător, când am căutat camping-ul Vodenca și am ieșit seara să mâncăm ceva. Ne-a fost imposibil să facem diferența între Bovec și stațiunile austriece, atât de bine pus la punct ni s-a părut din toate punctele de vedere. Asfalt peste tot, curățenie, oameni pașnici și turiști veniți la o felie de timp frumos în zonă, servicii impecabile (ex: ospătărița de la restaurantul unde am mâncat în cele 3 zile știa 4 limbi străine: engleza, franceza, italiana și germana și...se apropia lejer de 55 de ani!). Tot aici am văzut în copaci sticle în care creșteau pere!! Toamna se desprindeau de pe creangă și sticlele urmau să fie umplute cu pălincă! Bovec avea un program estival realizat cu mult bun gust: în prima zi am dat peste un mini-festival de jazz, iar în altă seară am prins un fel de spectacol folcloric, în care tronau tradițiile și muzica populară. Nu am văzut urmă  de mici, dughene, sucuri pe stradă, ci doar oameni care stăteau civilizat pe bănci sau în picioare și erau atenți la ce se desfășura în fața lor. Cățeii îi acompaniau...mai puțin interesați!



Recolta de pietre pescuite din râul Soca se va odihni în grădina casei noastre alături de suratele lor din Dolomiți, din Elveția, din Norvegia și din Islanda. Sunt sigură că vor avea ce să își spună!

miercuri, 20 iulie 2016

8 iulie 2016 - SLOVENIA/ITALIA - traseul spre Vf. MANGART (2.679 m) - adrenalină și mare alpină pe granița dintre două țări

"The world is full of magic things, patiently waiting for our senses to grow sharper." 
(W.B. Yeats)

Când treburile ne țin departe de munte pentru o perioadă mai lungă, ni se îndesesc planurile de a evada spre cărările lui și, imediat ce se ivește o buclă liberă, nu ne refuzăm plăcerea de a ne pune bocancii în picioare și a ne avânta spre vreun vârf înfrățit cu norii! După ce școala s-a terminat și ne-am achitat de o serie de promisiuni în iunie și la începutul lui iulie, era timpul să ne punem viețile cotidiene la odihnă și să ne muncim serios mușchii pe niște coaste pietroase din Alpi, mai exact în Slovenia. După ce am cercetat harta Parcului Național Triglav și am încercat să găsesc un traseu potrivit pentru aspirațiile noastre (și pentru forma fizică relativă în care ne aflam!), am dat nas în nas cu un drum ce traversa munții prin Pasul Vrsic, la 1.611 m, fiind cea mai înaltă șosea din Slovenia, care leagă localități! Ne așteptau 50 de curbe strânse, de tip ace-de-păr, cu câte o bandă pe sens, unind Kranska Gora cu Valea Soca! Avea să fie debutul unei aventuri de calibru care ne-a solicitat un nivel de adrenalină pe care niciunul din noi nu l-a putut intui!  


Am plecat din Ungaria cu niște treburi în Croația și apoi am pornit spre Slovenia extrem de bucuroși că urma să ne cocoțăm pe munte. După ce am traversat Pasul Vrsic și am luat o gură de aer alpin, ne-am îndreptat spre Campingul Vodenca de lângă Bovec, urmând ca a doua zi dis-de-dimineață să ne echipăm și să pornim spre drumul către Șaua Mangart. Unde voiam să ne urcăm? Pe Vârful MANGART, la 2.679 m, un munte aflat pe granița dintre Slovenia și Italia, având trasee pe cele două fețe ale sale care porneau dintr-o țară sau din cealaltă! Frumusețea cu care muntele ne-a întâmpinat ne-a adus aminte de cât de mult iubim această țară mică și deosebită a Europei, de care ne-am îndrăgostit la prima vedere în 2013 și în care am revenit cu drăgan de câte ori am avut ocazia. Respectul pentru natură, curățenia, ordinea, apa de smarald a râului Soca, versanții amețitori, pădurile dese, casele de poveste, fără garduri, cu flori și gazon, cu câte un colț în drum, și peisajele superlative ne-au ridicat rapid entuziasmul la cote maxime și i-am admirat sincer pe sloveni pentru capacitatea de a-și pune în valoare țara și de a prețui ceea ce Dumnezeu le-a dat! 





Drumul spre Șaua Mangart trecea prin satul Log pod Mangrtom, o așezare montană de 25-30 de case, având toate facilitățile unui orășel de câmpie și serviciile necesare unei comuntăți decente (frizer, magazin alimentar, farmacie, dispensar, punct de informare turistică, pensiuni). Inevitabilele comparații cu România ni s-au părut absolut inutile: noi suntem în Evul Mediu ca civilizație la capitolul acesta și nu cred că vom ajunge vreodată la un asemenea nivel de calitate a vieții! Oaze de normalitate, de firesc, de bun-simț există, dar sunt doar oaze, nu se pot uni între ele pentru a defini zone întregi:. sunt niște excepții de la regulă și nu vor deveni vreodată regulă în sine! De ce? O mentalitate atât de putredă și de învechită, lipsită de orizonturi deschise în mod real, cu mari carențe de grijă pentru natură nu poate evolua pentru că nu vrea să crească. Preferă cercul vicios și delăsarea, plângerea de milă, așteptarea vreunui salvator care să facă treabă și o astfel de mentalitate nu merită nivelul următor, pentru că nu este în stare să urce treptele până acolo! Poate da naștere cel mult la excepții, la oaze, dar știm prea bine că în rest deșertul este predominant.

Am plătit intrarea pe șosea și ne-am aventurat în acele-de-păr ale drumului absorbind frumusețea înălțimii pe măsură ce ajungeam spre ea. În 1938, din primăvară până în toamnă, armata italiană a construit o cale de acces pietruită, cu 5 tunele, pentru a-i deservi în luptele cu Iugoslavia din Al Doilea Război Mondial. Batalionul L'Aquila a angajat o serie de localnici și de muncitori aduși de la Friuli-Venezia-Giulia, i-a coordonat pe cei 500 de oameni adunați, fiecare grup de 10 lucrători având propriul fierar care le repara uneltele folosite în timpul celor 12 ore de lucru. Echipele de la tunele își realizau planul fără să se raporteze la cei care lucrau la drumul propriu-zis și condițiile erau bune: aveau bucătării, spații de dormit, mâncau bine (mâncarea italiană era delicioasă!) și se distrau în zilele libere la Taverna lui Meik din Strmec, în Slovenia, sau la cea a lui Baumgarten din Pasul Predel, în Italia. Între 1994-2004, Compania de Drumuri Nova Gorica a asfaltat șoseaua care a ajuns la lungimea de 11.980 m, cu o diferență de altitudine de 980 m, și punctul cel mai înalt la 2.072 m. Era cel mai înalt drum de acces din Slovenia!





Uliul Negru a fost lăsat la odihnă pe la 1.900 m, la cabană, în timp ce Silviu a cerut indicații de la cabanier despre cele două trasee de acces spre vârf: ruta slovenă (era mai grea, deoarece presupunea parcurgerea unei via-ferrata de nivel 3B!) și ruta italiană (era un traseu solicitant fizic, cu unele porțiuni de cabluri și cuie, dar mai accesibil față de alternativa slovenă!). Noi veniserăm echipați cu kit-uri de via-ferrata și eram montați pe ideea abordării rutei slovene, dar planurile noastre au suportat niște modificări serioase atunci când am aflat informații proaspete de la cabanier: pe calea slovenă erau pâlcuri de zăpadă și niște crampoane ar fi fost de mare ajutor, plus că în urmă cu 4 zile murise un om rătăcind traseul de coborâre pe ceață! Mie mi s-au înmuiat brusc picioarele când am auzit, iar precizarea "He died quickly." mi s-a părut concomitent sinistră și ireală. Cețurile începuseră să se vălurească dinspre văi și norii indeciși le secondau din depărtări, așa că în mintea mea situația era simplă: mergeam până în șaua de graniță, ne ghiftuiam vizual cu priveliști din țara vecină, din Italia, ne dezmorțeam puțin picioarele și ne întorceam în siguranță la mașină! 



Silviu nu m-a contrazis, m-a lăsat să-mi bodogănesc fricile și, când am ajuns în șaua de unde începeau cele două rute, mi-a spus că înaintea noastră, pe ruta italiană, mai erau niște montaniarzi care nu aveau crampoane și se aventuraseră oricum pe durjuncile de zăpadă. Îi zăream că trecuseră fără probleme! Silviu mi-a sugerat în stilul lui caracteristic, aparent naiv, că puteam măcar încerca, nu trebuia neapărat să facem tot traseul! Vorba aceea - "Some people tell me to be strong. And some people give me strength." (Donte Collins)! Așa am pățit și eu: am traversat zăpada încetișor și am ajuns la cabluri și la cuie, unde mi s-a părut că mă revăd cu o plăcere lăsată la odihnă timp de un an de zile, iar Silviu m-a tot motivat să mai mergem oleacă, să vedem cum era mai sus. În spatele nostru se desfășura un spectacol incredibil de cețuri și de vârfuri prinse într-un joc de-a-v-ați-ascunselea inedit, iar noi eram complet hipnotizați de ceea ce ni se așternea în fața ochilor. 

Și uite așa, hai, hai, mai cu o ceață călătoare, mai cu o șufă, mai cu un cablu întins pe stâncile semețe, am ajuns la porțiunile de zăpadă mai expuse! Era semn clar că ce apropiam de 2.400 m-2.500 m, adică nu mai aveam așa mult până la vârf. Panta era destul de înclinată și cei care trecuseră înaintea noastră făcuseră o cărare destul de bună, dar, dacă alunecam, ne duceam ca pe derdeluș. Mi-am activat discursul de via-ferrata: "Pas după pas! Nu te gândi la scenarii negative, ci fii atentă la f i e c a r e pas!" și am traversat cu maaaari emoții cele 4 porțiuni de zăpadă. Ultima era mai aproape de vârf, într-o crăpătură de stâncă, amestecată cu pietrișul ce alunecase în primăvară din cauza topirilor de altitudine și, deși presupunea doar vreo 5-6 pași, ne-a ridicat nivelul adrenalinei la cote serioase. Panta era mult mai pronunțată și riscul de alunecare era clar mai ridicat, dar am resimțit toate acestea mai ales pe coborâre!  





După ce zăpada ne-a activat pulsul, am intrat într-o porțiune de scrambling și o ceață deasă ne-a învăluit din toate direcțiile. Nu vedeam la 5 metri în fața noastră! Știam că nu mai era mult până la vârf și ne părea rău că aveam să fim înfășurați în alb, fără să vedem mare lucru în jur. Am continuat oricum și, puțin înainte de vârf, Silviu a spus că zărește albastru printre cețuri. Mi-am scos nasul din scrambling și m-am uitat și eu: ieșeam deasupra cețurilor!! Vârful era înconjurat de o mare alpină care nu trecea peste înălțimea lui, ci îl ocolea, i se întindea la picioare!! Doamne, câtă fericire am putut simți atunci, după un traseu așa emoționant pe unele porțiuni! Am adăstat pe MANGART, al treilea vârf al Sloveniei, la 2.679 m, mai bine de jumătate de oră și am admirat din plin norii franjurați și vântul care îmblânzea cețurile și le trimitea la 2.600 m pentru a ne lăsa liberă priveliștea! I-am mulțumit lui Silviu pentru faptul că mi-a împrumutat din curajul lui și ne-am înfruptat din concluziile unui vârf muncit împreună: "Some people reflect light, some deflect it, you by some miracle, seem to collect it." (Mark Danielewski)





Coborârea a fost cu mai multă adrenalină pe porțiunile cu zăpadă! Fâșia din vâlceaua cu pietriș nu s-a dezis și ne-a pus răbdarea la încercare, iar celelalte zonele mai lungi aveau o problemă: cărarea cobora ușor și apărea un risc mai mare de alunecare. Am fost nevoită să îmi sap fiecare pas ca să fiu sigură că nu pățesc ceva și le-am trecut pe toate cu bine, dar a fost unul din testele de maximă concentrare ale vieții mele. La capătul unei fâșii erau vreo 5 montaniarzi, experți judecând după echipament și statură, care ne așteptau cu respirația tăiată să ajungem întregi la ei, iar unul chiar mi-a spus surâzând You did it!. Pentru cei care nu știu ce este muntele și cum te poate pedepsi dacă îl tratezi cu ușurință, toate precizările pe care le fac pot părea exagerări, dar siguranța, încrederea, curajul, frica ținută din scurt nu pot fi pricepute în anvergura lor decât acolo, în direct, pe cărările pietroase, care te educă după curbele lor, nu după dorințele tale.  




Am ieșit repede sub cețuri și un albastru fantastic ne-a întâmpinat, felicitându-ne pentru reușită! Părăseam partea italiană a muntelui și reveneam pe cea slovenă: ni s-a părut atât de interesantă treaba asta cu granița naturală, era ca și cum puteai fi concomitent în două locuri, cu un picior într-o țară și cu celălalt în alta. Lacurile Fusine se vedeau în verdele lor tăciune contrastând transparent cu brazii de pe coastele munților și mărețul Mangart, colosul de 600 de metri, lăsat singur în semeția sa de vârfurile din jur, ni s-a revelat în imensitatea sa abia când am ajuns la baza lui. Când perdelele de cețuri îl mai cotropeau, vânturile le alungau ca pe niște musculițe obraznice, iar muntele părea un urs adormit, distanțat de toată joaca aceea a elementelor. Ne era clar: luam cu noi o felie din Raiul sloven și visam deja la următoarea! 


Camping VODENCA ne-a fost gazdă timp de 2 nopți! Ne-au plăcut atât de multe detalii de organizare, încât l-am cotat pe o poziție superioară în clasamentul nostru de camping-uri, după cele din Elveția, Italia și Germania. Toată lumea care lucra acolo știa engleză, am pus cortul pe iarba primitoare, pe Uliul Negru l-am lăsat în parcare, băile erau foarte curate, aveam acces la bucătărie, la mașini de spălat, la spații pentru grătar, gunoiul era colectat diferențiat, peste tot domnind o atmosferă de liniște, de ordine și de bun simț. Îi admir enorm pe europenii care au fost crescuți/își cresc ei copii la rândul lor cu astfel de exemple de petrecere a vacanțelor, cu deschideri spre natură, spre respectarea ei, cu distanțare față de confortul de acasă și cu încercarea de a investi timp și resurse în locuri și experiențe demne de a construi amintiri cu tâlc pentru suflet, capabile de a-ți da oxigenul necesar în viața de zi cu zi.   



Muntele ne-a depășit din nou așteptările! Mie mi-a încins fricile și mi-a arătat din nou că le pot îmblânzi dacă risc să văd dincolo de ele și îmi cultiv curajul, iar Silviu a savurat ca zmeul scăpat pe Tărâmul Celălalt fiecare pas făcut pe piatră cu bocancii lui elvețieni din marca "Nu coborâm sub 2.650 m!". Ce a urmat după traseul spre Vârful Mangart? Un capitol insolit de adrenalină, pe care nu m-aș fi crezut în stare să îl parcurg vreodată, dar...se pare că zmeul din poveste a știut mai bine!