miercuri, 23 septembrie 2015

19-20 septembrie 2015 - FĂGĂRAȘ - Vf. Laița (2.397 m), Vf. Paltinu (2.398 m) și Vf. Iezerul Caprei (2.417 m)

"Doi suntem gata s-ajutăm                          Doi suntem, când cu umbra lor
brândușile ardorii                                            ne împresoară-n lume norii.
să înflorească iar în noi                                 Ce gânduri are soarele cu noi -
şi-n toamna-aceasta de apoi.                      nu ştim, dar suntem doi."
(Lucian Blaga, Cântec în doi)

Un an montaniard fără o tură prin Făgăraș parcă nu este unul complet! Aceeași atitudine o avem față de Piatra Craiului și față de Bucegi, deoarece ei alcătuiesc triada noastră de Meridionali direct legați de povestea pe care o împletim de 3 ani. Revenim la ei ca și cum ar face parte dintr-un ritual de înnoire și de aprofundare, pentru că ne fascinează și sunt copleșitori prin înălțimile lor, pentru că ne surprind mereu cu apusurile, pentru că ne dau iluzia că timpul nu trece într-atât de repede, pentru că îi resimțim "mai munți" decât pe cei din zona Orientalilor și a Occidentalilor și pentru că ne pun serios la încercare. Nu negăm frumusețea celorlalți înăltoci din Carpații autohtoni, nici nu ne trece prin minte asta, doar că pentru noi forța magnetică montană de calibru se regăsește în Meridionali! Între preferințele noastre au intrat atât Parângul, cât și Retezatul, deoarece, după ce le-am traversat crestele în acest an, am ajuns la concluzia că întreaga parte de mijloc a Carpaților creează o dependență montaniardă de care nu prea avem șanse să ne mai vindecăm! Unde mai punem că și cerul ne face deseori cu ochiul în mod memorabil la înălțime...


Vineri după-amiază, am venit dinspre Iași către Brașov, Silviu a ajuns din Ungaria, ne-am întâlnit și ne-am îndreptat spre munți, având la dispoziție mai multe variante pentru a dormi peste noapte. Doream să fim cât mai aproape de Transfăgărășan ca să putem intra în trasee dis-de-dimineață, chiar să urcăm până la Cascada Bâlea, dar ne-am întârziat și nu prea ne-am grăbit, fiind și foarte obosiți după o săptămână de muncă și o jumătate de zi de mers pe drum până în zona muntoasă. Am considerat că nu se întâmpla nimic dacă ne rămâneam la una din pensiunile întinse de-a lungul localităților de la poalele Făgărașilor, așa că am oprit să ne odihnim, urmând să ne reorganizăm a doua zi. Am dormit atât de bine încât cu greu am renunțat la leneveală, ne-am înghiontit unul pe celălalt cu argumente care mai de care mai ironice ca să ne urnim din cameră și, în cele din urmă, am dat ochii cu soarele de afară și cu munții întinși la siestă în seninul unei zile absolut superbe. Am urcat până la Lacul Bâlea, l-am lăsat pe Uliul Negru să își tragă sufletul după parcurgerea Transfăgărășanului, ne-am echipat lejer și am intrat în traseul de deasupra Căldării Bâlea cât de repede am putut. Zona era plină de "pantofari", gălăgia era în toi, tarabele zumzăiau de oameni veniți până la munte și împrejurimile purtau semnele trecerii acestora pe acolo prin gunoaiele rămase în urma lor. Cum nu ne doream să stăm prea mult lângă ei, am urcat spre creste unde puteam respira în voie!


Eu mai fusesem pe acel traseu în 2012, în drumul meu spre Lacul Călțun, dar pentru Silviu era ceva nou. Din Șaua Păltinului (2.369 m) am decis să mergem către Vârful Laița (2.397 m), deoarece până la Călțun, prin Vârful Lăițel și înapoi, stăteam cam la ghici cu încadrarea în timp. Făgărașii ne-au schimbat starea de spirit imediat ce am depășit Căldarea Bâlii, pentru că am dat peste liniște, creste întinse în toate direcțiile, omuleți cu rucsaci mai mici sau mai mari în spate, orientați fără excepție spre o zare sau alta. Distanțele mi s-au părut mult mai mici față de prima dată când am călcat pe acolo, mintea reținuse că aveam destul de mers, dar, când am zărit Vârful Lăițel la orizont, foarte aproape de locul până unde intenționam să mergem, mi-am dat seama că memoria mea a înregistrat prea serios (și exagerat!) detaliile legate de spațiu. Oricum sunt deficitară la acest capitol, pentru că datele tehnice chiar nu sunt zona mea de confort și de inspirație! 


Șaua Doamnei (2.294 m) a fost următorul nostru punct de temporară oprire unde ne-am reorganizat intențiile: voiam să mergem până pe Lăița, să facem cale întoarsă, să urcăm pe Paltinu și apoi să înconjurăm Căldarea Bâlii pe sus până pe Iezerul Caprei, iar de acolo să coborâm în Șaua Capra spre Lacul Bâlea. Începeam să ne reintrăm în mușchii ambiției de a urca niște vârfuri și râdeam de cât curaj ne prinsese subit de umeri după ce dimineață am tot lenevit până să ne urnim către intrarea în trasee. Dintr-odată eram cei mai viteji montaniarzi și ne autopersiflam cu atitudinea exemplară pe care o afișam! Adevărul era că după o lunile iulie-august doldora de munți și de 23 de zile de dormit la cort (două ture în Parâng, o tură în Retezat, șase ture în Dolomiți, două ture în Alpii elvețieni, o tură în munții norvegieni) și de organizări de ture week-end de week-end și săptămână de săptămână, eram foarte mulțumiți de reușitele noastre și nu aveam de gând să batem niciun record sau să scoatemm untul din ziua trăită în Făgăraș. Ne-am abandonat pur și simplu inspirației de moment și ne-am lăsat picioarele să meargă și să tot meargă, pe pietre și prin iarbă, pe vârfuri și peste ele, căutând doar senzațiile de înălțime și de încântare!     



Am hălăduit până pe Vârful Laița, la 2.397 m, ne-am răcorit la o bere cărată cu noi de la mașină și am tolocănit vrute și nevrute cu toți înăltocii aceia în jur. Ne-am reconfirmat părerile cu privire la truda pe care parcurgerea Făgărașilor o presupune și ne-am înjghebat noi planuri pentru turele viitoare. Creasta integrală este unul dintre ele, pentru că, până acuma, unind bucățile făcute, cred că am depășit jumătate din ea. Ne-ar plăcea să avem o săptămână la dispoziție să o facem dintr-un capăt în celălalt, cu stat la cort și la cabane, exact cum s-a întâmplat în 2012 cu creasta integrală a Pietrei Craiului sau cum am realizat în acest an toată creasta Parângului. Nu se pune problema de a-i cuceri, căci ar fi vorba de o aroganță care nu ne este caracteristică, ci de a trăi măcar o dată în viață experiența unui astfel de efort și a unei răsplăți de un asemenea calibru: 70 km de munte, cu urcări și coborâri spectaculoase, cu o grămadă de vârfuri de peste 2.500 m, cu lacuri singuratice, toate făcute într-o singură incursiune. Ca la un maraton de îndrăzneală! Pentru noi, cel puțin! Sănătoși să fim că o să îl împlinim și pe aceasta!


Reveniți în Șaua Doamnei am apucat traseul spre Vârful Paltinu (2.398 m) și de acolo am parcurs creasta de deasupra Lacului Bâlea având parte de vederea unei capre negre. Până pe Vârful Iezerul Caprei (2.417 m) am avut ceva efort de depus, dar priveliștea de acolo ne-a încântat până peste poate, mai ales că am dat peste un cuplu venit din Belgia și am stat la cioace cu ei despre călătorii și despre România. Erau din cale-afară de încântați de cât de frumoasă este țara noastră și nu păreau descurajați de atâtea lucruri care nu sunt cum trebuie ca să se bucure de ceea ce natura are superlativ de dăruit. 

În urma noastră, la scurt timp, a sosit un tânăr ud leoarcă de la transpirație, având o pană în mână și gâfâind de răsuna ca un furnal. Ajuns pe vârf, ne-a întrebat dacă ne deranjează auditiv un mic urlet pe care voia să îl elibereze din plămâni! Am rămas uimiți și i-am spus că nu era nicio problemă, dacă voia să se manifeste astfel, după care a urlat din toți rărunchii ca și cum urcase Everestul, nu doar Iezerul Caprei. A stat cu noi vreun sfert de oră și ne-a povestit marea lui aventură care începuse cu două ore în urmă! Ca un neexperimentat încăpățânat care nu conștientiza că muntele nu era o simplă plimbare în parc, a urcat de-a dreptul de la Lacul Bâlea, salvamontiștii i-au spus să apuce calea unui traseu marcat, dar el nu a vrut să-i asculte și a mers după capul lui, fără apă sau ceva de îmbrăcat suplimentar după el, încălțat în adidași și extrem de surescitat de la adrenalina unei astfel de provocări dătătoare de adrenalină cu tona. Ne-a povestit că era din Brașov, că nu urcase niciodată un munte, că recent avusese o încercare de viață și de moarte și că a vrut să facă ceva care să îl facă să se simtă viu. A ales bine: să urci un vârf de munte te face să te simți destul de viu, dar categoric nu în maniera în care a făcut-o el, extrem de inconștient și de iresponsabil. Găsise o pasăre de șoim sau uliu pe drum și o ducea cu el ca amintire înapoi la Bâlea ca un lucru de preț! 


Anul trecut, când am realizat traseul spre Vârful Vânătarea lui Buteanu, am asistat la un apus fenomenal peste Negoiu și știam cum arăta filmul acesta de înălțime. Pentru că deja eram pe creste de ceva timp și poveștile omului cu pana au făcut să treacă timpul mai repede, ne-am trezit în fața unui alt apus, pe care nu am avut cum să îl refuzăm din a-i servi drept spectatori! Luasem și Necenzurat, cartea lui Radu F. Constantinescu, pentru o scurtă sesiune foto la înălțime și ideea asocierii acesteia cu apusul ni s-a părut mai mult decât inspirată. Are omul acesta un mod inedit, simplu, lipsit de scurtături de a spune lucrurilor pe nume, încât îl citesc de vreo doi ani de zile și este extrem de convingător în promovarea frumosului trudit și asumat ca o constantă în viața oricărui cuplu: "Îmbătrânești doar în anii în care nu iubeștiÎn anii de iubire, deşi trăieşti totul de două ori mai intens, timpul încremeneşte. Priveşti omul pe care-l iubeşti şi-l găseşti neschimbat pentru că inima ta îl cunoaşte. Privirea ta intră în privirea lui, cum intră drumeţul pe o poartă cunoscută. Nu zăboveşte la intrare, nu verifică numărul casei să ştie dacă a nimerit unde trebuie. E adevărat. Numărul „casei”, pârdalnicul ăla de număr, e mereu mai mare, fără să reprezinte, în ochii altora, mai mult. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât reprezinţi mai puţin. Dar nu pentru el. Sufletul care-ţi iubeşte sufletul. Ca două maşini care gonesc spre abis, cu şoferii privindu-se, complet neatenţi la drum. Vitezele sunt perfect sincronizate şi sunt la fel de nemişcaţi unul faţă de celălalt cum ar fi fost la o cafea. De o parte şi de alta a unei mese...Aşa văd eu teoria relativităţii. Viteza luminii e singura constantă."

Am asistat la toate etapele de culori și de transformări ale luminii și Silviu a avut o oră destul de aglomerată încercând să surprindă cât mai mult din frumusețea crestelor profilate la orizont, pentru că știam și noi:

 - "Ce căutăm în munţi ? Căutăm o evadare în frumuseţe." (Gaston Rebuffat)


După încheierea spectacolului de înălțime, ne-am îmbrăcat bine căci vântul ne luase în brațe și ne strângea mai tare decât ne-am fi dorit. Am coborât la Bâlea prin Șaua Capra, apoi ne-a primit Transfăgărășanul și, în cele din urmă, liniștea camerei unde am dormit buștean până dimineață. A fost încă o tură extrem de reușită dintr-o serie absolut fenomenală de ture care s-au succedat anul acesta într-un vârtej amețitor și ne-au făcut să ne îndrăgostim și mai tare (mă întreb câte nivele mai sunt?) de munți și de cine suntem când ajungem acasă la ei! "Lumea are nevoie de conștientizare: a emoțiilor, a dorințelor, a felului în care alege să-și trăiască viața. De un 'Stop' în care să afle cine sunt cu adevărat, de o pauză în care să-și dea voie să se cunoască și să intre în contact cu emoțiile lor." (Andreea R.), iar noi ne-am creat o simili-lume acolo, la înălțime, unde oglinzile nu mint și piatra absoarbe grijile și poverile eliberând sinele să zburde, unde truda vine cu o răsplată îndestulătoare și simțurile nu se mai satură de adunat ecouri. Fiecare are slăbiciune pentru dezvoltarea simțurile lui de bază, desigur!  



Dincolo de tura la munte și legată totuși de ea - chiar dacă munții ne suplimentează binele și ne fortifică așteptările în răbdarea distanței, gesturile inspirate vin să demonstreze că surprizele pot face niște ditamai vârfuri de încântare atunci când, pe nepusă masă, cineva îți sună la ușă și ți-l lasă pe domnul Rafaello cu 5 aghiotanți roșii de sângele-voinicului ca să îți transmită un cuvânt simplu: dor!