joi, 6 decembrie 2012

2 decembrie 2012 - Vârful Şerbota (2.331 m) vizitat de OKEAN-ul Travka la început de iarnă (FĂGĂRAŞ)

OKEAN a ajuns la mine întâmplător. Prin fratele meu, Ştefan. Trebuia să poposească în altă gară, dar a găsit o haltă intermediară şi a coborât să vadă ce este ochios în ea. Ce este OKEAN? Este ultimul album TRAVKA, un călător ce trece din om în om, îşi lasă muzica pe drum şi nu are decât 5 fraţi.
 

L-am păstrat 3 zile. Dacă tot trecea de la un ascultător la altul şi întregul traseu era pe orizontală, ducând la un ecou în adâncimea fiecăruia, m-am gândit că dimensiunea verticală nu va fi atinsă, aşa că l-am luat cu noi într-o călătorie în munţii noştri dragi care ne dau tihnă mai multă decît oricare alt loc. L-am dus pe OKEAN la 2.331 de m, în Vârful ŞERBOTA din munţii FĂGĂRAŞ. Faptul că a ajuns la mine exact înainte de plecarea noastră spre înăltoci era o coincidenţă rodnică pe care nu o puteam rata.

A fost un gând iniţial de a merge în Ţibleş, pentru că era un plan nerealizat în primăvară, dar parcă acesta nu era aşa ofertant ca un pietros de liga întâi. Deşi a presupus mult efort pentru doar o zi, Făgăraşul a meritat fiecare secundă: drumul a debutat cu ceţuri matinale şi cer franjurat prin Pasul Oituz, a continuat cu valurile albe şi stătătoare de pe întreaga creastă în timp ce ne îndreptam spre Porumbacul de Sus.  De la 1.000 la 1.500 de metri, spre Cabana Negoiu, am găsit un drum înnoroiat, deloc plăcut bocancilor mei, cimitire de frunze neîngropate, o ceaţă de roman gotic, stranie şi sinistră,  o pădure ameninţătoare prin tăcere şi ostilă prin frig şi ploaie măruntă, dar cu ceva absolut fascinant odată ce te apropiai de munte. Fustele de crengi golaşe dispăreau treptat, îşi făceau loc cele verzi de brad şi...deschiderea căldărilor flancate de creste! 

Dimineaţă, pe 2 decembrie, frigul era stăpân peste munte, împreună cu ceţurile călătoare, care, peste zi au pus stăpânire definitivă pe orizont. Muntele e foarte contrastant în perioada aceasta, are două anotimpuri în el şi fiecare să luptă: unul să mai stea, altul să se instaleze mai repede, iar Făgăraşul devine şi mai ostil patronat de tensiunea dintre ele. Piatra Craiului îmi face impresia unui munte-haiduc, zvelt, surprinzător la orice pas, pe când Făgăraş este ca un nobil pe care trebuie să îl convingi de fiecare dată că meriţi să fii pe spinarea lui. Satisfacţia pe care o simt făcând trasee pe aici este de alt calibrui: ştiu că va fi greu, ştiu că se va juca la maxim cu nervii mei, ştiu că îmi va promite un capăt şi îl va duce oleacă mai departe, ca într-o joacă de-a pisica şi ghemul de aţă, atunci când cred că aproape am încheiat traseul. Este un munte de anduranţă şi frumuseţea lui te poate copleşi, dar şi speria în acelaşi timp, atâta linişte şi vuiet de vânt fiind de-a dreptul zburlitoare de păr pe mână ! 
 

La Cabana Negoiu condiţiile au fost bune, nu am avut priză în cameră, soba a făcut un miros de lemn pocnit, baia era comună şi erau foarte mulţi montaniarzi veniţi în zonă. Cam gălăgioşi pentru 1.500 de metri şi exageraţi, dar de la etajul doi am auzit mai mult ecourile decât zgomotele brute! Ne-am aventurat spre Vârful Şerbota (2.331 m) pe un traseu cu pături de ace de brad, cu porţiuni foarte alunecoase după ce am ieşit la pajiştea alpină, cu zăpadă mijindă şi apoi extrem de serioasă pe măsură ce luam în altitudine. Mi-a stat inima de mai multe ori la urcare, dar şi la coborâre, căci bocancii mei nu sunt foarte buni pentru acest tip de peisaj şi alunecam pe pietre, îmi era teamă la porţiunile mai expuse să nu fac vreo boacănă şi calculam de zeci de ori paşii. Noroc de mâna de ajutor de la doi paşi! Când am ajuns sus, aproape de vârf, înainte de pietrele înghiţite de ceaţă, mi s-a cam tăiat elanul: vara e altă ecuaţie cu astfel de porţiuni, dar în iarnă ele se schimbă drastic. Recunosc: într-adevăr cochetez la greu cu adrenalina, căci altfel nu aş fi compatibilă cu muntele, dar partea de siguranţă a fost prioritară de data asta şi, dacă nu aş fi fost susţinută, probabil, m-aş fi întors. Mulţam fain! 
 
 
OKEAN a urcat cuminte cu noi, a mai scos capul să vadă prăpăstiile din căldările munţilor şi a îndurat cu stoicism friiiiigul de altitudine, a făcut cunoştinţă cu zăpada şi a fost ascultător de vuiet şi de nelinişti mai apropiate de cer. Când doi călători se întâlnesc, merg împreună o bucată de drum şi apoi se despart. Mi-a şoptit, mi-a urlat, mi-a spus multe adevăruri de-ale lui, aspecte de viaţă, metafore, lucruri în care am rezonat. Ne-am îmbrăţişat căci suntem purtători de umanitate, de frumos şi de neobişnuit. Ne-am asigurat unul pe altul că vom creşte prin călătorii pe toate dimensiunile şi nu vom uita de rădăcini, de copilării, de iubiri şi toate cele agăţate în viaţa unui om. OKEAN a fost parte din motivaţia mea de a atinge Vârful Şerbota şi...a meritat din plin! Alte poveşti ale altor gări de popas: http://okeaniasi.wordpress.com/.




"Nimeni nu-şi va aminti de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i lui Dumnezeu forţă şi înţelepciune să le exprimi." (Gabriel Garcia Marquez) -  dacă se lipesc lucrurile de tine, dacă asimilezi experienţe şi le trăieşti sau te laşi trăit de ele, e posibil să ai un suflet obosit, dar mulţumit de viaţă şi nu încrâncenat de aşteptare. Anul trecut mergeam în Piatra Craiului la început de decembrie, anul acesta în Făgăraş: deja s-a insinuat o tradiţie şi da, am de gând să o continui!

miercuri, 28 noiembrie 2012

25 noiembrie 2012 - ZUMBA la SUCEAVA: Eveniment caritabil pentru Delia

"Viaţa e ca un sistem de trenuri: m-am urcat într-unul şi am ajuns într-o gară. Acolo am cunoscut oameni cu care m-am urcat în alt tren şi am pornit la drum. Importantă este călătoria, aşa că...urcaţi-vă într-un tren! Într-un fel sau altul veţi simţi ce paşi trebuie urmaţi, dacă veţi rămâne acolo mult timp sau dacă veţi coborî şi vă veţi urca în alt tren!" (Dan Croitoru) - chiar dacă auzim în jurul nostru multe cazuri nefericite de oameni suferinzi, care au nevoie de speranţă şi de sprijin, de multe ori suntem nepăsători sau, pur şi simplu, în viaţa noastră agitată, hărţuiţi de alergătură şi treburi, nu mai avem disponibilitate să ascultăm sau să facem ceva spre a-i ajuta. Nu este o modă să pleci urechea, este un gest uman! Nu este un moft monden, este un act de bunătate! Nu este "încă un eveniment" pentru o cauză, ci un umăr pus la însănătoşirea cuiva! Nu este un prilej de a judeca justeţea formei de ajutor, ci simplitatea de a face şi a fi recunoscător că poţi schimba ceva în bine, oricât de puţin ar fi! 
***Fotografiile sunt realizate de Ştefan Abageru
 


Delia. Intenţia celor de la Zumba Suceava, atunci când au plecat la drum în organizarea Zumbathon-ului pentru Delia, frate cu cel din septembrie de la Iaşi, dedicat Larisei, a venit formulată pe site-ul lor în felul următor: "Cu toţii ne dorim să fim mai buni, mai sinceri şi să-i ajutăm pe semenii noştri atunci când au nevoie de sprijin. Delia, o fetiţă de numai 3 anişori suferă de o tumoare cerebrală, care îi pune viaţa în pericol. A suportat deja 2 intervenţii chirurgicale la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Maria Sklodowska Curie” Bucureşti, în lunile aprilie şi mai. Părinţii micuţei au fost sfătuiţi de chirurgi să o ducă pe Delia la Institutul de Oncologie Roussy din Paris, pentru noi investigaţii şi intervenţii chirurgicale, dar pentru aceasta familia Deliei trebuie să dispună de o sumă consistentă."



Ca să lămurim mai bine lucururile: zumbathon-ul este un eveniment caritabil deschis publicului, cu scopul de a strânge fonduri şi bunuri, putând fi susţinut numai de instructori licenţiaţi Zumba Fitness. Se deschide o oportunitate triplă: de a dona bani în scop caritabil, de a consuma uşor 1000 de kcal şi de a te distra de minune în acelaşi timp! Ştefan a fost invitat de cei de la Suceava să participe ca fotograf, căci i-au apreciat munca făcută la Iaşi, iar eu am promis că împărtăşesc o "dare de seamă", de care mă achit chiar acum. Zis şi făcut: 16 omuleţi am plecat împreună de la Iaşi ca parte din echipa lui Paul, în 4 maşini, cu multă voie bună, după cum se poate bine vedea la popasul de la Codrii Paşcanilor.


Ajunşi la Suceava, ne-am schimbat, am salutat pe cei cunoscuţi din lumea zumba, am privit la demonstraţiile de aikido şi kwankido şi ne-am pregătit de mişcare. Instructorii au fost anunţaţi pe scenă - Alina Duma (Bucureşti), Mona Gheorghiu (Iaşi), Paul Chirieac (Iaşi), Lucian Liciu (Iaşi), Mircea Mocanu (Vaslui), Ioana Chiriliciuc (Bacău) şi Andreea Teodora Zimbru (Suceava) - şi a urmat... 


...dezlănţuirea specifică zumba!! Alina Duma a deschis programul cu ritmurile ei sălbatice, nu ne-a lăsat să ne tragem sufletul şi ne-a dus direct în jungla latino-reggaeton şi alte neamuri asemenea, au urmat Andreea, Mircea, Lucian şi ceilalţi instructori. Faţă de modul în care lucrurile au decurs la Iaşi, la Suceava fiecare dintre cei 7 a avut bucăţica lui delimitată de a celorlalţi, nu prea s-au intercalat ca să revină alternativ pe scenă, dar s-au susţinut făcându-şi coregrafiile pe fundal.  




Vorbind cu Artur, prin septembrie, după Zumbathon-ul dedicat Larisei, despre dorinţa lui de a organiza aşa ceva la Suceava, îi spuneam că sunt conştientă că zumba nu e chiar paradisul care se vede pe scenă, că sunt şi părţi de organizare, de mentalitate, de afacere, de multe altele până la râsul şi dansul de pe scenă, dar că sunt de apreciat încăpăţânaţii pentru perseverenţa lor. Mă bucur să văd că nu m-am înşelat şi, în două luni, gândul a prins cheag şi drept la întâmplare! Desigur, astfel de evenimente trebuiesc organizate într-un anume fel, se urmează un tipic asociat cu elemente de creativitate, se susţine o campanie de promovare, se face cunoscut oamenilor din timp, se stabilesc punctele de atracţie, publicul ţintă şi este ENORM de multă muncă pentru 2 ore explozive! E un început bun, rădăcina este viguroasă şi, în ciuda dorinţei de "şi mai bine" inerente primei dăţi, cred că cei de la Zumba Suceava au păşit cu dreptul pe acest făgaş: felicitări
 

Eu am receptat evenimentul din două perspective: caritabilă şi sportivă. Primul palier mi s-a părut atins şi a fost extraordinar ca gest uman intenţionat spre bine. Al doilea palier se raportează la un an de zumba cât am adunat până acuma: programul celor 7 instructori a fost divers, fără îndoială, dar diferit valoric. Am adunate deja câteva evenimente la care am participat de pe poziţia de practicantă zumba şi am ajuns să cunosc pârghiile de "uzual"-"inedit" în zumba; cum sunt o dependentă de noutate, ştiu că ea face spectacolul să fie la înălţime şi, dacă ea ajunge să fie subordonată obişnuinţei, deja interesul meu scade pentru ceea ce se desfăşoară în faţa mea. Orice om, în orice domeniu, trebuie să crească, să fie inventiv, să surprindă, dacă nu...mai bine se arată mai rar lumii şi, când o face, este memorabil. Ca să nu supăr mai mult decât e cazul, nu am să nominalizez, căci e viziunea mea şi e subiectivă! Nu că e instructorul meu, (când e vorba să îl critic, îl critic, de ex: la Sovata, în mai), dar, de data aceasta, Paul s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor: a spart rutina "instructori pe scenă-public în faţă" şi a avut mişcări mai diverse decât cele clasice (am dansat până şi pe două piese la care mai fac nazuri la sală!). 




Vorbind cu Artur despre mentalitate, îmi spunea că lucrurile se mişcă mai greu într-un oraş cum este Suceava, jumătate cât Iaşi, că e dificil să convingi lumea să lasă inhibiţiile deoparte şi să vină la mişcare în public, pentru o felie de distracţie sănătoasă. Mulţi din cei prezenţi au venit de la Iaşi (spre exemplu, Paul şi Lucian au venit cu echipa lor de fete) şi gazdele ne-au fost extrem de recunoscătoare: a fost un gest de solidaritate, de echipă adunată căci populează acelaşi domeniu de activitate şi mă bucur că l-am putut face ca să îi susţinem în iniţiativa lor lăudabilă!



Piesa ce a făcut furori şi la Larisa ne-a adunat pe toţi în două cercuri concentrice, am urlat, am dansat altfel decât pe şiruri, a fost maxim de descătuşare de energie, încheiat cu o poză de grup ad-hoc, cea mai reuşită (după părerea mea!) din toată activitatea: pur şi simplu s-au legat lucrurile şi ne-am adunat la finalul piesei alături de micuţa şi blonda Delia, urmând ca...




...fotografia oficială, cu scena inclusă şi toţi participanţii, să fie realizată după încheierea evenimentului!


Ca de obicei, la sfârşit încep hlizeala, pozele suspendate, echipele se adună pentru a fi împreună într-o imagine definitorie - şi echipa lui Paul a făcut la fel, desigur! Mi-a plăcut faptul că am mers toţi, grupaţi, am stat împreună, am simţit (deşi se întâmplă rar!) într-adevăr că se poate şi ar fi frumos să se mai poată, dar...sunt sceptică! Cred că ideea de "echipă" e altfel comfigurată în capul meu decât în a altora: pentru mine o echipă nu înseamnă doar nişte omuleţi care se adună incidental, datorită unei conjuncturi de pasiuni, o exercită împreună şi gata! Eu cred că după asta urmează o cunoaştere, un contact uman, trecem dincolo de sport spre noi, ca oameni, dar asta e cam pe locul 14 în zumba şi imaginea devine mai importanată decât omul. Dar, ca întotdeauna, vreau şi mă aştept eu la prea multe! 



E o lume frumoasă. E o ţară diversă. Merită să locuieşti în Zumba pentru o vreme. Nu ştiu exact pentru câtă. Atâta timp cât entuziasmul te ţine să zbori aşa cum face Lucian sau te motivează ca pe Andreea şi Liliana, nu pot apărea întrebări de acest gen. Când apar, e bine să le dai curs....Îi felicit din nou pe cei de la Suceava: sper să fie un pas spre alte evenimente de acest fel, să aibă parte de oameni deschişi spre nou şi să îndulcească viaţa celor din jur prin iniţiativele lor de scos lumea din stagnare! 


duminică, 25 noiembrie 2012

17-18 noiembrie 2012 - GURA HUMORULUI: Piscina Acoperită Ariniş şi Parc Aventura

"Din vârf de munţi amurgul suflă sub valul subţire de ceaţă. O rază ce vine-n goană din apus şi-adună aripile şi se lasă tremurând pe-o frunză: dar prea e grea povara - şi frunza cade. Sufletul! Să mi-l ascund mai bine-n piept şi mai adânc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuşi. E toamnă."

S-a lăsat o atmosferă mohorâtă peste tot şi toate. După atmosfera galbenă din Bucegi, toamna a bătut din picior şi şi-a reluat dreptul de a fiinţa în mod integral, adică a devenit exact cum nu îmi place mie: apăsătoare, închisă, stârnind introvertire şi nostalgie, picurând tristeţi şi încurajând ascunderi în sine. Nu ştiu cum reuşesc unii oameni să trăiască mare parte din an într-o asemenea încorsetare, dar eu nu rezonez cu ea: pentru unii o fi creativă, pentru alţii este sugestivă, dar eu mă simt ca într-un acvariu sub un cer atât de bosumflat şi leneş, paralizat şi incapabil de a migra spre o extremă - senină sau dramatică. E prea multă stagnare în aer şi atunci...aducem mişcarea în prim-plan: Piscina Ariniş şi Parc Aventura!


Ne-am adunat 5 omuleţi pentru o fugă de relaxare în stil văratic la Gura Humorului, la atracţia de bază: Piscina Ariniş. Am trecut pe lângă ea atunci când am poposit cu ştrumfii la Parc Aventura în excursia din 26-28 octombrie şi ne-am zis că nu ar fi o idee absolut deloc de lepădat să revenim în scurt timp să îi încercăm puterile. Nu am transformat ieşirea în ceva cu mulţi oameni, ci am încropit-o ca o mică escapadă de rutină şi stres: dovezile de la faţa locului sunt mai mult decât grăitoare în privinţa succesului iniţiativei şi se vede că ne-a priit din plin oaza de linişte şi timp blând!



Băieţii au fost în elementul lor, au înotat din greu, au exersat săriturile şi eu, care spuneam iniţial că nu voi sta prea mult în apă, m-am bălăcit cam 3 ore, exact cât a ţinut repriza plătită. Gigi ne-a făcut poze şi a râs cu noi (şi de noi!), mi-am dat seama că apa nu inspiră chiar aşa multă frică pe cât simţeam la mod iraţional. M-am scufundat şi eu până la fundul piscinei, la 2.30 m, dar ţinându-mă de nas, nu oricum, m-am mai deplasat de la bara de pe margine, susţinută, nu oricum, iar senzaţia de "cuprinde-mă, apă, pe de-a-ntregul" este absolut superbă, mai ales când te uiţi pe geam şi vezi ce frig e afară, cum se lasă ceţurile peste ziua friguroasă şi cum toamna nu te poate prinde de picior şi acolo, unde-i cald şi văratic.  





Ni s-a părut mai frig la Gura Humorului decât la Iaşi şi muntele, oricât de mititel ar fi, se comportă la fel. Ceaţa a fost stăpână pe mare parte din cele două zile, dar la Parc Aventura s-a înseninat brusc şi am avut parte de o buclă de lumină, dar nu şi de căldură. Eu oricum sunt o friguroasă, aşa că soarele doar m-a gâdilat o ţâră, timid, nu m-a îmbrăţişat strâns să mă încălzească serios. Gigi, în schimb, da!


Băieţii au avut parte şi ei de aventură, că tot le-am povestit câtă în lună şi în stele despre parc, au făcut cele 5 trasee, dar eu cu Gigi nu ne-am încumetat decât la primele 3, la solicitantul-şi-de-coşmar-dătător traseu 4 am zis "pas", iar la traseul 5 eram prea înfrigurate să ne mai aventurăm. Ne-am uitat la omuleţi cum se mişcă peste obstacole, nu se leagănă pe bucăţile mobile, cum le stă inima atunci când stabilitatea e rară şi se obţine pas cu pas. Ne-am amuzat de o fată care se blocase la traseul 4 şi îşi găsise refugiu într-un copac alăturat şi de ştrumful care spunea mereu că cine l-a pus să se urce acolo. Dar nici nu cobora, căci tatăl său din spatele lui îl mâna înainte: au parcurs 4 trasee în acest sistem!



Gabi a savurat aventura de la nivelul solului: traseul 6, printre copaci! S-a simţit bine pozând, primind lecţii de la Ştefan şi mă bucur că a reuşit să vină cu noi, să iasă din bârlog: de acuma, trebuie să vină şi episodul 2. Băieţii au încheiat cu surle şi trâmbiţe traseul 5, la tiroliana de 53 de metri, iar Gigi i-a încurajat din plin pentru a se încălzi: "Avion cu motor, Ia-mă şi pe mine-n zbor!"




Căldură de alt fel pe un timp ce o omoară pe cea de afară! Cu omuleţi-sobe şi cu omuleţi-sloi de gheaţă ecuaţia e asemănătoare plusului cu minusul la magneţi şi fiecare iese câştigat cu un îmbrăţişat de cuib, din acela de cufundat nasul în fulare şi respirat "stare de bine" cu toată fiinţa. 



"Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,/ Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă?" îmi spune Minulescu, dar ştiu că o mai pot păcăli să nu mă apese de tot până vine albul-alb sau verdele-verde, până când soarele găseşte calea să se revigoreze şi să trezească totul din amorţire: "În zori m-a trezit sărutarea/ Trimisă pe-o rază de soare/ Lumina-necă depărtarea - /Tot răul murise-n uitare." (M.I.)

miercuri, 31 octombrie 2012

26-28 octombrie 2012 - GURA HUMORULUI: excursie cu ştrumfii la Parc Aventura, Salina Cacica, Bucovina şi 5 mănăstiri, Cetatea Sucevei - în plină toamnă!

Cu o săptămână înainte de plecarea în excursie, citeam undeva aceste cuvinte cu tâlc ale Oanei Pellea: "Mie mama mi-a spus un lucru extraordinar în ultima zi a trecerii ei pe Pământ: Să nu uiți că viața e pe zile și fiecare zi are povestea ei. Faceți-vă povestea frumoasă ca, la finalul vieții, să aveți mii de povești care, dacă sunt frumoase, înseamnă că ați trăit o viață frumoasă." E o adevărată provocare de multe ori pentru tine ca om mare să menţii acest lucru prezent în viaţa ta, darămite să îi înveţi pe ştrumfi să facă la fel: uneori parcă e mai simplu şi mai firesc în lumea lor de-o şchioapă, dar alteori e o adevărată luptă cu morile de vânt. 
***Mulţam fain, Ştefan, pentru fotografii!


Da, cred în continuare cu sporită încăpăţânare că ştrumfii trebuie expuşi frumosului, că exemplul sănătos îi poate inspira, că trasul de mânecă poate da o direcţia unora din ei, că învăţatul strict pe băncile şcolii nu este suficient, că mişcarea e o componentă obligatorie în creşterea lor, că noi, cei mari, obosim de multe ori, dar, după ce ne odihnim, trebuie să mergem mai departe cu ei! Sufăr, probabil, de "o dragoste" pentru meseria aceasta, care e din ce în ce mai greu de practicat fără a te simţi sufocat într-un sistem plin de hârţoage, de un dezinteres crescând al elevilor pentru cunoaştere, de o percepţie semi-lucidă a realităţii de către părinţi: dacă nu aş vedea şi roade, nu aş mai irosi energia! Gigi - cu o jumătate de inimă tomnatică - şi Ioana - cu ochiul închis complice - sunt dovezi clare ale faptului că unele "insule" din generaţiile tinere merită efort direcţionat spre ele!  



Anul acesta a fost mai dificil cu excursiile cu ştrumfii. De obicei, reuşesc să pun la cale două în fiecare an şcolar - una în primul semestru, toamna, şi a doua în semestrul al II-lea, primăvara - dar, după incursiunea la munte în Ceahlău cu 50 de ştrumfi din octombrie 2011, în aprilie nu mi-au mai ieşit planurile, oricât de căpoasă am fost. Pentru excursia de atunci s-au strâns 23 de ştrumfi şi, pentru intenţiile mele extrem de ambiţioase (că nu se poate altfel!), erau necesari minim 35, deoarece Sibiul e cam departe de Iaşi şi costurile pentru 4 zile de plecare nu sunt chiar floare la ureche. Am fost dezamăgită în aprilie, cei 23 de ştrumfi la fel (unii au plâns, of!), dar nu am renunţat şi în octombrie am reluat planurile: munţii Vrancei, traseu prin Cheile Tişiţei, Cascada Putna, Păstrăvăria Lepşa, Mănăstirea Lepşa, Rezervaţia Focul Viu toate s-au închegat într-o nouă provocare de 3 zile. Dar, după cum se vede din pozele de jos, de la Codrii Paşcanilor, am întâmpinat din nou unele piedici...




...am fost la limită cu numărul de ştrumfi şi colegii mei, prof. Alin Ţugurlan cu prof. Vasile Papaghiuc, m-au sfătuit să mutăm destinaţia mai aproape şi să ne descurcăm cu resursele mult mai bine, mai ales că depindeam şi de vreme. Zis şi făcut! Au fost 32 de ştrumfi, ne-am încadrat foarte bine în cheltuieli, am acoperit şi intrările, dar am mutat destinaţia la Gura Humorului. Iniţial am cam strâmbat din nas, căci nu mi se părea aşa ofertantă zona faţă de Vrancea, dar mi-am amintit că acolo este un Parc Aventura, al doilea după cel de la Braşov, unde am fost cu cinefilii mei montaniarzi în decembrie 2011, revenind după tura de recunoaştere din Piatra Craiului. Parc Aventura şi Salina Cacica au devenit ţintele excursiei şi am reuşit să îi conving pe ştrumfi să fie încântaţi de noua locaţie, povestindu-le de adrenalina care îi aştepta în Parc Aventura. Unii chiar îşi doreau să nu se mai întâmple ceva şi să revenim la planul cu Vrancea, să rămână varianta cu Gura Humorului şi...s-au rugat bine!




Pozele încep să arate cam care a fost atmosfera şi a fost o decizie bună până la urmă. Îi felicit pe colegii mei pentru idee şi pe mine pentru că am agăţat Parc Aventura de argumente şi am plecat toţi cu inima entuziastă pentru ce ne aştepta. Desigur, muntele rămâne prioritar în sufleţelul meu, dar cu ştrumfii prefer variantele care se pot realiza, fără a forţa situaţiile inutil: asta nu înseamnă că nu pot reveni anul viitor la planul ce nu a ieşit de data aceasta! Am făcut o oprire la Muzeul Apelor din Fălticeni: extrem de bine organizat, cu o ghidă cam grăbită, dar cu drag de ştrumfi, cu acvarii, cu diorame, cu un glob pământesc imens, unde dna prof. Lidia Papaghiuc a ţinut o mică demonstraţie de geografie aplicată! Gigi îmi spunea că tare bine înţelege un elev când i se explică în mod direct, pe văzute, cu logică asociativă - Dna Lidia, v-aţi pricopsit cu un 10 de la ştrumfi!



Următoarea oprire a fost la Cetatea Sucevei, unde mai fusesem în aprilie 2010. Încă se lucrează la restaurare, se văd clar delimitările dintre zidurile vechi şi cele adăugate pentru a se realiza o imagine completă a construcţiei, spaţiile specifice sunt numite prin plăcuţe şi, probabil, în timp, va ajunge să fie organizată exact cum este Cetatea Neamţului - cu muzeu, ghid, informaţii puse pe tablouri, ca să obţii impresia de intrare într-o zonă de Ev Mediu românesc printr-o punere în temă la nivel de detalii de atmosferă, nu doar de aşezare. Noi am salutat podul de acces spre Poarta Ştefan cel Mare, căci cetatea era una de scaun, era o reşedinţă, ne-am cocoţat pe ziduri şi am respirat toamna călduţă dintre ele.




Fără puţină hălăduială prinsă în poze parcă nu te poţi numi "călător"! Ştrumfele mele purtătoare de însemne evidente pe hanorace - Sibel, Flori şi Ioana - au încercat emoţia scenei, ca un veritabil trio de zgubilitice, încercând simetrii, paşi de dans, inimioare din mâini şi hlizindu-se în stil superlativ. Au stat cu mine în Ceahlău, la Cabana Fântânele, şi acum au cerut expres să continuăm tradiţia (înainte de plecarea din Iaşi, mama lor mi le-a încredinţat cu specificaţia - Dumneavoastră le sunteţi mamă! - sună foarte familiar de la tatăl lui Gigi, dar dânsul punea o dublă responsabilitate pe umerii mei: şi mamă şi tată!): după o tentativă de "dezertare" din partea lui Flori şi a lui Sibel la o altă cameră, la pensiunea unde am fost cazaţi, au revenit la matcă, pentru că le era muuuult mai bine! 




Tare ochioasă a mai fost toamna în aceste zile! În primele două, căci în a treia frigul a cam muşcat de noi. Pentru o ieşire tomnatică, Gura Humorului şi împrejurimile s-au dovedit a fi o alegere foarte inspirată, căci cromatic nu se poate să nu fii încântat de revărsarea de galben, ruginiu, verde de conifer căpos, mai ales dacă soarele vine să gâdile culorile şi să îţi mângâie obrajii. Ştrumfa de Sibel ne-a arătat săritura la soare, ca antrenament pentru fotbalul din Salina Cacica, către care ne-am îndreptat însoţiţi de umbrele noastre călătoare. Entuziasm? Gigi exprimă clar cum stau lucrurile, dacă există îndoieli!   




La Salina Cacica (a treia în care intru - după Salina Praid şi Salina Turda) am coborât în mină pe foarte multe trepte, am străbătut galeriile luminate, am admirat sculpturile în sare, altarul ortodox şi pe cel catolic, sala de dans şi ne-am oprit vreme de mai bine de o oră la...



...terenul de sport. S-a încins un adevărat meci de fotbal cu două echipe coordonate de Ştefan şi prof. Alin Ţugurlan, fetele doritoare au fost integrate şi au jucat cot la cot cu băieţii, iar eu cu Gigi am fost fotografii angajaţi fără plată. Toţi jucau cu multă patimă, fetele prindeau din zbor cam ce trebuiau să facă (Flori a dat un gol din lovitură de la 11 metri şi a spus că vrea să mai joace pe poziţie de "penaltieră"!), unii se vedeau doar pe ei (Alexandru), alţii aplicau tactica "în echipă" (George), iar eu cu Gigi ne feream de mingile care avansau spre locurile unde stăteam să prindem unghiuri bune pentru poze. Ne făceam mici, ne lipeam de pereţi ca nu cumva să inoportunăm: se urla, se striga despre cum să se coordoneze jucătorii şi la goluri era nebunie totală! Echipa lui Ştefan a bătut cu 8-2, dar mie mi-a plăcut foarte mult faptul că toţi au făcut ceva absolut deosebit: au jucat fotbal în subteran, în salină!




Toamna ne-a dus de mână mai departe, spre Mănăstirea Gura Humorului, ultima oprire înainte de cazare. Am vizitat lăcaşul de cult, am urcat în turnul de lângă el, am admirat pictura exterioară, despre care aveam să primim mai multe detalii la Voroneţ, Moldoviţa şi Suceviţa, în următoarele zile de excursie, şi apoi mi-am aranjat omuleţii în poziţie şezândă la peretele viu pentru...poza de grup! 



Cazarea a fost la Pensiunea Casa Marion de lângă Mănăstirea Gura Humorului. Trebuie să îi mulţumesc lui Alin pentru efortul depus la excursia aceasta în etapa ei de pregătire, căci a stat multe ore căutând o cazare după ce planul cu Vrancea a picat, s-a strofocat să iasă foarte bine din acest punct de vedere, iar domnului Vasile îi mulţumesc pentru revenirea în forţă cu treburile în excursia propriu-zisă, cu traseul şi ordinea obiectivelor. Recunosc faptul că m-am relaxat cu ştrumfii în aceste 3 zile: am muncit mai mult înainte, la adunarea lor şi la fixarea detaliilor, căci nu degeaba am găsit eu băieţii cei mai faini din şcoală ca să fac astfel de incursiuni! La pensiune ne aştepta o minge blănoasă cu ochi, extrem de energică, care, desigur, a devenit alintătura grupului!



După ce s-au cazat, şi-au tras sufletul şi s-au pregătit, ştrumfii au coborât la promisa distracţie de seara. Eram răcită şi nu pot spune că am fost la cotele mele obişnuite de dispoziţie pentru dansat, strigat, tras de timizi să intre în joc, dar s-au descurcat de minune, au transpirat pe rupte, s-au mai foit între camere şi locul de petrecere, şi-au trimis ocheade după preferinţe şi s-au retras după miezul nopţii la continuarea socializării. Au  mai exagerat, căci nu se putea altfel, iar domnii profesori au luat măsuri de potolire, dar totul a fost în nişte limite rezonabile, au înţeles de vorbă bună sau de încuiat în camere şi aşa am ajuns în a doua zi de excursie, când era planificat mult-aşteptatul Parc Aventura.   



Dimineaţa a debutat cu micul dejun şi cu o joacă de frământare a blănosului pe leagănul din curte: eram eu, Ştefan şi Gigi şi apoi s-au strâns pe lângă noi şi ştrumfii din clasa a V-a B, alintând de zor căţelul ce nu se mai oprea din adulmecat pentru seducerea publicului şi obţinerea vreunei răsplăţi...gastronomice! Când în peisaj a apărut o pisică speriată, spectacolul a fost complet: blănosul nostru o muta de colo, colo, ca şi cum ar fi fost un ghem, trecea peste ea, o motiva să nu mai fie aşa ursuză, dar nu era receptivă la sugestiile lui. S-a întors spre noi să culeagă toată atenţia, în timp ce râdeam de cât de haioşi erau!




Am lăsat blănosul cuminţel acasă şi ne-am pregătit de plecare spre Paaaaarrc Aveeeentuuuura!!! Ardeam de nerăbdare, îmi trecuse temporar şi răceala, încă vorbeam gutural, dar nu mai conta:  aveam să îi duc pe ştrumfi la o experienţă de zile mari şi asta mă făcea tare bucuroasă de la început de zi! Domnii profesori nu aveau habar ce îi aştepta, dar aveau să afle în scurtă vreme!


Sunasem cu o săptămână înainte şi făcusem o rezervare pentru grupul nostru, eram primii veniţi, la ora 10, când se deschidea Parcul. Am apreciat grija şi profesionalismul celor care lucrau acolo, oameni îndrăgostiţi de munte, de mişcare, de adrenalină, pe care îi adulmeci de la o poştă ca fiind dintr-o bucată şi care îţi dau senzaţia de securitate într-un astfel de loc. De data asta nu mai eram singură cu omuleţii mei de munte, ci aveam un grup consistent de ştrumfi şi siguranţa lor era principala mea preocupare. Pregătiţi de aventură pe traseele dintre copaci? DESIGUR!! 



Urmează 5 poze ilustrând practic cei 5 paşi mari pe care trebuie să îi urmezi în Parc Aventura: 1 - echiparea cu ham, asigurări şi dispozitiv pentru tiroliană, 2 - ascultarea cu mare atenţie a instructajului ce trebuie aplicat la sânge pe trasee, 3 - urcarea pe platforma de start cu zâmbetul pe buze şi curiozitatea în buzunar, 4 - parcurgerea cu plăcere şi atenţie a traseului ales (galben, verde deschis, verde închis, albastru sau roşu: crescătoare ca dificultate!), 5 - relaxarea pe tiroliană cu mintea doldora de imagini şi inima plină de senzaţiile încercate. Complicat? Nu mai mult decât este orice provocare!





Spre marea mea încântare, ştrumfii s-au comportat excelent: au fost atenţi, au folosit asigurările, şi-au adaptat forţele traseelor alese, au strigat unii la alţii, s-au simţit bine şi le-a plăcut la NEBUNIE! Majoritatea a făcut traseul galben şi verde deschis, adică traseele de bază, alţii s-au aventurat spre următoarele, iar multora le-a dat bătăi de cap traseul 4, cel albastru. Eu cu Ştefan şi cu Gigi am început cu traseul al 2-lea, apoi l-am făcut pe al 3-lea şi am încheiat cu surle şi trâmbiţe cu al 4-lea. Mi-a plăcut atât de mult să îi iniţiez pe dragii mei prin aventurile de prin copaci, să îi dăscălesc puţin la tiroliană, să urlu a veselie la cei de pe alte trasee, să râd cu Gigi de cum se clătinau copacii atunci când venea Ştefan pe tiroliană, de cum se îmbrăţişa ea cu brazii-suport, de cum mergeau profesorii cu mare grijă şi de câtă energie era descătuşată în întregul parc. O experienţă absolut superbă!!


Am stat două ore agăţaţi prin copaci precum maimuţele. Am trăit adrenalina de pe traseul 4, unii s-au mai împotmolit şi au fost retraşi din traseu la solicitarea lor, (alţii, deşi au solicitat, nu au fost ascultaţi şi...bine li s-a făcut, căci au dovedit că pot până la urmă!), Bogdan a rămas agăţat în ham pentru că era prea scund să ajungă la obstacole (a aşteptat liniştit şi relaxat să fie coborât în timp ce noi, ceilalţi, ne chinuaim de zor să dovedim scările ce se mişcau!), Alin şi Gigi aveau programate discuţii serioase cu mine la capăt de traseu, dar s-au răzgândit între timp, iar 5 dintre ştrumfi au făcut toate cele 5 trasee! Am fost mândră după cele două ore în Parc Aventura de modul cum s-au comportat, atât oameni mari, cât şi mici, şi se vede după feţele lor că nu eram singura cuprinsă de această stare!


Ştrumfa mea, Gigi, a trăit intens toată experienţa, iar Ştefan a inclus excursia în programul lui destul de aglomerat: mă bucur enorm că a reuşit să prindă primele două zile şi apoi să revină la treburile lui fotografice serioase. Ne-a prins în imagini bucurându-ne de toamna revărsată în colţ de frunze, agitându-ne vesele prin decorul atât de plăcut paşilor, cu foşniri sub ei, încât îţi venea să te tot îndrăgosteşti când de anotimp, când de noi. De fapt, de ce nu de toate, că tot suntem un trio adorabil?





Autocarul fusese lăsat lângă Pârtia Şoimu, unde iarna este o agitaţie serioasă, iar în restul anului lumea este interesată de telescaun. Mulţi ştrumfi nu fuseseră în viaţa lor cu aşa ceva, în consecinţă l-am inclus în programul nostru pe nepusă masă şi ne-am cocoţat în vârf de deal, duşi lent de scaunele agăţate de firele întinse. Se vedea copleşitor de frumos de la înălţime: atâtea tonuri de ruginiu te lăsau mut de admiraţie, iar ciocolata Tibi împreună cu biscuiţii Gran Cereale au mers de minune la altitudine. Desigur, nu îl pot uita pe Alexandru-Ion de încălzire al lui Alin: deşi la instructaj specificasem că nu este voie cu nimic bahic la cazare, cu Nimic, nimic!, el cu dl Papaghiuc s-au adaptat - nu eram la cazare, ci în mijloc de natură, deci era permis, aşa că am încălcat şi eu regula căci aveau dreptate! Yabris a avut grijă să îi "pârască" pentru a se şti că şi cei mari sunt de multe ori copii şi trec peste reguli - Slavă Domnului! 




Dacă urcarea cu telescaunul s-a făcut în pachete de câte patru, coborârea a fost în dublete, eu fiind cu Gigi şi Ştefan cu Ioana. Am tras toamna de braţ lângă noi şi bocănceii nu au scăpat de imortalizare la altitudine suspendată: nu am făcut discriminare şi am inclus ambele posesoare de bocanci în poze, echipa din spatele nostru a fost mai zgârcită, dar ne-a arătat clar cine trăieşte pe picior mai mare! 




A doua zi s-a încheiat cu un foc de tabără din categoria "pălălaie", noi lăsându-ne purtaţi de căldură şi de limbile sălbatice dintre vreascuri. Domnul proprietar al pensiunii a pregătit totul pentru noi, am mers cam un kilometru spre pădure şi acolo am asistat recunoscători la întregul spectacol. Luna plină ţinea hangul din locul ei de pe cer şi ne dogoreau obrajii de la căldură. Ştrumfii nu prea se descurcă la capitolul cântece, nu prea ştiu să mulţumească decât timid la astfel de gesturi, mulţi le consideră ca şi cum sunt normale, dar trebuie învăţaţi că nu este aşa, că orice lucru gratuit făcut de altcineva pentru tine merită din plin aprecierea ta, mai ales dacă vine asociat cu o mare doză de efort.





A treia zi, după peripeţiile nocturne (Costel a adormit în cameră cu uşa încuiată, iar Bogdan şi Sebastian au venit să doarmă la noi), toamna a fost nevoită să primească un oaspete din zona iernii: ffrrriiigul! Am servit micul dejun, am mulţumit gazdelor extrem de primitoare şi ne-am îndreptat spre ultimele popasuri din excursia noastră: La Palma şi la mănăstirile incluse în program.


Voroneţ (a doua zi), Moldoviţa, Suceviţa, Putna au fost celelalte patru mănăstiri bucovinene vizitate, adăugându-se Mănăstirii Gura Humorului văzută în prima zi. Am avut parte de ghizi la Voroneţ, Moldoviţa şi Suceviţa: am aflat că la intrarea în aceste mănăstiri este pictat calendarul, că pe peretele din exterior al Voroneţului se află genealogia lui Iisus, că scena Judecăţii de Apoi este plină de motive populare specific româneşti, că totul este autentic, păstrat şi transmis, cu excepţia acoperişurilor care au fost recondiţionate pentru a se proteja cum trebuie pictura de pe exterior. La Moldoviţa am văzut Mărul de Aur, un premiu decernat de francezi pentru calitatea de unicat a acestor 5 lăcaşe de cult, iar maica-ghidă ne-a povestit despre Petru Rareş, străbunicul lui Ştefan cel Mare, care a ctitorit mănăstirea, dar este înmormântat la Probota, prima lui construcţie de acest tip. La Putna ştrumfii au văzut mormântul lui Ştefan cel Mare şi la Suceviţa am avut parte de o expunere detaliată referitoare la Scara Virtuţilor de pe peretele exterior. Tare multă lumină se face în minte atunci când ai parte de o contextualizare şi de o explicare asociată imaginilor şi...chiar sunt frumoase şi tihnite aceste locuri! Nu sunt de acord cu taxa de intrare în ele, căci este ca şi cum ar trebui să îmi cumpăr dreptul de a vedea casa lui Dumnezeu care este liberă prin definiţie pentru oricine vrea să intre în ea, atâta vreme cât eşti decent şi respectuos, dar suntem mundani şi extindem lucrurile lumeşti dincolo de limitele lor!




La Chilia lui Daniil Sihastrul am ajuns pe un frrigg de toată frumuseţea, nu prea voiam să mai merg, dar a trebuit şi nu mi-a părut rău deloc. Ne aştepta un om bătrân, ne-a spus despre Daniil Sihastrul, ne-a ţinut o mică predică despre alegerile noastre în viaţă şi cum să le facem cu inima şi conştiinţa împăcate, cum să nu ne lăsăm tentaţi de iluzii trecătoare şi să trăim frumos, pe o cale cât mai dreaptă, căci strâmbul doar spre strâmb duce. "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană" (filmul Filantropica) mi-a amintit Ştefan când i-am povestit, am fost impresionată, aproape ne-au dat lacrimile când i-am spus să îi dea Dumnezeu linişte în inimă şi să se regăsească pe sine. Nu ştiu dacă era un rol sau era adevărat şi nici nu mă interesează: aleg să cred în cuvintele lui şi restul ţine de Cel de Sus!



Aventura noastră s-a încheiat duminică seara. Au fost 3 zile frumoase, tihnite, călduţe, cu ştrumfi care vor deja să se înscrie în excursia de la Sibiu, din aprilie, îşi fac planuri de a strânge bănuţi de Sărbători, de a merge cu colinda, de a face înţelegeri cu părinţii. Nu renunţ la incursiunea la Sibiu, mă apuc din nou de ea atunci când începe semestrul al II-lea! 
Am făcut o investiţie de încredere într-un ştrumf, Sergiu, care a rămas corigent la română în clasa a V-a, a trecut examenul în august, mi-a promis că se cuminţeşte şi se ţine de treabă în clasa a VI-a. L-am condiţionat înainte de a pleca în excursie, diriginta lui nu a fost foarte încântată de decizia mea, dar am ales să cred că poate să se ridice la nivelul aşteptărilor mele. Sergiu a făcut toate cele 5 trasee (împreună cu Lorena, Adrian, Bogdan, Vlad) şi a fost un exemplu pentru toţi în Parcul Aventura! Îl vedeţi ochios, victorios ca un Rambo în mijlocul nostru: poate nu trage el aşa tare la şcoală, dar cu astfel de gesturi de încredere poate fi îndreptat spre ea! Vrea să meargă şi la Sibiu, dar trebuie să îi găsesc o condiţionare bună, legată de şcoală şi de citit. Se va achita de ea? Eu cred că va încerca din răsputeri! Ştrumfilor le place să fie vitorioşi în ceea ce îşi propun, iar noi, cei mari, ştim asta: trebuie doar să vedem care e mai deştept şi mai rapid în fixarea regulilor jocului, pentru ca el să fie cu foloase de ambele părţi!