miercuri, 26 iunie 2013

22-23 iunie 2013 - CROAŢIA - ZAGREB într-o scurtă vizită şi bălăceală la SARVAR (UNGARIA)

Călătorul e un viciat al lipsei de stare într-un loc, iar un prea-plin de drumuri, într-o perioadă scurtă, poate să îl bucure, să îl suprasolicite, să îi aglomereze asimilarea lucrurilor, să îi crească apetenţa pentru diversificare şi să îl facă mai frumos ca om, mai ales dacă are cu cine împărtăşi ce trăieşte. 

De un an de zile încoace, viaţa mea a ajuns configurată aşa cum nu aş fi crezut posibil, arată îmbrăţişată strâns la piept, se simte ludică sub o umbrelă de bine, firesc şi autentic, învaţă să crească şi să fie puternică altfel, începe să cunoască miezul unor rafturi de sus, la care ajungi dacă te ridici pe vârful picioarelor. Spre ce drumuri şi poveşti am întins mâna pe rafturile de sus? Săltată fiind de mijloc, am apucat cu ambele mâini, straşnic, un ghem de călătorii în doi care au colorat toată vara, au adus deschideri de lumi şi vârfuri noi, au construit încet şi sigur, au mutat plăci tectonice şi au creat un pod de înălţime. Ştiu că metaforele mele spun prea mult şi mai nimic, dar pozele şi datele în sine vor completa rama tablourilor, care se vor succeda în următoarele săptămâni înşirând locurile pe care le-am străbătut vara aceasta. Mă reaşez la scris după două luni de pauză şi realizez că sunt atât de multe de transmis, încât mă simt copleşită, neştiind exact căror fapte să le dau prioritate. În consecinţă, o voi lua de la bun început, de la sfârşitul lui iunie şi mă voi opri la finele lui august, când s-a încheiat şi vara.      

Odată ce s-a terminat anul şcolar, în iunie, am mai stat câteva zile în Iaşi pentru a încheia cele 10 şedinţe de fizioterapie la genunchiul drept cel buclucaş, şedinţe necesare pentru a face faţă la tot ce îl aştepta în următoarele două luni. După aceea, hopa sus în tren şi p'aci ţi-e drumul, dincolo de graniţele ţării. Pentru cât timp? Pentru două luni! Nu am zăbovit mult la destinaţie, ci ne-am întâlnit cu fratele meu, Bogdan, şi cu Evelin, în Ajka, pentru o ieşire consistentă la final de săptămână. Bogdan participase la un meci de fotbal în zonă şi câştigase (cum era de aşteptat, de altfel...nu degeaba i-am cumpărat tricourile cu Bayern Munchen şi cu F.C. Barcelona!) titlul de "Cel mai bun jucător" (daaa, orgoliul cât trei case!), aşa că trebuia să sărbătorim, petrecând două zile împreună - una la Zagreb şi alta la Sarvar.




ZAGREB - cum mai avem noi baftă, am nimerit în capitala Croaţiei chiar când aveau motiv de sărbătoare - intrarea în UE -, aşa că în partea veche a oraşului (Gradec şi Kaptol), asemănătoare cu zona Sibiului vechi sau a Braşovului vechi, ne-a fost interzis accesul (nu am înţeles clar de ce!), reuşind să îi vedem doar marginile, casele adunate şi cocoţate pe un deal, urmând acelaşi stil arhitectural, şi funicularul realizat pentru intrarea în această parte. Macheta din capătul Pieţei Ban Jelačić  ne-a permis, în schimb, să ne facem o idee asupra configuraţiei la nivel macro a oraşului încărcat de un dublu aer, medieval şi modern, şi să îi apreciem asemănarea cu oraşe înfrăţite, cum ar fi Praga, deţinând aceeaşi coerenţă şi continuitate aproape geometrică în amplasarea străzilor şi a clădirilor. Deşi în capul meu era o dorinţă de a atinge vreo 4 obiective aflate aproape unul de celălalt (ex: Muzeul de Artă Naivă şi Muzeul Relaţiilor Frânte, descoperit pe indicatoare), am adăstat doar prin partea pietonală de pe lângă piaţă şi la Lacul Jarun, deoarece multe spaţii erau restricţionate accesului şi ne tot izbeam de forţe de ordine, care ne direcţionau înapoi. În consecinţă, ne-am convertit intenţiile în a fi omuleţi care vor să se simtă bine într-un spaţiu nou, am stat de două ori la terase şi am hălăduit prin piaţă şi în jur! 





Catedrala din Zagreb se află în una din cele două zone vechi ale capitalei, în Kaptol, este cea mai înaltă clădire din Croaţia (108 m), fiind dedicată Ridicării la Cer a Sfintei Marii. Construcţia sa a început în 1093, când regele Ladislav a ordonat realizarea unei basilici în stil roman, cu o singură navă, care a fost distrusă de tătari în 1242. A urmat ameninţarea otomană, care a determinat realizarea unor fortificaţii serioase, şi cutremurul din 1880, când nava centrală şi unul din turnuri s-au prăbuşit, iar restaurarea lor încă dă mari bătăi de cap arhitecţilor, turnul fiind încă îmbrăcat în haine provizorii. Imaginea catedralei se află pe bancnota de 1000 de kuna (moneda naţională)! În interior am găsit elemente neo-gotice, simplitate, lumină, mai puţină opulenţă şi ornamentaţie faţă de alte "surori" din aceeaşi spiţă, iar în spatele altarului este adăpostit mormântul lui Aloysius Stepinac, cardinalul devenit erou naţional şi beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea, ca urmare a vieţii sale de rezistenţă în faţa regimurilor opresive cu care s-a confruntat (naziştii şi comuniştii). M-a impresionat peretele din partea dreaptă, de la intrare, scris într-o limbă pe care nu o cunosc, dar a avut o putere hipnotică asupra mea: m-am holbat la el mai mult decât m-am uitat la restul bisericii şi nu ştiu exact ce scrie acolo!  
    




Am încercat să ne forţăm intrarea în zona veche, dar am trecut doar de portic şi a trebuit să facem cale întoarsă: data viitoare nu mai scapă! Piaţa Ban Jelačić (statuia din piaţă, întruchipându-l pe cel de la care îşi ia numele, are sabia îndreptată spre Ungaria, ca semn al victoriei din 1848 din timpul revoluţiei de independenţă) forfotea de lume, era instalată o scenă, televiziunile erau şi ele prezente, aşa că am mers în neştire, văzând terase, detalii urbane, brutării cu păpuşi mecanice, magazine de artă naivă, curăţenie şi tihnă. Este destul de europeană capitala Croaţiei, dichisită, ordonată, cu aerul acela întrepătruns de medieval şi nou, dar fără ostentaţie, ci cuminte, odihnitor! Mai sunt nişte atracţii pe care le voi vedea data următoare, pe lângă cele două muzee amintite, şi aici ar intra Cimitirul Mirogoj, un loc unde se găsesc îngropaţi oameni de toate religiile, inclusiv atei (dacă pun la socoteală şi lagărele de concentrare deja se configurează un interes cam morbid, dar mie mi se par extrem de interesante aceste locuri (pe timp de zi!), reprezintă altceva faţă de clasicele zone vechi, catedrale şi pietonale, sunt martore istorice la moarte şi suferinţă!). Oricum, nu aş gândi o călătorie orientată doar spre altfel de zone, dar pentru diversitate şi extindere de orizont oricând le-aş agăţa la itinerariile noastre. 




Lacul Jarun a fost următoarea noastră oprire. Este o buclă de apă destul de mare, formată de râul Sava, şi este populată de mulţi oameni ieşiţi la alergat, la biciclit, la tras cu rolele, la plimbat pe maluri, la savurat o îngheţată (excelentă, de altfel: am încercat noi!), la bălăcit, la respirat culoarea din nuferi şi admirat lebedele. Lacul este atât de întins şi de ofertant, încât poţi evita zona aglomerată de la intrare, pierzându-te în cea de pădure sau ducându-te pe malurile cu pietre să îţi linişteşti mintea cu apele calme. Ne-a plăcut tare mult: mai mare dragul să vii aici după zile obositoare să te încarci cu energie!




Curăţenie şi spectacol oferit de cei care făceau snowboard pe apă: închiriau costume şi placă, iar o maşinărie îi trăgea roată-împrejur pe apă, îi ducea pe trambuline, săreau, ocoleau, făceau cascadorii, se simţeau bine de tot. Am adăstat şi i-am admirat în lumina apusului, înainte de a pleca spre casă!




Cealaltă zi din week-end am petrecut-o în Ungaria, la SARVAR. Câmpie cât vezi cu ochii, grâu şi floarea-soarelui, păduri şi culori, multă mişcare pe străzi, postament schimbat la căile ferate, stâlpi vopsiţi, extindere de drumuri, oameni muncind. Iar violetul din petale a fost la fel de ochios ca şuvoiul de roşu din macii lunii mai, din drumul spre Bratislava, la concertul Depeche Mode!   



La Sarvar am servit bălăceală, căci aveam cu noi doi oameni-broscoi ce au stat mult de tot în apă, ca să îşi potolească...poftele de încreţit pielea! Piscine în aer liber, piscine interioare, ape fierbinţi, tuburi de agrement, corăbii cu piraţi cu diferite jocuri de apă, aqua-zumba, terase, locuri de stat la plajă, mai ceva ca la mare, doar că fără valurile şi orizontul ei. Puteai plăti intrarea dimineaţa, când se deschidea, şi stăteai până târziu, la închidere, având acces la absolut toate zonele Aqua Park-ului!




Băieţii au foit toboganele ca nişte copii năstruşnici scăpaţi de sub supraveghere. Nici bine nu ajungeau să se izbească de apă cu fundul, că se şi aventurau, şiroind de apă, către următoarea tură, cuvintele de ordine fiind: "Hai din nou!". Ştiu cu certitudine că au dormit neîntorşi în seara aceea!




Vara mea şi vara noastră au început promiţător şi calm. Aveam trasate în linii mari planurile pentru ce avea să urmeze şi pot spune că...the best is yet to be told and shown! Zagreb şi Sarvar au fost o mică încălzire, un debut de dezmorţit picioarele şi de primenit ochii pentru locurile următoare. Copăcel, copăcel, intram după câteva zile de pregătiri într-o aventura intensă ce avea să ţină două săptămâni! 

miercuri, 19 iunie 2013

14-16 iunie 2013 - excursie cu 45 de ştrumfi: BRAŞOV (Parc Aventura), BUCUREŞTI (Muzeul Antipa, Grădina Zoologică, Arcul de Triumf...), PLOIEŞTI (Muzeul Ceasului) şi SLĂNIC PRAHOVA (Salina Prahova)

"Micul prinţ traversă deşertul şi nu întâlni decît o floare cu trei petale, nimic mai mult…
- Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinţ. 
- Oamenii? Există, cred, şase sau şapte. I-am văzut cu ani în urmă. Dar nu ştii niciodată unde să îi găseşti. Vântul îi plimbă. Le lipsesc rădăcinile şi asta îi deranjează mult."
(Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ)


Rădăcini, tulpini, frunze, petale, fructe, sâmburi - omul le are pe toate în firea lui de copac şi e bine să înveţe devreme cum să le crească pe toate deopotrivă ca să nu fie văduvit de vreo parte din ele. Ştrumfii mei de la şcoală au rădăcini aflate cam în bătaia vântului, aşa cum spune şi Micul Prinţ, şi nu mă refer doar la curiozitatea de a tot schimba orizonturile, ci la faptul că stâlpii de susţinere ai identităţii lor în formare nu sunt întotdeauna stabili, nu îşi îndeplinesc rolul aşa cum ar trebui, dau dovadă de neinspirată flexibilitate, de încovoiere, de lipsă de fermitate şi de interes. Nu e vorba doar de părinţi, ci de întregul mediu în care cresc, unul lipsit de coordonate serioase, de o presiune a ridicării la o anumită valoare, sporit de superficialitate şi de absenţa unei ambiţii directoare. În România aceasta de acum îi aşteaptă multă confuzie, îşi vor pierde drumul foarte uşor dacă nu au o bază solidă construită încet în această perioadă, le va veni greu să vadă lucrurile care contează dincolo de spoielile de mall, facebook şi cluburi, dar, dacă vor avea câteva puncte de reper, vor putea face echilibristică prin toate şi îşi vor putea croi o viaţă frumoasă. Va depinde de ei şi de ceea ce îşi doresc! 



În cei 9 ani de învăţământ am gândit excursiile ca un mod de a-i provoca pe ştrumfi să iasă din cochilie, să socializeze, să se descurce singuri, să cunoască alte zone, să îşi facă rost de clipe frumoase trăite la această vârstă, să stea 3 zile fără părinţi, să aibă grijă de lucrurile lor şi să împartă cu ceilalţi. Cu unii am reuşit, cu alţii nu, dar tuturor le-am propus o rădăcină pe care, sper, o vor aprecia la un moment dat în viaţa lor. Şi nu am gândit doar eu aşa: prof. Alin Ţugurlan, prof. Vasile Papaghiuc şi proaspăt recrutata, prof. Oana Ştefanache, au avut aceleaşi motivaţii, lucru care ne-a determinat să fim o echipă tare eficientă şi orientată spre bună dispoziţie. Ştrumfele Ancuţa, Alexandra şi Gigi sunt din garda veche, exemple clare de reuşită a intenţiilor noastre şi de ataşament faţă de excursii şi faţă de noi, aşa că am încurajat din plin participarea lor şi de data aceasta.



BRAŞOV - Parcul Aventura: Ştrumfilor trebuie să le oferi ceva adrenalină, căci altfel se instalează plictiseala şi i-ai pierdut de "clienţi". Nici pe mine ca profesor nu mă încântă să îi văd morocănoşi pentru că în programul unei excursii nu e ceva atractiv pentru vârsta lor. Desigur, muzeele, oraşele noi, castelele au farmecul lor, au relevanţă istorică şi culturală, presupun ceva de învăţat, dar nici aspectul de mişcare nu ar trebui neglijat, căci acolo se ascund plăcerea  şi încântarea imediate, care răspund în mod direct nevoii lor de a se manifesta conform vârstei. În excursia la Gura Humorului din octombrie 2012 "sarea şi pieperul" au fost găsite în Parcul Aventura din zonă, iar acuma au gustat din părintele aceluia, Parcul Aventura din Braşov, mult mai mare, cu trasee mai solicitante şi mai captivante. Neputând urca să fac trasee împreună cu ei, din cauza genunchiului drept pe care a trebuit să îl menajez pentru a-l scuti de la efort şi a-l păstra odihnit pentru vară, le-am făcut poze şi m-am plimbat prin tot parcul după ei pentru a-i încuraja şi a vedea cum se simt. Ce să spun? Entuziasm total! 





Limitele energiei vesele nu au încăput în inimile lor de ştrumfi, luându-se la întrecere pe câte trasee au fost, pe câte tiroliene s-au dat, cât de solicitante au fost drumurile alese şi pe câte culori şi-au dus paşii. Cel mai mult mă încântă să îi văd că se descurcă singuri, nu au nevoie de dădacă, ascultă, îşi însuşesc regulile de siguranţă şi apoi, copăcel, copăcel, îşi fac treaba, fără a avea nevoie de asistenţa unui adult. Bine, exceptând cazurile de agăţare la jumătatea tirolinei din pricina avântului prea slab pe ea! Ştiu că la vârsta lor încrederea în forţele proprii e cea care trebuie încurajată, aşa că astfel de puneri în practică sunt mai mult decât bine venite. Nici profesorii nu s-au lăsat mai prejos, chiar dacă, la început, prof. Alin Ţugurlan şi prof. Vasile Papaghiuc au spus după Parc Aventura din Gura Humorului că le este suficientă o întâlnire cu adrenalina de la înălţimea copacilor. Se pare că nu am convins doar ştrumfi, ci am trecut şi în liga celor mari, iar ştrumfele Ancuţa şi Alexandra au spus că siiiguuuur vor reveni!





Tiroliana peste lac a fost cireaşa de pe tort! Prima dată când am fost acolo, cu cinefilii, în tura de "recunoaştere" din Piatra Craiului, în decembrie 2011, erau tiroliene doar în parcul propriu-zis, dar acuma am găsit şi mândreţea aceasta amenajată peste apă, care a fost deliciul ştrumfilor! Anastasia s-a dat de 4 ori în ea, căci deja avea experienţă: era a doua oară la un Parc Aventura, îl făcuse şi pe cel din Gura Humorului. Prof. Oana Ştefanache a trecut şi ea prin proba vitezei la înălţime pe deasupra apei, după ce a făcut trasee şi prin parc şi a dat de gustul mişcării şi al adrenalinei, aşa că "recolta" de încântaţi de poposirea cu folos la Parc Aventura a fost destul de bogată, nu mă pot plânge absolut deloc!




Înainte de a pleca de la Parc Aventura a început să ţârâie de ploaie, dar norii s-au cuminţit destul de repede, nu au vrut să ne dea de furcă. Am mers la Castelul Bran şi la Castelul Groazei, unde cei mai îndrăzneţi dintre ştrumfi s-au speriat şi au ţipat intrând în coridorul presărat cu piedici şi umbre, aburi şi lumini crepusculare, ca în filmele horror. Au povestit câte în lună şi în stele despre experienţa lor, despre cum s-au împiedicat de colegi mai fricoşi, despre cum îi durea gâtul de la urlat, despre Dracula ce se ridica din sicriu şi despre scândurile care li se mişcau sub picioare. M-a amuzat faptul că cei mai obraznici au ieşit de acolo cu ochii cât cepele, cuminţi, nevenindu-le să creadă ce frică au tras înăuntru: mai că ar merita făcută o asfel de cameră pe la şcoală! Am mers apoi la cazare, în zona Moeciu de Sus, la Pensiunea Orzan, unde am fost foarte bine primiţi, am mâncat şi apoi...la distracţia de seara: vreo 4 ore de dans şi hlizeală! Desigur, ştrumfii au prelungit petrecerea prin camere, cu jocuri, dar nu au exagerat, adormind într-un târziu vreo două ore spre dimineaţă şi recuperând din greu în autocar. A fost aşa o linişte sâmbătă dimineaţă că nu îmi venea să cred că sunt tot ştrumfii mei!





BUCUREŞTI - această excursie a fost gândită altfel în fazele ei de coacere. Eu aveam o restanţă de anul trecut cu excursia la Sibiu-Deva-Hunedoara-Sarmisegetuza, care nu mi-a ieşit din motive de lipsă de sincronizare şi de număr insuficient de ştrumfi, şi voiam să o reiau, să o transform în faptă. Problema era că excursia necesita 4 zile şi nu putea face în iunie decât una de 3 zile, aşa că m-am sfătuit cu colegii mei şi, după ce am făcut alte două variante, cu Transfăgărăşanul şi cu Canionul 7 Scări incluse, prof. Alin Ţugurlan a venit cu ideea Bucureştiului, pentru că excursiile şcolare nu se centreaza pe capitală, o ocolesc şi nu prea ar trebui. Parcul Aventura Braşov rămânea în ecuaţie, căci nu voiam să renunţ la el, aşa că am pus Bucureştiul pentru sâmbătă şi prof. Vasile Papaghiuc a lipit Slănic Prahova şi Ploieşti. Zis şi făcut! Prima oprire în capitală a fost la Grădina Zoologică, majoritatea copiilor nevăzând animale sălbatice în realitate decât la circ. Dacă le-a plăcut? Mai încape discuţie? 





Următoarea oprire a fost la Metrou, la o experienţă de calibrul "prima dată". Le-am explicat clar ce au de făcut, cum funcţionează acest mijloc de transport, cum se intră, cum se aşteaptă metroul, cum se urcă şi cum se coboară, dădăcindu-i cam mult, dar în aglomeraţia din staţiile subterane nu era loc de joacă, ci de atenţie, mai ales într-un oraş atât de mare cum era Bucureştiul. I-am avertizat să fie atenţi la hoţii de buzunare, să stea cu ochii pe noi şi să se bucure în siguranţă de întreaga experienţă. Nu am avut niciun fel de incidente, am făcut două drumuri cu metroul şi totul a fost în regulă, i-am filmat stresaţi pe peron, în timp ce aşteptau prima dată să vină trenul subteran, iar a doua oară erau...total relaxaţi.




Am ieşit în Piaţa Universităţii, unde am traversat spre Springtime, căci era ora mesei şi ştrumfii bâzâiau deja a foame. Apoi, cu metroul am ajuns în zona Muzeului de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa", unde am putut intra după o aşteptare de un sfert de oră la umbra copacilor din parc, timp în care profesorii au luat biletele. Nu am vrut să îi ducem la Expoziţia "The Human Body", pentru că era prea violentă vizual pentru ei, ştrumfii fiind în mare parte de clasele V-VII, dar au mers la sălile incluse în turul permanent, unde au avut parte de o calitate deosebită la nivel de prezentare a exponatelor. 



Clădirea muzeului este prima din România construită ca atare, după cum preciza şi placa de la intrare, şi mi-a plăcut foarte mult caracterul modern al prezentărilor, curăţenia şi faptul că totul era aerisit, nu înghesuit. Noi am stat vreo două ore, dar îţi mai trebuiau câteva ca să te informezi despre cât mai multe specii, să citeşti detaliile de pe ecranele puse în faţa geamurilor, să cauţi cifrele care indicau anumite tipuri de păsări, să faci conexiuni între fiziologia lor şi habitat, să corelezi animalele incluse în lanţurile trofice, formând diferite tipuri de ecosisteme. Pentru un profesor de biologie din Bucureşti trebuie să fie o încântare să vină cu elevii să îi înveţe biologie pe un "viu împăiat" ca să îi poată determina să îşi formeze o cunoaştere asociativă, nu doar una strict teoretică. Lucruri aparte: peştera artificială construită înăuntru, panourile în limbaj Braille pentru nevăzători, girafa uriaşă de la intrare!





Se făcuse foarte cald şi muzeul ne obosise, aşa că am plecat spre următorul punct în traseul nostru prin Bucureşti: Arcul de Triumf. Am parcurs pe jos distanţa, am îndosariat ambasadele pe care le-am întâlnit, am mânat ştrumfii să iasă de pe pista de biciclişti, trebuind să fac acest lucru de-a lungul întregului bulevard, căci nu păreau să priceapă. La Arcul de Triumf am stat puţin, am traversat strada spre Parcul Carol, am văzut ceasurile vechi şi ne-am răcorit la umbra copacilor, cumpărându-ne sucuri şi îngheţată să mai prindem energie, deoarece căldura ne doborâse entuziasmul. Parcul era plin ochi de oameni: nici nu era de mirare, având în vedere că sâmbăta era la momentul ei maxim, în după-amiază! Ne-am strecurat destul de alert (unora nu le-a plăcut ritmul impus de prof. Alin Ţugurlan şi nu îi condamn, dar ne-am împăcat şi cu acest lucru în cele din urmă!) spre arteziene, flori şi...   




...porumb fiert, lebede, lac şi statui umane. Plimbarea, deşi cam grăbită, le-a dat ocazia ştrumfilor să vadă ce înseamnă un parc de capitală, câtă lume hălăduieşte în el, câte activităţi poţi face şi cam ce înseamnă spaţiu verde maaaree. De pe aleile parcului am ieşit cu uşurinţă la...




...Muzeul Satului, unde am găsit în plină desfăşurare un Festival dedicat Zilelor Portugheze, shooting-uri de pictoriale cu modele îmbrăcate în ie, expoziţia de fotografia a lui Sorin Onişor, pe care o văzusem pe Facebook, plus mese cu produse tradiţionale sau hand-made. Casele puteau fi vizitate fără nicio problemă, hălăduind din una în alta pentru a observa specificul zonei din care fuseseră aduse sau reproduse. Este un univers ţărănesc foarte bine articulat şi conservat în marea de modernitate care este capitala, aglomeraţia e pe măsură, dar parcă tot tihna dintr-o zi din cursul săptămânii îţi permite să apreciezi un astfel de loc. Ştrumfii s-au dus peste tot, şi-au luat suveniruri, au intrat prin case, s-au hârjonit la fântâni, s-au uitat la portughezii ce încântau audienţa cu piesele lor, semn că le trecuse oboseala. Am stat cu Gigi pe pridvorul unei case, departe de zumzetul de du-te-vino al muzeului, am încercat să ne imaginăm cum era să trăieşti viaţa ta întreagă într-o astfel de casă, cu arbori înalţi, cu flori în glastră, mai aproape de natură şi de încercările ei. Cred că era mai autentic!





VĂLENII DE MUNTE - cea de-a doua cazare a fost dincolo de Bucureşti, la Vălenii de Munte, la o pensiune foarte aglomerată, diferită de Pensiunea Orzan, unde fusesem cazaţi în prima seară. După ce am trecut de discuţiile legate de instalarea în camere, am participat la focul de tabără făcut de gazde şi ne-am zbânţuit vreo două ore, după ce alt grup dinaintea noastră a terminat distracţia sa. De multe ori, când plec în excursii, mama îmi spune să mă mai potolesc, pentru că se pot întâmpla atâtea lucruri, pentru că sunt cazuri date la televizor de elevi care au murit în excursii (au băut, profesorul nu a ştiut şi s-a aruncat pe geam), s-au înecat, şi-au rupt o mână sau un picior, făcând ceva prostesc atunci când profesorul nu era atent şi alte şi alte cazuri asemenea. Totuşi, cu încredere în Dumnezeu şi în faptul că astfel de lucuri trebuiesc făcute în cadrul unei educaţii oferite de şcoală, mă aventurez din nou în excursii, nu pot sta cuminte. Nu neg faptul că pot apărea situaţii nedorite: grupul celălalt a avut un copil ce a căzut într-un gard, care i-a spintecat burta, de a fost nevoie să fie chemată salvarea. Noi am avut-o pe Flori, care s-a plâns că o doare în partea dreaptă tare de tot şi ne-am speriat că ar putea fi apendicita, dar, până la urmă, a fost o alarmă falsă. Aşa că, excursiile nu sunt doar lapte şi miere, ci şi mult efort, precauţie, atenţie permanentă. Multă muncă!



Dis-de-dimineaţă am luat micul-dejun, am împachetat, băieţii au mai jucat fotbal în curte, am aşteptat să ne adunăm şi ne-am îndreptat spre Sărata Monteoru, la un ştrand cu apă sărată, deoarece staţiunea era construită pe un munte de sare. Am întâmpinat câteva probleme, pe care nu le-am putut identifica dinainte, din cercetările noastre făcute pe internet: bazinele erau destul de adânci, noi, cadrele didactice, trebuia să ne asumăm supravegherea ştrumfilor şi nu eram destul de mulţi pentru asta. Plus că nici nu ştiam să înotăm! Aşa că, deşi ştrumfii erau entuziasmaţi că aveau să se bălăcească şi să încheie excursia cu încă o distracţie, pe lângă cea de la Parc Aventura, am hotorât să nu riscăm siguranţa nimănui şi să mergem la salina de la Slănic Prahova şi apoi la Ploieşti, după cum stabilisem. 



SLĂNIC PRAHOVA - cât timp am aşteptat venirea profesorilor din cercetarea cu privire la bazinul de la Sărata Monteoru, le-am propus ştrumfilor un joc prin care aveau să câştige..."ceva", dar nu le-am spus ce anume. Intrigaţi, au spus "da". Jocul se numeşte "Ce încape într-o valiză...cu litera...", iar eu, ca arbitru, am ales litera P. Ei trebuia să spună cuivinte care desemnau lucruri ce puteau încăpea într-o valiză şi începeau cu litera P, precum: păr, papanaş, pistil, plisc, perucă, pandantiv, pernuţă, pictură, poză, păstrăv, pară, puf, pană, pastilă, pilulă, plasture, profiterol, păstaie, pătrunjel, pungă, pelerină, pelincă, piper, prună, plantă, pireu, paraşută şi muuultee altele. Au fost atât de captivaţi de joc şi de faptul că trebuiau să gândească în avans, de faptul că li se "furau" cuvinte de către cei de dinaintea lor, încât nu au avut timp să fie profund nemulţumiţi de faptul că planul cu ştrandul nu a ieşit. 
Ce au câştigat? Baloane de săpun! Nu s-au arătat atât de încântaţi la început, dar, ulterior, au făcut timp de 4 ore numai baloane în tot autocarul, de parcă era un acvariu de baloane!
La Salina de la Slănic Prahova am coborât în subteran cam 200 de metri în adâncime, am vizitat sălile imense din sare, prof. Vasile Papaghiuc ne-a explicat ce înseamnă rândurile de inele de pe pereţi, am admirat formele sculptate şi imensitate pereţilor. Mi s-a părut mult mai mare decât Salina Turda şi Salina Praid, Salina Cacica fiind oricum mai mică. 







PLOIEŞTI - Muzeul Ceasului e ceva ce merită atenţia, pentru că nu e un muzeu deloc plictisitor, ci îţi arată o istorie a măsurării timpului din timpuri străvechi, reuşind să apreciezi creativitatea oamenilor atunci când vine vorba de a şti cât trecut au adunat. Nu am avut voie să facem poze, dar mi s-a spus acest lucru abia după ce am făcut prima poză, cu un ceas solar pe care scria: "Set me right and use me well...and I ye time to you will tell." Ceasurile unor personalităţi marcante sau unele invenţii combinate cu pictura, sculptura, ornamentaţia, muzica, ceasurile cu cuc şi pitpalac, ceasurile de perete cu pendulă sau cele de buzunar, cele împodobite cu pietre scumpe, ceasurile controlorilor de tren sau a celor care aprindeau felinarele în secolul trecut, toate ne-au încântat privirile şi ne-au hrănit curiozitatea, mai ales că ele au fost însoţite de explicaţiile detaliate ale ghidei.


MĂRĂŞEŞTI - înainte de a ajunge la punctul de unde am plecat, adică acasă, am făcut o oprire târzie la Monumentul Eroilor de Mărăşeşti, pentru a avea o notă profund istorică în excursia noastră. Ştrumfii au apreciat galeriile numelor celor care au murit în timpul războiului, s-au uitat la tunuri, la obuze, la ghiulele, au alergat pe scări, au făcut poze şi şi-au arătat talentele serioase de luptători. După această ultimă vizită, a urmat drumul de întoarcere, cu ştrumfi care ne-au dedicat versuri pentru a ne arăta cât de încântaţi au fost de toată excursia. Deja ne întrebau de următoarea şi pot spune că ne gândim deja la cea din octombrie. Dar, să călătorim vara întâi de toate, căci o să avem timp de planificat şi toamna! 





Am să închei cu Ivcelnaiv, că tare bine le mai prinde în colţuri de poezie:

"copiii trebuie ţinuţi strâns în braţe că au un suflet atât de uşor
de până şi-un balon l-ar duce cu sine, în zbor"