luni, 30 decembrie 2013

21-26 decembrie 2013 - UNGARIA - MATRAHAZA, izvorul termal EGERSZALOK şi "acoperişul Ungariei", Vârful KEKESTETO (1.014 m)

"A şti înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul de a fi cu mulţumire 
şi a aştepta clipa de a fi cu seninătate." (Emil Racoviță)

2013. Un an absolut fabulos se apropie de sfârşit! Nu pleacă fără a ne asigura că îi face loc unui mezin ce se anunţă a fi promiţător şi pus pe şotii, la fel ca fratele său, care se pensionează în câteva zile. Paşii ne-au purtat prin multe ţări şi prin munţi noi, am ajuns la înălţimi ameţitoare, prin locuri ce s-au lipit de retină, încât nu am reuşit să ţin ritmul cu postările şi să transmit ce aveam de transmis în timp util. Vitală e trăirea, importantă e călătoria, aşa că jurnalul despre ele poate aştepta până se orientează reflectorul asupra lui! Pentru încheierea anului Silviu a sugerat că merităm o oază de calm, de leneveală, de savurat cu recunoştinţă pleiada de drumuri împletite mănunchi în acest an, de odihnă şi lipsă de griji pentru organizat ceva cu precizie. Cum Ungaria era la o aruncătură de băţ, am mers spre "zona ei montană" din partea nordică, plină de zone împădurite şi terase viticole, dar fără zăpezi.    

MATRAHAZA este un sat din zona montană Matra, aflat între Gyöngyös şi Eger, la 2 km de Kékestető, vârful Ungariei, aflat la "ameţitoarea" altitudine de 1.014 metri. Matra face parte din din cel mai tânăr lanţ montan vulcanic al Europei, fiind încadrat de văile a două râuri - Tarna şi Zagyva - şi împărţit în mai multe subdiviziuni, dintre care sunt demne de amintit: Matra de Vest, orientată în jurul Vârfului Muzsla (805 m), şi Matra Centrală, care conţine platoul Mátrabérc şi conurile vulcanice Galyatető şi Kékestető. În zona Matra se pătrunde prin valea Nagy-patak, întinsă de la Mátrafüred la Mátraháza şi se pot străbate rapid două tipuri de peisaje: dealuri pline de vii şi munţi împăduriţi. La est se află vârful de 898 metri Saskő, urmat de altele de 650-750 metri, zona nordică se numeşte Mátralába şi este acoperită de conuri vulcane reduse ca dimensiune şi cultivate de locuitorii actuali.
Un peisaj destul de cuminte pentru gusturile noastre, dar ideal pentru odihnă, leneveală prelungită şi timp petrecut fără griji de vreun fel. Ne-am încărcat bateriile în stil regesc şi nu ne-a părut rău deloc!   


EGERSZALOK. Chiar dacă scopul nostru a fost odihna fără limite, am vrut să ne dezmorţim oleacă şi picioarele şi am ieşit să batem puţin împrejurimile până la un izvor termal în aer liber: acesta susură apă minerală la temperatura de 68°C de la un zăcământ acvifer (orizont saturat cu apă, aflat sub suprafaţa solului) situat sub munţii vulcanici Mátra. Spa-ul este la 8 km de Eger, unde se produce vestitul vin unguresc, Tokaj. Apele de aici au fost folosite încă din 1730, deşi modul actual de utilizare a devenit operaţional abia în 1961: înainte să ajungă în spaţiul amenajat pentru spa, apele izvorului termal curg pe panta unui deal, în cascade, formând balcoane de travertin, aşa cum am văzut în 2012, în Turcia, la Pamukkale. Solaris este cea mai mare zonă de spa din împrejurimi, cu 17 piscine interioare şi exterioare şi cu o suprafaţă de 1.900 m² dedicaţi acestei activităţi. Oamenii sunt atraşi de aceste ape şi datorită conţinutului lor ridicat de calciu, magneziu şi minerale hidrocarbonate, care sunt excelente pentru sănătate. Se pot vizita (cu bălăceală inclusă) pentru o zi, nu trebuie să fii neapărat rezident la hotel!


Vârful KEKESTETO (1.014 m) - da, am fost pe un "vârf" de munte...în tocuri! Era timpul să bifez şi zona aceasta! Ştiam că nu avea cum să ne impresioneze acest "vârf" după ce am hălăduit prin Meridionalii noştri, prin Dolomiţi, prin Sierra Nevada în Spania, prin Alpii Sloveniei, dar, dacă tot am văzut în fiecare zi de la hotelul nostru vestitul vârf unguresc, trebuie să călcăm şi pe acolo. Am fost ironici la adresa pretenţiilor "montane" ale zonei, cu pârtie pentru ski, deşi nu era leac de zăpadă serioasă, dar am apreciat interesul ungurilor pentru a exploata turistic orice fărâmă de potenţial! Pe drumul nostru de întoarcere la hotel, am avut parte de o întâlnire demnă de ţinut minte: o căprioară l-a făcut pe Silviu să oprească şi să îi dea prioritate să treacă strada, tacticoasă, sălbatică şi frumoasă, cu nişte ochi mari negri şi o blană curată, o minune de animal robust care ne-a încântat peste măsură. Nu era speriată deloc, s-a comportat firesc, fără tremurici de frică, şi am putut-o admira cu gura căscată!




Bârlogul nostru de Sărbători a fost la Residence Ozon, într-un apartament extrem de spaţios, gândit în roşu-negru-alb, cu o cadă într-un colţ de living şi cu multă simplitate elegantă la fiecare pas. Mi-au plăcut decoraţiunile de Sărbători, făcute din materiale simple sau din turtă dulce (am şi luat două stele din bradul de la intrare, chiar când a ajuns, căci erau puse pentru savurat pe loc!), faptul că hotelul avea program de colinde pentru serile de Crăciun, copiii cu familiile invadând practic restaurantul încă din Seara de Ajun. Palinca ungurească (mai ales cea de pere!) a fost testată şi de mine la recomandările lui Silviu şi odihna a atins cote superlative în cam toate zilele: chiar nu mă credeam în stare de atâta leneveală, dar e bine că am susţinător apropiat care şi-a propus un curs de formare în această direcţie!



Ne-au plăcut spaţiul şi luminozitatea la acest hotel. Sticla, transparenţa, geometria tronau la fiecare pas alături de o vădită invitaţie spre relaxare, la care noi am răspuns afirmativ...zilnic, pentru continuitate!  



Înainte de Sf. Ştefan, ne-am adunat lucrurile şi pe noi înşine şi am purces spre România, pentru a sărbători şi cu cei dragi nouă. Căldură, tihnă şi un ritm lipsit de agitaţie! Cred că sunt primele Sărbători de multă vreme pe care le-am resimţit deplin, fără alergătură inutilă pentru mâncare, colindători, curăţenie (care nu se termină niciodată!), într-un spirit al simplităţii. Ştiu că am plecat strategic de acasă şi am stat la hotel şi e convenabil să gândesc aşa, pentru că nu am avut nicio atribuţie de care să mă achit de Sărbători (în afară de cea frumoasă a cadourilor!), dar ne uitam la unguri: linişte, agitaţie redusă, decoraţiuni în limita unui bun-simţ racordat la spiritul Crăciunului, timp în familie şi tihnă din plin! Şi cred că resimt mai accentuat toată perioada, făcând abstracţie de tonele de vizite între cunoscuţi, de tonele de mâncare şi de băutură pe care eşti invitat să le consumi ca să nu superi gazda!

Acasă cu ai mei şi cu al meu! Am fost toţi 6 la un restuarant cu specific tradiţional, am închinat pentru Ştefani, am vorbit despre călătorii, despre cum se termină anul acesta, despre Israel, unde au fost ai mei în decembrie, şi despre câteva din planurile pentru anul ce se apropia. Sunt recunoscătoare pentru sănătatea lor, pentru binele de care am avut toţi parte, fiecare în măsurile lui, pentru faptul că suntem împreună şi avem legăturile acestea puternice între noi, indiferent de timpul pe care ni-l alocăm în viaţa de zi cu zi, suntem autentici, încercăm să ţinem aproape, să nu ne uităm. Chiar dacă de multe ori ritmul ameţitor al treburilor ne sabotează, grija nu dispare: ce mai tura-vura, o iubire cât o casă! 



O altă iubire cât casa, o alt fel de iubire şi o alt fel de casă este una tot de miez, dar de alt fel de miez şi pentru ea nu pot mulţumi îndeajuns cu toată inima mea, pentru că simt că e prea mică pentru oceanul de recunoştinţă şi de însufleţire pe care îl datorez Cuiva Sus. Suntem şi noi, oamenii, responsabili de ce ni se întâmplă, de ce permitem să ni se întâmple, dar eu cred cu încăpăţânare că paşii nu sunt doar în grija noastră, că drumul meu s-a intersectat cu al lui Silviu şi s-a făcut un nod (rutier, feroviar şi aerian) pentru că şi Cineva a avut grijă. Pentru aceasta am cea mai mare mulţumire: golurile nu mai sunt un vid fără fund şi visele cele mai îndrăzneţe prind aripi atunci când vorbeşti aceeaşi limbă cu cel drag ţie, iar casa de construit rămâne în seama noastră. Cu răbdare, încredere şi muuult drăgaaan!

Se încheie un an frumos, un an plin, un an în care ne-am demonstrat că se poate şi de departe, căci distanţa nu înseamnă mai nimic atunci când omul tău înseamnă atât de mult

vineri, 8 noiembrie 2013

1-3 noiembrie 2013 - FĂGĂRAŞ - triada de vârfuri: Vânătarea lui Buteanu (2.507 m) - Capra (2.494 m) - Văiuga (2.443 m)

"Iubirile se întâlnesc pe drum, nu se cheamă una pe alta.
Ca să judeci omul, caută să-l vezi cum iubește. Nu poți greși.” 
(Nicolae Iorga)

"Pentru că dorinţele sunt ombilical legate de nevoi" - citeam într-un articol interesant care aborda bine cunoscuta idee că, până la un anumit punct, suntem arhitecţii propriei noastre fericiri. Şi cum muntele intră în zona dublu stratificată de dorinţă-nevoie, am încheiat seria de înăltoci Bucegi-Piatra Craiului-Făgăraş (făcută şi anul trecut!) cu zmeii din...Făgăraş! Am vânat din timp informaţiile despre închiderea Transfăgărăşanului şi, deşi era anunţată pentru 1 noiembrie, am sperat că vom avea noroc şi vom putea merge până la Lacul Bâlea cu maşina, pentru că era vineri şi vremea se anunţa senină. Am ajuns la Pârâul Rece (frumoasă zona!) şi am pornit dis-de-dimineaţă spre Cabana Paltinu, aflată în coasta lacului păzit de vârfuri de peste 2.000 m! Apusul spre Vârful Negoiu văzut de sub Vf. Capra avea să fie o încununare de calibru a unei zile de toamnă absolut fenomenală, în care am făcut traseul...


...Lacul Bâlea - Şaua Caprei - Vârful Văiuga (2.443 m) - Vârful Vânătarea lui Buteanu (2.507 m) - Vârful Capra (2.494 m)! Timpul a fost darnic din plin cu noi, priveliştea s-a deschis total, iar crestele ieşite la bronzat sub soarele scăpărător s-au întins leneşe sub ochii noştri. Era atâta linişte la agitatul Bâlea, încât ni se părea că suntem în vreo parte sălbatică de munte, rar străbătută de montaniarzi şi ignorată de "pantofari". Alene, fără nicio grabă, liniştiţi, admirând din 10 în 10 metri întreaga scenă, ne-am scris propriile roluri în stil improvizat, cu opriri lungi şi respirări  de aer înalt. Dragii noştri Făgăraşi ne-au...




...trezit amintirea atât de des vizitată a primei noastre întâlniri pe munte, la Lacul Călţun, în iulie 2012. Mereu râdem de impresiile iniţiale şi ne jucăm în ironii legate de modul ascendent în care au evoluat lucrurile, exact ca o cărare de munte serios, ce porneşte la un moment dat, fără a te anunţa, şi îşi urmează nestingherită calea: nu ştii ce te aşteaptă după fiecare piatră, după fiecare metru luat în altitudine, dar eşti încredinţat de faptul că o astfel de cărare trainică nu te poate conduce decât spre un vârf de unde privelişte te va lăsa cu gura căscată! Şi...va urma şi un traseu de creastă, desigur! 




Gânduri în rânduri-rânduri s-au lăsat peste noi: muntele ne-a reînvăţat cum funcţionează perechea efort-răsplată, ne-a pus pe şinele aprecierii lucrurilor mărunte şi naturale; nu respir cu nesaţ decât atunci când ajung pe cărările lui şi ştiu că mi-am dat întâlnire cu mine însămi să îmi dovedesc din nou faptul că pot, deoarece senzaţia victoriilor acestora a devenit un mod de a fi de care nu este cale să mă dezic. Iar Silviu nu face decât să îşi împletească propriile izbânzi la ghemul răsucit împreună!  
   

Toamna întârziată în semne văratice ne-a ţinut hangul peste creste, s-a mai înteţit şi vântul din când în când, iar vârfurile au fost folosite în scopuri fotografice ludice. Îmi vine greu să mai scriu despre munţi, pentru că mare parte din cuvinte despre ei au fost spuse deja şi îmi dau seama că frumuseţea şi tăria lor depăşeşte graniţa semantică trasată de înţelesuri: acolo, sus, la ei, totul devine profund subiectiv şi te umpli de energia drumului făcut în doi, cu gardieni de bază aflaţi roată-împrejur. 




Pe Vârful Vânătarea lui Buteanu am stat ceva mai mult timp. Ne-am lăsat rucsacul la strunga de intrare în traseu spre el, am făcut puţină căţărare şi ne-am trezit pe unul din fraţii Negoiului, aflat câteva văi mai încolo, pregătindu-se intens pentru apusul exploziv ce avea să ne ţină ceva timp pe munte, sub Vârful Capra. Răcoarea începuse să îţi facă simţătă prezenţa din plin şi, după ce am mâncat, ne-am încotoşmănat bine şi am luat loc în primul rând pentru spectacolul de lumini şi umbre pe care natura l-a pus la cale ad-hoc. Silviu s-a încălzit la pozat, iar eu am cântat câte în lună şi în stele în timp ce soarele făcea ca totul să fie de neuitat: bucurie mare se revărsase pe noi, simţindu-ne privilegiaţi să fim acolo!



"A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens, eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. Viaţa se scurge ca o permanentă şi progresivă detestare de prejudecăţi şi de constrângeri. Avea dreptate Picasso când spunea că îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr." (Radu Beligan) - astfel de momente te îmbătrânesc în cele consistente, căci le aduni la cămară pentru memorie şi intensitate, şi te întineresc în fibra umană: uiţi mărunţişurile care te pot mâhni în viaţa de zi cu zi, ierţi mai uşor, copilul din tine zburdă ca şi cum nu ar fi crescut vreodată mai sus de-o şchioapă şi îţi râde inima, pentru că, fără să ştii, te-ai conjugat la întâmplarea unui astfel de moment şi muntele din tine rezonează cu cel din faţa ta.

Ileana Vulpescu spune că "o iubire e ca o ramură de pom roditor" marcată de creştere, în funcţie de cum o îngrijeşti, şi de rod, dacă îl laşi să se coacă. Ne-am mai pârguit oleacă! Silviu chiar mai mult! După ce am coborât noaptea înapoi la Cabana Paltinu, l-a doborât o febră rebelă, s-a înfofolit în pături (lucru destul de rar!), a transpirat din plin până dimineaţă, când s-a trezit ca nou: se pare că de data asta muntele i-a cerut un preţ pentru frumuseţea adăugată la care a fost martor!
  


miercuri, 30 octombrie 2013

26-27 octombrie 2013 - excursie cu 40 de ştrumfi: BORSEC, LĂZAREA, CHEILE BICAZULUI, IZVORUL MUNTELUI, CETATEA NEAMŢULUI, PIATRA NEAMŢ

"Din păcate, copiii vin cu credinţa conform căreia a şti revine la a putea copia rapid din minte. E cea mai toxică formă de copiere. A şti înseamnă a putea construi răspunsul, înseamă a dobândi capacitatea de a detecta şi exprima singur adevărul. Şi atunci, în măsura în care reuşesc să-i dezvăţ de acest nărav cumplit, ceea ce sunt ei în stare să facă e întâi pentru ei înşişi uimitor - şi asta nu are cum să nu le placă din cale-afară, îi răpeşte. De altfel există o singură manieră de a se preda (în rest e pedagogie, adică umplutură, prefăcătoşenie): prin fascinaţie." (Gabriel Săndoiu)

Profesorul de filozofie de la Bucureşti, Gabriel Săndoiu, pe care l-am văzut într-o emisiune realizată de Cătălin Ştefănescu, are o viziune sănătoasă, deschisă, densă, integrată despre educaţie, deşi cam idealistă pentru vremurile noastre atât de expuse altor interese decât celor asociate unei creşteri drepte. "Fiecare profesor predă felul său de a fi" este una din ideile de bază expuse în interviu şi nu pot fi decât de acord cu acest fapt, pentru că, dincolo de teorie, de curriculum, de obiective şi de planificări, elevul ajuns adult rămâne în minte cu modelul uman din faţa lui, cu acele cunoştinţe învăţate care îl ajută efectiv în viaţă, cu ghiduşiile făcute şi lucrurile care l-au impresionat (pozitiv şi negativ). În excursiile noastre, ale celor patru profesori încăpăţânaţi de la Şcoala "Ion Ghica", urmărim să trezim fascinaţia pentru călătorit, pentru natură, pentru istorie, pentru joc, pentru disciplină şi pentru simţit bine cu ceilalţi, iar generaţiile trecute ne confirmă că facem bine ceea ce ne propunem. 




"Copiii suferă de copilărie, iar noi, cei mari, ştim asta pentru că am trecut deja prin toate fazele." - spune Sir Ken Robinson, un expert în educaţia non-formală şi creativă - pentru că ieşirea dintre pereţii şcolii este o manieră de educare cu un impact considerabil asupra elevului. Fiind toamnă şi anul şcolar 2013-2014 aflându-se abia început, era rândul unei excursii de două zile, nu foarte departe de Iaşi, cu ştrumfii din clasele mai mici. Am hotărât să mergem la câteva obiective apropiate: am început cu CETATEA NEAMŢULUI, fortăreaţa ridicată de Petru Muşat I, ale cărei ziduri sunt o încântare liniştită pentru ochi, sunt bine întreţinute pentru a fi vizitate, toate dependinţele sunt precizate pe tăbliţe şi muzeul este un prilej de punte istorică şi arhaicitate lingvistică. Am mai fost acolo cu alţi ştrumfii, la sfârşitul excursiei în Ceahlău, şi cu multe alte prilejuri, şi încă îmi face plăcere să o văd, mai ales că accesul este simplu, zona a crescut turistic în ultimii ani şi priveliştea e răsplătitoare! 





Tot în zona Neamţului am fost la VOVIDENIA, la Casa Memorială "Mihail Sadoveanu", şi la GRĂDINA ZOOLOGICĂ, unde am văzut câteva animale sălbatice ţinute în ţarcuri sau zburdând printre copaci şi am fost martori la moartea unuia: o cornută s-a apropiat de gard chiar când treceam noi pe acolo, s-a prăbuşit nereuşind să îşi menţină echilibrul pe picioare şi a început să respire foarte greu, încercând să tragă aer în piept, dar nereuşind să ia cât îi trebuie. Prof. Oana Ştefanache s-a dus să-i anunţe pe cei de la administrarea grădinii zoologice, care i-au spus că vor veni la un moment dat, dar până atunci să o lăsăm în pace. Indiferenţă la cote maxime! Eram câţiva oameni neputincioşi privind cum animalul a murit cu ochii deschişi în faţa noastră, ne-am întristat o bucată de vreme, neînţelegând ce s-a întâmplat cu el, şi chiar ne-am înfuriat verbal, dar am depăşit momentul căci ştrumfii nu meritau să le fie umbrită excursia de un astfel de incident, oricât de trist era. La Vovidenia am avut parte de turul casei în care a locuit Mihail Sadoveanu, i-am numărat cărţile şi traducerile, i-am ascultat vocea baritonală citind texte şi am făcut inventarul sobelor şi a obiectelor de epocă expuse. 




BORSEC a însemnat o reală surpriză! Atunci când dl. prof. Papaghiuc ne-a propus acest traseu (eu eram în cap cu Buzăul şi Vulcanii Noroioşi!) şi a insistat pe faptul că în staţiunea aceasta sunt nişte lucruri ce merită văzute, am fost cam sceptică, pentru că mai fusesem odată acolo în urmă cu 4 ani şi nu mă impresionase deloc: găsisem o amintire de loc turistic circulat pe vremea anterioară Revoluţiei, multă paragină, uitare, delăsare şi puţină lume. Când dumnealui ne-a povestit de Peştera de Gheaţă şi de izvoarele termale, de cariera de travertin şi de nişte grote unde îşi făceau urşii bârlog, am început să plec urechea mai tare, căci traseul se configura cu ceva munte la mijloc şi cu o brumă de drumeţie. M-am gândit că era posibil să fi văzut doar o parte, cea tristă, din Borsec, atunci când l-am vizitat prima dată şi că merita să dau o şansă şi zonei cu adevărat interesantă. 
"Grota Urșilor din Borsec este o formațiune carstică reprezentată de un ansamblu de coridoare adânci, formate prin fenomenul de eroziune naturală a calcarelor sub acțiunea apelor de infiltrație. Situl respectiv este localizat în porțiunea sudică dinspre Valea Vinului, a celei mai mari depuneri de travertine din Depresiunea Borsec. Obiectivul face parte din ansamblul carstic al Scaunului Rotund." - detaliile acestea geomorfologice descriu un loc ce seamănă foarte mult cu un defileu, având pereţi impunători, puţin spaţiu de mişcare, fiind ca o meandră între stânci. Grota mi-a plăcut cel mai mult din întreaga excursie şi nu cred că e de mirare, pentru că a presupus oleacă de contact cu "cheatra"! 


Cariera de travertin cuprindea terasamentele unde s-a exploatat roca folosită la construcţii, la placatul faţadelor, la pardoseli şi la pereţi. Dl. prof. Papaghiuc le-a explicat ştrumfilor faptul că acest tip de tuf se formează la gura unor izvoare termale bicarbonatate care ies din calcare sau traversează straturi asociate compuşilor carbonului. Astfel de terase de travertin văzusem şi în Turcia, la Pamukkale, dar cu o dispunere mult mai ochioasă sub influenţa apelor curgând în continuare.    


"În România există în prezent circa 160 de staţiuni cu potenţial balnear, 60 dintre acestea fiind ‘exploatate’ pentru tratament si recreere, iar Borsec este una dintre ele. Staţiunea este înconjurată de Munţii Bistriţei, Munţii Călimani, Munţii Giurgeu şi Munţii Ceahlău, la o altitudine de 900 metri, fiind cunoscută din 1804 şi deschisă tot anul pentru izvoarele de ape minerale carbo-gazoaseApa termală iese la suprafaţă cu temperaturi de 20-63 grade C şi poartă o serie de săruri minerale (sulf, seleniu, siliciu, fier, magneziu, cupru, zinc), iar, când se amestecă cu nămol, ajută în tratarea reumatismului. Şapte Izvoare cuprinde izvoare cu apă carbogazoasă ce conține diferite minerale, cu proprietăți curative, Izvorul străvechi se afla spre Peștera de Gheață și este unul dintre cele mai vechi izvoare din stațiune, iar Izvorul Pierre Curie are cea mai radioactivă apă din stațiune."
Peştera de Gheaţă a presupus altă hălăduială pe aleile foarte bine amenajate, până am ajuns într-o zonă muntoasă a Gâtului Chibei. Ştrumfii au văzut deschiderea de 50 m orientată spre nord şi au coborât în peştera care păstrează în interior temperaturi scăzute tot timpul anului, chiar şi zăpadă. 




Cazarea a fost excelentă, la Vila Riki, o pensiune de lemn încăpătoare, decorată cu multe motive montane, având camere largi şi un personal înţelegător. Unele grupuri sanitare au lăsat uşor de dorit, dar nu am pus prea tare la inimă! Ştrumfii ne-au surprins în excursie prin bune şi prin mai puţin bune: cei timizi au avut curaj de a se manifesta, cei extrovertiţi nu s-au sinchisit prea mult şi şi-au cultivat felul de a fi, unii au adus şi egoismul cu ei şi nu au arătat spirit de echipă, dar cei mai mulţi au fost hazlii. Seara de dans a fost de pomină şi, recunosc, m-am distrat pe seama lor la superlativ, mai ales atunci când era vorba de mişcări ridicole, haotice sau dezarticulate pe ritmuri de tot felul. Cei din clasele a V-a şi a VI-a au fost extrem de vioi, dar cei din clasele mai mari s-au arătat preocupaţi de stat pe margine decât în centrul acţiunii, pozând în aparent plictisiţi şi aşteptând hărmălaia din camere, la culcare. Din păcate pentru ei, nu prea a fost cazul, căci le-am cam tăiat aripile pentru alte distracţii nocturne! 




"M-am întrebat adesea de ce facem copii. Concluzia la care am ajuns este că, la un moment dat în viaţa noastră, realizăm că lucrurile sunt stricate dincolo de orice şansă de a fi reparate, aşa că hotărâm să tragem linie şi să o luăm de la capăt, cu un început nou-nouţ. Şi avem copii şi le pretindem să facă lucruri pe care noi nu am putut să le facem. Le spunem copiilor noştri: "Tu vei reuşi acolo unde eu am eşuat, pentru că trebuie ca cineva să facă lucrurile bine de data aceasta."(Stoker) - este o replica scoasă dintr-un film şi mi-a dat de gândit, pentru că nu pot fi total de acord cu ea. Nu neg posibilitatea existenţei acestui tip de motivaţie în aducerea copiilor pe lume, dar un fapt este evident: nu îi poţi forţa pe ştrumfi să îţi calce pe urme ca să repare ce ai greşit sau să te absolve de neputinţe, pentru că ei sunt fiinţe puternic individualizate, temporar şi doar aparent vulnerabile şi dependente de cei mari. La şcoală se vede clar cât de diferiţi sunt, cum sunt influenţaţi de mediul la care sunt expuşi, dar şi faptul că propriul lor mod de a fi negociază cu împrejurările şi nu este dispus să lase prea mult de la el: sunt ca apa de munte ce se naşte timid de undeva din pietre, aleargă spre vale şi adună multe în calea sa pentru a reuşi să erodeze pereţii şi să îşi croiască drum. Exact ca în CHEILE BICAZULUI, pe care le-am traversat aliniaţi, însoţiţi de o bucurie sonoră claxonată apreciativ de maşinile care treceau. 



CASTELUL LĂZAREA era o mai veche atracţie pe lista excursiilor anterioare cu ştrumfii, dar merita văzut şi de cei din generaţia aceasta. La aproximativ 5 km de orașul Gheorgheni, în județul Harghita, se află acest castel prea puțin cunoscut în rândul turiștilor şi, chiar dacă a aparținut unui conte, pe nume Lázár, care nu s-a zgârcit la construirea reședinței sale nobiliare (dovadă stă chiar zidul împrejmuitor bogat decorat), chiar dacă aici a copilărit Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei și membru al familiei de care nume se leagă cele mai multe castele și conace din România, chiar dacă arată oarecum atipic pentru imaginea cu care suntem obișnuiți atunci când ne gândim la un castel, acestea nu sunt singurele motive pentru care merită să te opreşti la el. De ce? Pentru că mai există şi o expoziţie tradiţională de artă populară, şi una de pictură care este situată în bastionul de intrare în castel, fiind amplasată în opt camere mari, ca şi în Sala Cavalerilor, unde pot fi văzute 150 de picturi. Şi, de data aceasta, am găsit ceva deosebit: jocuri şi trunchiul cu traseu interior pentru bila de lemn! 




IZVORUL MUNTELUI abordat pe apă. O premieră şi pentru mine, care am văzut acest lac de sus, de pe Ceahlău, şi l-am înconjurat de mai multe ori cu maşina. Ziua a fost luminoasă din plin şi am ales plimbarea tihnită cu vaporaşul ca să ne încheiem periplul prin această zonă. 




"Vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trăi mai mult în tine copilul ce ai fost." spunea Nicolae Iorga şi noi, oamenii mari aflaţi în contact des cu ştrumfii, nu uităm prea repede acest fapt. E mai uşor să te copilăreşti când eşti expus la atâţia purtători de copilărie, iar la PIATRA NEAMŢ, punctul de încheiere al excursiei, am urcat cu telegondola, am admirat un apus senzaţional, am mâncat vată de zahăr şi ne-am hârjonit cu împătimiţii de joacă, ce urmau să ajungă în curând acasă. Abia aştept excursia din iunie, care va fi mai plină de adrenalină, căci e mai departe şi are şi mai mult munte în ea!