marți, 10 ianuarie 2017

1 ianuarie 2017 - MUNTELE MIC (1.802 m) - începutul anului montaniard cu dreptul

"Nu e dorinţa cea care mă duce mai departe, în sus, spre vârful muntelui, 
ci obişnuinţa, ca şi când urcatul ar fi o parte a vieţii mele." 
(Reinhold Messner)

      Ne punem o sumedenie de dorințe la trecerea dintre ani. Ne îndesăm optimism în vene și ne promitem că vom fi mai mult decât am fost în anul ce se încheie. Facem calcule, adunăm, scădem, ne justificăm în sinea noastră pentru eșecuri și ne aplaudăm pentru reușite. Realizăm aceste flotări an de an, neobosiți, alături de oameni dragi, acasă sau aiurea, având încrederea că anul ce începe nu va fi nici pe departe ca celelalte. Nu știu cum se face că anii arată de obicei conform alegerilor noastre, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, depind extrem de mult de efortul pe care suntem dispuși să îl depunem ca să îi construim într-un anumit fel. Neprevăzutul ia și el parte la ecuație, dar, în cele din urmă, pricepem că simplele formulări de dorințe nu sunt suficiente și că fapta dublată de efort rămâne prin definiție piatră de temelie pentru modul în care va arăta viața noastră în anul mirosind a nou! Așa că, fiind montaniarzi destonici, cum puteam oare degusta anul proaspăt născut? Printr-o înfăptuire, o revenire la matcă, un traseu pe munte!!   


     Dacă Șureanu a fost pietrosul înzăpezit de încheiere a lui 2016, MUNTELE MIC a fost cel de deschidere! Adrenalina experimentată pe drumul până la el ne-a dat un ghiont de confirmare a faptului că, dacă așa am început anul, sigur aveam să îl ținem în același ritm! De la Ludeștii de Jos am plecat spre satul BORLOVA, poarta de intrare către telescaunul care trebuia să ne ducă în apropiere de pârtiile masivului situat oarecum simetric față de Șureanu. Ne-am confruntat cu o...surpriză! Instalația nu funcționa, era înghețată, plină de zăpadă și aveam mari îndoieli că a mers vreodată. Faptul că ne aflam în plin sezon și telescaunul băltea, ne spunea multe despre interesul autorităților de a face ceva serios la nivel turistic în zonă. Ce ne rămânea de făcut? Să înaintăm cu mașinile - Uliul Negru și Bagheera - până la traseele dorite! Ușor de zis, dar cam emoționant de pus în practică! Mașinile se opreau la parcarea telescaunului și se echipau cu lanțuri, iar noi ne uitam cu uimire unii la alții: să mergem mai departe sau să facem cale întoarsă? Am continuat, desigur, până când a trebuit să ne oprim într-o curbă urmată de o pantă mai susținută, unde mai multe mașini se opinteau ca să dovedească provocarea înclinată. S-a făcut un șir de vreo 10 mașini, iar noi ne așteptam cuminți rândul! Am pierdut vreo jumătate de oră până când am putut trece de încăpățânații ale căror autoturisme nu făceau față urcușului, dar ei nu voiau să accepte acest lucru. 

    Nașul cu Bagheera și-a luat avânt și a trecut de blocaj, iar noi l-am urmat la scurt timp. Uliul Negru era mai bine echipat pentru a se confrunta cu drumuri necurățate până la nivelul asfaltului, cu zăpezile împinse pe laterale, cu pante destul de înclinate pe unele porțiuni și cu multe curbe strânse. Emoțiile erau pentru Bagheera care ne-a rezervat o surpriză de zile mari: a trecut ca vântul peste obstacole, și-a înfipt caii putere în munte și a poposit relaxată în parcarea amenajată lângă pârtii! Anca avea să ne transmită două zile mai târziu că - "Noi anunțăm botezul vehiculului pe 4 roți care a înghițit sute de kilometri pentru a ne duce până în vârf de munte. Se va numi Bagheera. Cum altfel după ce a trecut fără să clipească peste un buștean în plină autostradă și a urcat fără lanțuri două drumuri cu zapadă?"


      Muntele Mic s-a dovedit a fi o alegere excelentă pentru prima zi a anului! La orizont se vedea tentanta creastă a Munților Țarcu, pe care am trecut-o pe lista noastră pentru vara acestui an, iar în depărtare se odihnea coada Munților Godeanu, altă grupă care ne-a stârnit entuziasmul după ce am văzut documentarul despre Cabana Buta. Of! Nu e destul timp liber și frumos pentru puzderia de pietroși prin care vrem să ajungem, dar, cu perseverență, mai tăiem din multele trasee înșirate în mintea noastră!

      Am parcat mașinile, am bifat rapid o poză de grup și ne-am despărțit în două grupuri: Silviu, Anika și Adela s-au dus pe pârtie, iar eu, Anca, Mark, Mădălina și Georgiana ne-am aventurat în traseul către vârf, la 1.802 m. Anika a venit în România la invitația prietenei ei, Adela, cu care s-a cunoscut în Norvegia, și ne-a făcut o impresie atât de bună încât grupul s-a lipit rapid de firea ei veselă! Și-a pus pentru prima dată schiurile în picioare în Șureanu și a mers pe pârtie cu o asemenea dexteritate de spuneai că așa s-a născut! În Muntele Mic era la a doua tentativă și încântarea de pe fața ei era absolut delicioasă, având obrajii roșii de la frig și un zâmbet care îi depășea marginile fularului! Adela, Queen of the Board, a zbughit-o spre teleschi cu viteza luminii, atrasă ca un magnet de munte și de ziua senină! Despe zmeul meu, Silviu, ce să mai spun? Nu a mai schiat din 2015, de la Maribor, din Slovenia, și era așa doritor de o alunecare pe pârtie încât a renunțat la trase și s-a dus la ski ca să își ostoioască dorul! Încântare de Blea: inconfundabilă!  




     Plăcerea de a fi pe munte din startul anului este greu comparabilă cu altceva. Soarele, zăpada, oamenii de lângă tine, mușchii forjați pe pante, crestele tolănite la orizont îți transmit senzația aceea eliberatoare de a te afla acasă, de a fi îmbrățișat de ceva ce te înalță dincolo de micimea ta de om. Uneori devine greu să înduri natura în măreția ei, îți depășește capacitatea de a o cuprinde, te minunezi în mod repetitiv și nu te saturi să fotografiezi mental prea-plinul cu care ea se desfată mereu. Să urci, să fii concomitent departe de tot și aproape de Tot, să te miști odată cu cețurile molcome de la orizont, să îți gâfâi sufletul în gimnastica lui preferată, aceea de eliberare, să porți prima discuție cu tine însuți din an și să fii mulțumit de simplitatea în care te afli! Orice început e ca o foaie albă, imaculat, promițător! Au fost doar 3 ore de traseu, dar ne-au răsplătit cu vârf și îndesat emoțiile drumului și așteptările din debutul anului!



      Vârful era senin și primitor, doar frigul ne avertiza să nu adăstăm prea mult pentru că urma să se întețească și obrajii noștri nu aveau să fie de acord cu mutarea aceea. Am înfulecat apetisanta turta dulce adusă de nășica, am băut o gură de ceai fierbinte de la Georgiana, am făcut poze și apoi am bătut drumul înapoi, vorbind câte în lună și în stele. Mădălina a vrut sesiune de Jump Around pe platou și i-am îndeplinit dorința, după care i-am cules de pe pârtie pe cei 3 muschetari ai zăpezii și ne-am îndreptat spre mașini!





     Primul apus în 2017! La înălțime! Nu îmi doream ca anul să înceapă altfel decât pe munte, împreună cu Blea al meu și alături de oameni pasionați de pietroși. Este al 10-lea meu an de îndrăgostire neîntreruptă cu muntele și al 5-lea an de hălăduit în doi, așa că urmează ca multe promisiuni strașnice să se ridice la orizont și să își ia zborul spre faptă! Capitolul de deschidere a fost trăit și scris! Să continue povestea!

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

31 decembrie 2016 - 1 ianuarie 2017 - ANUL NOU cu 'Adelicii Nășite' - fengșui culinar la MOARA LU' ANTONE din Ludeștii de Jos

"poveștile, că sunt ele cu zmei
de succes sau pline de idei,
au un început (de obicei spectaculos)
un cuprins (ăsta e cel mai frumos)
și un final vesel sau trist,
de-a dreptul tragic sau superoptimist.

Mai există, însă, un tip de povești
(le afli abia când mai crești)
care încep ca oricare alta, cu un nou început,
au un cuprins (i se mai spune și conținut)
apoi, ce chestie neașteptată
sunt frumoase că nu se mai termină niciodată"
(un nou început, de Ivcelnaiv)

     Povestea Anului Nou 2017 s-a desfășurat pe 4 zile, nu a fost chiar din zona lui "nu se mai termină niciodată", dar a avut o aură de seninătate strașnică încât ne-a lăsat senzația că nu s-a încheiat așa de repede. Când ne amintim de ea, parcă se derulează în continuare undeva, în spatele minții, și ne retrimite energia bună cu care a fost încărcată! Gazda noastră, Mihai Marinchescu ne-a spus "Nu o să ne fie dor de voi, o să ne fie foarte dor! Ne-am bucurat că ați ajuns bine acasă. Vă mulțumim pentru tot! Ați fost oaspeții pe care ni i-am dorit întotdeauna și ne bucurăm că v-am cunoscut. Toate bune și un gând fain de la noi care să vă poarte noroc în Noul An indiferent pe unde sunteți!". Silviu a punctat - "Chiar dacă nu pare, având în vedere cât a scris, Dl. Mihai e chiar ardelean, și încă unul deosebit.", iar noi, ceilalți, am accentuat impresia evidentă că astfel de oameni primitori, buni și receptivi sunt rari pe lumea asta, așa că ne-am bucurat până peste poate că am avut parte de compania lor de gazde în zilele trecerii dintre ani!


      Ce tot laud eu de zor? O moară, dar nu una oarecare! "Moara lu' Antone este o pensiune unică în România, amenajată într-o moară veche de peste 150 ani, complet funcțională și în prezent. Amplasată în Ludeștii de Jos, pe traseul spre Sarmizegetusa Regia și cetățile dacice, Moara este ultima din cele 18 mori de apă care au existat pe Valea Grădiștei. Camerele sunt decorate rustic, cu mobilier din lemn și motive cromatice din zona Costeștiului, fiind amenajate chiar în clădirea vechii mori și păstrează atmosfera tradițională a satului românesc." Pe acest loc se altoiește povestea familiei și a morarului Antone, bunicul ce nu a apucat să își vadă visul dus până la capăt, dar l-a culcușit în mâinile harnice și în sufletul doritor de tradiție al nepotului, pe care l-a învățat meșteșugul morăritului și căruia i-a insuflat dragostea de rădăcini. Patru generații sprijină moara în aventura ei seculară și, deși este multă muncă la mijloc, se vede clar că bucuria de a fi implicați toți într-un asemenea proiect de familie le aduce unire, le îndesește puterile și le ține vie speranța într-un viitor care le va răsplăti în continuare efortul. 



       Cele două șefe (master-chef-e) pe zona culinară au fost Adela și Anca! Pentru noi, ceilalți, a fost o reală plăcere să le vedem complotând delicii cu care ne-au încântat gustul, văzul și auzul. Poveștile despre vinuri și felurile de mâncare servite ne-au deschis apetitul și ne-au oferit o experiență absolut deosebită!

       Secretoasă, nășica Anca ne anunța în preziua plecării - "M-am oprit din băgăjit ca să vă scriu câte ceva despre deliciile pe care le propunem pentru Revelion și pentru prima zi a anului. Adela și cu mine am făcut cumpăraturile, iar la Moară vom pregăti totul împreună. La masa de Revelion vom avea un appetizer și două feluri de mâncare, unul cu pește alb și unul cu carne, ambele cu side dish. Vom avea un desert și brânzeturi (Blue Stilton, Cheddar, Cœur de Normandie, Tilsit, Grana Padano). Fiecare fel de mâncare are vinul asociat. E o cantitate mică, doar pentru degustare. Mai multe despre felurile de mâncare și despre vinuri povestim acolo. Pentru a doua zi ne-am gândit că ar merge bine, pe lângă grătarul făcut în curte, o supă de pui cu tăiței de casă. Pentru grătar am luat cotlet de mangaliță, cârnăciori de casă și multe legume (dovlecei, ciuperci, ardei, ceapă). Vom avea si ceva frunze (salată, rucola, spanac), iar Adela Trofin va face niște sosuri. Va fi și niște carne de mistreț pentru doritori. Produsele sunt de bună calitate și le-am luat fie la producătorii locali, fie din gospodăriile...părintești. Foarte puține au fost luate din supermarket. Carnea pentru grătar este de la Meat Concept Store, verdețurile de la Gustul natural și Food Forest, brânza de vaci de la Irina Ciochina (Ferma Caprele Irinucăi - Divizia Două văcuțe), iar peștele și carnea de pui de la ferma părinților mei." Așa momeală ne-a pus pe jar încă de pe 28 decembrie 2016!!





        Fursecurile au fost făcute de Mihaela, Irina și Marian au adus un "sicriu" de salată boeuf care nu a putut fi dovedit de 17 oameni în 4 zile, Irina și Horia ne-au încântat cu produse de la ferma lor de căprițe și, până la urmă, fiecare dintre noi a adus câte ceva numai bun de sedus gusturile. Nu știu cum se făcea, dar mai mereu eram prin bucătărie la vorbe și la ciugulit ceva! A fost o atmosferă care ne-a priit, în care ne-am simțit în largul nostru, sub atenta supraveghere a lui Alfonso, câinele Astor rebotezat! 

     După revenirea acasă Georgiana Ș. avea să facă o sinteză binevenită a celor 4 zile:

      "Eu vreau să îmi exprim recunoștința pentru ceea ce va rămâne drept amintire "Revelion în Hațeg la munte și la Moara lu' Antone". Mulțumesc celor care au organizat evenimentul, zilele, activitățile și traseele, celor care au făcut și au cărat sacii, săculeții, lăzile, lădițele, cutiile, cutiuțele, oalele și borcanele cu mâncare, celor care au condus, ne-au dus și ne-au adus în siguranță de peste tot, celor alături de care am zâmbit, am glumit și am povestit, celor care au gătit când noi nu ne-am obosit și apoi au împărțit, celor care au meșterit deliciosul grătar, celor care ne-au fotografiat și apoi au făcut publică postarea pe FB - este și asta o treabă!, celor care mi-au mâncat sărățelele fără chimen (doar cu mac și susan!) și tortul de mere, căci nu este bucurie mai mare atunci când gătești decât dacă nu mai găsești.

       Mă bucur că am avut șansa în aceste zile de a fi alături de cei care-mi sunt deja dragi, iar pe lângă asta bucuria de a cunoaște oameni noi frumoși și autentici prin felul lor de-a fi.

       Vă doresc tuturor un An Nou în care veți reuși să dirijați și bunele, și relele și sper să ne revedem cu bine cu proxima ocazie! Vă îmbrățișez cu drag pe toți!"



      Moara și împrejurimile ni s-au lipit de suflet! Iarna nu prea era prezentă în decor decât prin frig și prin apa înghețată care blocase roțile, iar zăpezile se refugiaseră pe creste, în Șureanu, pe Muntele Mic și în Meridionalii pe care îi zăream la orizont! Ne plăceau mirosul de pământ înghețat, care îți transmitea scârț în tălpi, diminețile îmbrăcate în aer răcoros, senzația de atemporal trezită de natura care își depăna ritmurile ei dintotdeauna, imună la ființele din jur. Ludeștii de Jos este o așezare aflată aproape de Orăștie, de cetățile dacice, de o falie de istorie străveche a românilor și îți deschide perspectiva de a explora, de a încetini, de a trage adânc aer în piept, de a te auzi gândind simplu, prin interjecții și frânturi de cuvinte. 




        Moara a fost refăcută cu fonduri europene. A fost regândită, așezată într-o matcă lărgită pentru a face față timpurilor în care a intrat. Funcționalitatea ei inițială nu mai este necesară în epoca noastră, așa că a fost reinventată, s-a construit un pod al morii lărgit pentru a primi oaspeții în camere rustice și moderne în același timp! Deguști din tradiție suficient cât să ți se deschidă apetitul, nu ești suprasaturat de detalii și asaltat din toate părțile de elemente rurale, ci primești invitații la fiecare pas să pui întrebări, să afli la ce folosea un obiect agățat într-un cui, ce îndeletnicire se realiza cu altul pus pe o scară, cum funcționau roțile imense în cârdășie cu apa, cum se obținea făina. Nu ai parte de un muzeu, ci de o construcție primenită și lăsată să își conserve identitatea în timp ce străinii îi simt vechimea de lemn și stabilesc o legătură cu ea.  


         Moara este vie datorită oamenilor care și-au legat viețile de ea! E greu de găsit cuvintele cuprinzătoare pentru devotamentul și dragostea lor, e sentimentul de glie, de acasă, de rădăcină trăit în mod firesc, fără epatare, ca o respirație vitală, cu toate încercările asociate! Cât am fost plecați pe pârtiile și pe traseul pe Muntele Mic, bunica, fetele ei și nepotul (formula de 3 generații!) au făcut un cuptor de pâîne și cei rămași la moară au fost martori, împărtășindu-ne din experiența asistării la un asemenea deliciu vizual și gustativ. Ne povestea Mihaela că imaginea bătrânei care avea forță în degetele noduroase să frământe aluatul delăsător a impresionat-o la culme, mai ales că ea coordona toată activitatea, era brici la muncă și pâinile cuminți se făceau borțoase în cuptorul încălzit! Pe fund li s-a lipit o frunză de varză și, la scoaterea din cuptor, au fost bătute după obiceiul zonei, rămânând cu insule de cruste crocante pe față!   




      Eu și Silviu am fost prima dată la moară în noiembrie, după ce am făcut via ferrata Hornul lui Hili de pe Cheile Turzii. Mihai, mama și sora acesteia ne-au așteptat cu ciorbă, cu pâine la vatră și cu țuică, ne-au povestit până târziu istoria morii și modul în care și-au împletit viețile cu existența ei, ne-au arătat cum funcționau roțile și cum era gestionat fluxul apei, cum rațele își aveau locurile lor de bălăceală și cum uneori, dincolo de multele treburi care se adunau, simțeau că se aflau în palma lui Dumnezeu, într-un colț de rai personal. Cel mai mult am apreciat la acești oameni modestia dublată de recunoștință și le-am mulțumit din suflet pentru faptul că ne-au ales pe noi să le călcăm pragul de Anul Nou și să ne culcușim visele și mușchii la trecerea spre 2017! Sigur vom da o raită și la vară! Godeanu se află prin apropiere!! 





        Cu voie bună adunată în desagă, cu o ușoară tristețe că tura s-a terminat, cu promisiuni de reveniri, cu urși jucăuși dându-și târcoale pe tricouri și cu nevasta lui Astor mereu pofticioasă (fătase 5 căței cât am stat noi la moară!), am zis Rămas Bun! și am pornit spre casele noastre, făcând o oprire la Alba-Iulia și una la Adjud. Greu să nimerești din prima casa proprie! Mai ales că aveam să dormim pentru prima oară în ea!



       Impresiile primite de la nou-veniții din grup au fost pe măsură! Irina ne-a transmis - "Când eram mai abitir în febra scrisului - hop notificare că a postat Georgiana! Cam cu aceleași gânduri vă scriu și eu, transmițând mesajul și din partea lui Andrei (și a lui Horia).
      Le mulțumim mult lui Mark și Ancăi pentru invitație, dar și vouă, tuturor, că ne-ați primit în grupul vostru plin de râsete și de energie pozitivă. Ne-am încărcat bateriile și ne-am întors acasă cu mai mult optimism și chef de muncă. Parcă am ieșit un pic din ceața rutinei și am deschis ochii, urechile și, mai ales, inima către mai bine, mai frumos, mai înalt, mai albastru și mai alb, mai detaliat, mai departe. 
      Cheers pentru o experiență perfectă de sfârșit și început de an! Vă îmbrățișăm pe toți!" 
"I think this is the beginning of a beautiful friendship!"


sâmbătă, 31 decembrie 2016

30 decembrie 2016 - ȘUREANU cotropit de zăpezi

"Dacă nu ştii ce să ceri de la viaţă, viaţa nu ştie ce să îţi dea."
 (Ileana Vulpescu)

      Episodul 6 din seria "Munte la final și la început de an!" s-a desfășurat la sfârșitul lui 2016 în zona Depresiunii Hațeg, străjuită de pietroși din toate direcțiile. Eu și Silviu am fost extrem de încântați de apropierea de Retezat și de Parâng, ale căror creste le-am parcurs în 2015, precum și de posibilitatea ajungerii în niște grupe montane în care nu mai fuseserăm: Țarcu, Godeanu, Șureanu, Poiana Ruscă. Decizia de a ne orienta eforturile de organizare a turelor de Anul Nou prin locul de întâlnire dintre Carpații Meridionali și Carpații Occidentali a fost susținută și de nașii noștri, Anca și Mark, dornici să poată zburda prin locuri în care nu ajunseseră. Am căutat cazare prin zonă timp de o săptămână, am cercetat variante alternative pe la cabane, până când Silviu a dat peste Moara lu' Antone și lipiciul specific întâlnirii dintre oamenii frumoși s-a activat imediat: dl Mihai Marinchescu s-a transformat în gazda perfectă pentru grupul nostru format din 17 doritori de experiențe superlative la final de an - Silviu, Daniela, Mark, Anca, Horia, Irina, Bogdan, Marinela, Gabi, Mihaela, Marian, Ioana, Mădălina, Georgiana, Adela, Anika venită din Germania și ștrumfa Ștefana

         Mi-a plăcut peste măsură grupul de anul acesta: a fost vesel, deschis, foarte receptiv la firesc și la tihna celuilalt, nu a avut ierarhii sau șefi, cei pricepuți la organizare/trasee/zonă culinară/prăjituri/salată boeuf/grătar s-au simțit liberi să își pună abilitățile la treabă pentru starea de bine generală și mai toți am stat împreună cât s-a putut de mult, cunoscându-ne, schimbând impresii la cald și punând țara la cale pentru ieșiri viitoare. Tot grupul era vorbitor de limbă engleză, așa că Anika s-a simțit ca peștele în apă între noi, fapt care ne-a bucurat căci puteam înota împreună prin idei și glume.  



      După ce ne-am adunat din mai multe colțuri ale țării (Iași, București, Adjud) și ale Europei (Ungaria, Germania) în seara de 29 decembrie 2016, am pus la cale primul traseu al ieșirii noastre, spre munții Șureanu. Ne-am trezit dis-de-dimineață și am purces către Sebeș, urmând drumul spre Șugag - Oașa - Luncile Prigoanei - Poarta Raiului - Domeniul Schiabil Șureanu, înregistrând 3 ore de drum prin niște locuri absolut uluitoare. Drumul era deszăpezit până la Lacul Oașa, iar de acolo am mers cu grjă mai departe pentru că doar grosul troienilor era dat la o parte pe laterale. Am fost luați prin surprindere de sălbăticia și măreția naturii, de tăcerea lacurilor întinse de-a lungul stâncilor și a versanților împăduriți ai căror fagi golași se oglindeau peste ape exact cum am văzut la fiordurile norvegiene. Treptat și-a făcut apariția soarele și ne-a dezvăluit adevăratul dans dintre ceruri și zăpezi, iar minunea aceasta ne-a ținut conectați total la munte în orele care au urmat. Planul nostru era să urcăm cu telescaunul până pe Vârful Aușel (2.009 m), de acolo să facem traseul până pe Vârful lui Pătru (2.130 m) și apoi, dacă mai aveam timp, să încercăm și o bucată din drumul spre Vârful Șureanu (2.059 m). Câtă generozitate în planificare!     




Cei de la telesacun ne-au spus că nu puteam folosi instalația lor dacă nu aveam schiuri și ne-au potolit avântul montaniard prin două replici scurte! Adela, Anika, Irina și Horia au ales varianta de a merge la ski, iar eu, Silviu, Anca, Mark, Mihaela, Mădălina și Georgiana ne-am încăpățânat să dăm târcoale unui plan B de hălăduială. Dacă trebuia să parcurgem diferența de nivel de la bază până pe Vârful Aușel, nu aveam timp de făcut porțiunea de creastă și ne munceam prea mult prin pădure și prin zăpezile până la brâu, pierzând astfel spectacolul înălțimilor. Salvamontistul de serviciu ne-a sfătuit să mergem spre Vârful Șureanu, pentru că vremea nu era prea îmbucurătoare pe Vârful lui Pătru și era mai bine pentru noi să facem ceva care să ne răsplătească efortul de a fi venit până acolo cu atâta entuziasm. Am ascultat punctul lui de vedere și ne-am aventurat pe traseul indicat, fiind confiscați vizual de brazii doldora de cristale de gheață și de zăpezi vânturate! Cețurile adunate la sfat pe Vârful lui Pătru s-au dat la o parte pe nesimțite și ne-au descoperit o panoramă ce a devenit imediat motivație pentru noi să revenim vara cu rucsacii în spate la o tură de vreo 2 zile la cort pentru a gusta pe îndelete savorile acelui munte!




       Coamele cu zăpezi neatinse, brazii contorsionați sub păturile înfiorător de albe, albastrul curat de 2.000 m și lumina soarelui puternic ni s-au oferit fără ezitare și ne-au lăsat să ne îndopăm din frumusețea lor. Pentru cine nu călătorește așa mult la munte, atâta iarnă poate părea monotonă, plină de scenarii care se repetă: să te îmbraci gros, să înoți prin zăpezi care îți ajung până la genunchi (sau mai sus!), să stai cu nasul în fular (sau în Buff!), să te oprești la nevoie să bei un ceai cald din termos pentru că frigul te îmbrățișează repede la pauze, să te uiți întruna la ceas ca să calculezi câte ore de lumină mai ai, să visezi la foc în sobă. Dincolo de aparentul disconfort (montaniarzii consideră toate aceste aspecte drept echipament și conduită necesare turelor de iarnă, atâta tot!) se află plusurile de natură și de înălțime a frumosului, de traseu făcut alături de oameni cu care semeni, de gesturi și glume ce intră în circuitul intern al grupului, de decizii luate în condițiile imprevizibile ale drumului. 

     Simțul aventurii se exacerbează când te pui în situații de ieșire din spațiul propriu, obișnuit, și te descoperi altfel, revenind acasă cu o tolbă de imagini și de senzații (în)noi(te): scârțâitul zăpezii sub bocanci, aburul din nări dat la schimb pe oxigenul de altitudine, umbrele brazilor proiectate pe foaia albă de la poale, căldură retrasă din buricele degetelor și cea care te năvălește la o urcare mai pieptișă, înjurăturile spuse la afundarea în troiene, roșul din obrajii sărutați de frig. Oamenii îndrăgostiți de munte nu au cum să se săture de toate acestea, pentru că așa cum apa ("hașdoio", vorba lui Răzvan Năstase) are rostul ei pentru organism, la fel și lucruri adunate la/pe munte își au tâlcul lor!




       După atâta îndrăgosteală de partea tihnită a muntelui, am fost luați în primire de cea năpraznică. Apropiindu-ne de pintenul de urcare pe Vârful Șureanu, un viscol mușcător a început să își facă simțită prezența pe nepusă masă și să ne trimită rând pe rând în căsuța de lemn construită ca adăpost pentru omul care lucra la teleschi atunci când era deschis. Vâjâitul inconfundabil al vântului de munte ce se întețește ne-a transmis în mod evident că nu avea de gând să se potolească prea curând, așa că a trebuit să luăm în considerare planul de a ne întoarce. Nășelul a încercat o înaintare pentru câteva sute de metri, după care s-a întors la matcă, împreună cu nășica ce se dusese pe urmele lui. Din stânga versantului cobora un șir de 20 de oameni îmbrăcați necorespunzător: viscolul era mult mai accentuat spre vârf și i-a obligat să se întoarcă din traseu, deși nu mai aveau mult până în vârf. La orizont Retezatul trona cu vârfurile sale de peste 2.000 m și ne accelera sângele în vene de nerăbdare să vină timpul frumos mai repede!  





     Nu avea rost să forțăm urcarea pentru că ne era prea frig și am fi luptat degeaba cu viscolul, așa că am făcut cale întoarsă și ne-am oprit la un vin fiert și la un ceai fierbinte la locurile special amenajate pentru cei care schiau de zor. Alt salvamontist ne-a luat în primire când am ajuns la parcare crezând că noi eram cei care merseserăm aproape de vârf, dar i-am infirmat bănuielile spunându-i că am ales varianta înțeleaptă de a nu risca prostește, aveam experiență de Gărgălău și Bistricioru. Ne-a explicat că era pericol de avalanșă pe acel versant, deoarece zăpada a fost viscolită și împinsă pe muchia crestei și a creat o cornișă ce se putea declanșa dacă era deranjată. Ni s-a părut puțin dramatizat pericolul, dar i-am dat dreptate omului: își făcea datoria de a preveni asumarea unor riscuri care ar fi putut duce la consecințe nu foarte plăcute. 

       Starea de bine ne-a fost înmulțită de o lumină de apus răsfrântă peste creste și mintea noastră făcea comparații cu albul curat pe care l-am găsit dimineața. Uliul Negru și viitoarea Bagheera au plecat primii, iar Horia a venit cu fetele mai târziu, după ce a luat oameni la "Ia-mă, nene!", i-a pus în spate, i-a lăsat să cânte în legea lor și i-a oferit Anikăi o amintire de neuitat, cu români veseli, după prima zi de ski din viața ei.  



     Anul montaniard s-a încheiat extrem de generos pentru noi, cu un munte nou și cu o zi absolut superbă alături de oameni tihniți! Mihaela ne povestea că o prietenă de-a ei se afla în Alpii francezi, la Chamonix, și se plângea că nu prea avea zăpadă, așa că i s-a făcut milă de ea și i-a trimis niște poze din tura noastră în Șureanu. E de prisos să comentez reacțiile! Însă pot să ilustrez o impresie mai apropiată, pe cea a Adelei, care a strâns 110 like-uri pe FB (record pentru ea!) cu poza soarelui strecurat printre oamenii din telescaun. Comentariul trăit intens și asociat a fost - "Wrapping up a hell of a year in winter wonderland, in the Romanian mountains. Nature is home."