luni, 25 iulie 2016

8-10 aprilie 2016 - BUCEGI - "DA" la înălțime, la Vârful Ciocârlia! - dorul-dor de vești purtător prin Valea Dorului, la Sfinx și la Cascada Urlătoarea în 10 omuleți

"Toate drumurile duc
unde-i raiul vântului,
dragostei, cuvântului."
(Lucian Blaga)

Ce zăpadă căpcăună! Nu te lasă să înaintezi câțiva pași că te scufundă între ițele ei și îți pierzi echilibrul în alunecare! Of! Bine măcar că norii aceia mofturoși din dreapta și din stânga nu par să fie convinși să își dea întâlnire deasupra capului nostru. De ceva vreme păstrează o distanță potrivită și lasă liber un tronson de cer semi-senin chiar în dreptul drumului dintre Cabana Piatra Arsă și Cabana Babele, parcă îngăduindu-ne o fereastră de lumină pentru a ajunge la destinație. Gigi și Georgiana merg în fața mea, înfășurate în albastru și portocaliu, ne oprim des să râdem de una, de alta și să ne odihnim picioarele muncite, dorindu-ne să ajungem odată, căci ne-am cam săturat de frământat zăpada cu bocancii! În spate se aliniază culorile celorlalți șapte montaniarzi, pe care îi mai verific din când în când, să văd cât au mai înaintat. 

Deodată, sună telefonul! Este în rucsac, în cășulie și nu îmi vine să răspund, căci trebuie să îmi dau ghebul jos din spate, să cotrăbăi, să îmi scot mănușile...Sunatul este insistent, așa că...trebuie să văd cine este! "Blea, mai stai oleacă, unde te grăbești așa? Să ajungem și noi!" îmi spune Silviu pe tonul lui glumeț și gâfâit de la mers. Mă opresc să îi aștept! Fetele vor să continue, deoarece Cabana Babele pare atât de aproape și acolo sunt izbăvirea și căldura și un ceai fierbinte, așa că le urez drum bun și le asigur că mă regrupez cu cei din urmă și venim cu toții! Nu durează mult și trec Ștefan, Irina și Ruxandra, iar după ei, în gașcă hlizită, ajung Silviu, Mark, Anca și Tamara. Se încinge veselia aproape instant! 

"Mai știi ce vârf este acela?" mă întreabă Silviu privindu-mă complice și arătând spre pietrosul înzăpezit din spatele nostru. "Desigur! Vârful Ciocârlia!", răspund eu ca o domniță ce poate da mai multe detalii despre locul cu pricina, nu doar o informare toponimică. Mark prinde din zbor complicitatea de priviri dintre mine și Silviu și întreabă ce e cu Vârful Ciocârlia, la care eu, fără să realizez ce fac, încep să îi spun despre pierderea unui cercel verde pe acolo, în urmă cu 3 ani și jumătate, din motive de ciocârleală, la prima noastră ieșire în doi. Îmi dau seama că bucuria ajungerii prin locuri atât de dragi îmi întunecă judecata și spun mai multe decât ar trebui, așa că mă întorc spre Silviu să mă scoată din încurcătură și să schimbe firul discuției. Și...Silviu era cu o cutiuță vișinie în mână, cu un inel din aur alb îmbrățișând un diamant de lumină, și aștepta momentul să mă uit la el ca să mă întrebe: "Vrei să te măriți cu mine?". Eu rămân în ipostaza Stop cadru!, paralizez de emoție, el se așează într-un genunchi și Mark, care pare mai surprins decât mine, spune: "Tu chiar o ceri? Acum? Anca, filmează, fă poze!". Tamara începe să plângă când realizează la ce este martoră, Anca își ia voinicește rolul în primire, iar eu sunt copleșită total și răspund "DA! Ce-o să fac!", promițând că nu voi plânge. Inelul se culcușește pe degetul meu și un nou DA urmat de drăgăleala momentului aterizează pe omul meu cu care mi se potrivesc munții și poveștile, visele și ferestrele! 



"planul tainic, pe care doar tu și ea îl știți și care te poate face să faci niște lucruri la care oamenii ar rămâne cu gura căscată..." (Gellu Naum) - nu era un secret între noi că acest moment avea să vină, eu îl doream total nepregătit și cu semnificație pentru amândoi, iar Silviu s-a întrecut pe sine incluzând în el muntele, firescul din noi când suntem la înălțime, bucuria de a ne fi (re)găsit în simplitatea a ceea ce simțim și suntem unul pentru celălalt. Par incredibile clipele din ziua de 9 aprilie, dar mă uit pe deget și știu că a fost aievea și s-a conturat dincolo de orice mi-aș fi putut imagina vreodată!


După câteva ture de râs și de îmbrățișări, după prima rafală de felicitări de la Anca, Mark și Tamara, am mers la stâlpul de traseu lângă care ne aflam și am legat de el un fir tricolor pe care îl purtam cu mine pe munte prins la rucsac. Locul era astfel marcat în mod clar! Anca și Mark ne-au oferit cănile lor de ceai fierbinte (sau vin fiert!) drept primul cadou de nuntă și ne-am cinstit cu o gură de pălincă revigorantă sub un soare ce își făcea loc printre nori să vadă și el ce motive de hlizeală aveau 5 omuleți prin Bucegi. Am considerat că tihna cerului a fost un semn clar de cârdășie și, mai târziu, când am prelungit sărbătoarea la picnic, seninul gâdilător revărsat peste noi ne-a confirmat că suntem norocoși să trăim astfel de momente cu oameni frumoși și că nu ne rămâne decât să le prețuim și să le înmulțim! 

Dacă sunt fericită? Sunt mult mai mult de atâta: încrezătoare, bucuroasă până la cer, mândră de omul meu, nerăbdătoare, ducând în mine o puternică senzație de matcă potrivită nouă! DA!






Nu cred că am scris vreodată o postare (între cele 300 câte s-au adunat din 2008 până acum!) cu atâta emoție și cu atâta bătaie de inimă, pentru că toate cuvintele și imaginile îmi împărtășesc mie o poveste de amintire și încearcă să transmită din prea-plin și celorlalți, dintr-un motiv de bucurie contagioasă, când îți vine să îi cuprinzi pe toți într-o îmbrățișare generoasă! Le mulțumim tare mult oamenilor-zâmbet care au fost cu noi în momentul nostru de înălțime: Anca, Mark, Gigi, Tamara, Georgiana, Ștefan, Irina, Ruxandra! Ei au fost primii strânși în brațe și martori la cele mai largi zâmbete pe care le-am articulat vreodată! 


Tura în Bucegi a fost concepută ca o continuare firească a încercării de (re)închegare a obiceiului "o tură la munte pe lună e motiv de stare bună"! După succesul din martie, din Hășmaș, întrebările despre următoarea ieșire au început să răsară precum porpcorn-ul în cuptorul cu microunde. În consecință, ne-am pus pe treabă și am planificat o incursiune într-un Meridional, pentru că senzația de munte serios era mai pregnantă printre înăltocii din centura de peste 2.000 de metri. Am luat în calcul mai multe variante legate atât de trasee, cât și de cazarea la cabane, și am hotărât să urcăm din Sinaia, de la Cota 1400 până la Cota 2000, pe Valea Dorului, după care să străbatem platoul până la Cabana Piatra Arsă, Cabana Babele, Crucea Eroilor, urmând să coborâm pe Jepii Mari, pe la Cascada Urlătoarea. Totul depindea de o variabilă destul de accentuată la munte în luna aprilie: vremea - schimbătoare, capricioasă, specifică primăverii!



Vineri dimineață am plecat cu mașinile din Iași spre Brașov, uitându-ne cu milă la oamenii triști care se duceau la serviciu în timp ce noi o zbugheam din oraș către înălțimi. Eram atât de entuziaști încât tot drumul am bâzâit verbal numai despre lucruri legate de munte, de echipament, de mâncare și de vin roșu, depănând glume și amintiri din turele trecute. Odată ajunși în Sinaia la Cota 1400, am lăsat mașinile în parcarea hotelului de lângă telecabină, ne-am luat rucsacii în spinare și, după primele poze de grup, ne-am aventurat pe traseul care avea să ne conducă spre Cabana Valea Dorului. Ne-m făcut vinovați de multe și binecuvântate pauze pentru că brândușele ne ademeneau cu violetul lor îndrăzneț și noi, ființe cu slăbiciune declarată față de frumos, am cedat tentației știind în mod sigur că:

 "Those who contemplate the beauty of the earth find reserves of strength that will endure as long as life lasts. There is something infinitely healing in the repeated refrains of nature - the assurance that dawn comes after night and spring after winter." (Rachel Carson).





Ne-am urnit cu greu din locul celei mai lungi pauze la firul ierbii arse, dar trebuia să lăsăm răzbătătoarele brândușe în lumea lor și să urcăm spre Cota 2000. Am tras cu ochiul către Munții Baiului, frații scunzi ai Bucegilor, pe care foarte mulți îi ignoră din pricina faimei rudelor pietroase de vis-a-vis, și am contemplat ideea unei ture de vară de vreo 2 zile, cu rucsac în spate și dormit la cort pe spinările lor atractive. Când au început să se învârtoșeze zăpezile în dreptul Cotei 2000, am realizat că peisajul ținea legătura mai strânsă cu iarna decât cu surata ei, uzurpatoarea primăvară ce-i topea cearșafurile și-i gonea apele spre valea înverzită. Înălțimile ne-au dus în fața vântului, stăpânul de necontestat al lumii de sus, imun la anotimpuri și dirijor al norilor, iar câțiva din grup au grăbit pasul pentru a se încălzi mai repede la cabană. 





Episodul care a urmat a fost epic și dramatic! Coborând de la Cota 2000 spre Cabana Valea Dorului, pe o pantă înzăpezită plină de capcane pentru picioare, cei cinci înaintași din grupul nostru (Ștefan, Irina, Ruxandra, Gigi și Georgiana) au fost întâmpinați de o trupă de vreo 6 câini agitați, care îi lătrau destul de agresiv și păreau să nu le fie frică să se apropie de ei. Instinctul le-a dictat să se adune și să urce către noi, cei 4 rămași în urmă, pentru a ne regrupa și a-i intimida pe câini prin număr. Irina a făcut un mic atac de panică pe fondul unei întâmplări neplăcute cu niște ciobănești de la o stână dintr-o altă tură la munte și era destul de afectată de întâlnirea neprevăzută. Mark, îmblânzitor-de-câini în caz de nevoie, și Gigi au preluat frâiele situației și ne-au sfătuit să scoatem ceva de mâncare pentru a le câștiga încrederea. S-au potolit treptat, cu felii de pâine și cu niște sandwich-uri, Mark s-a apropiat de ei, i-a calmat și și verbal, transformându-i în păzitorii noștri, pentru că au început să latre la alți câini care ne agasau cu lătratul lor de departe. 



Am ajuns la Cabana Valea Dorului fără alte incidente, cu mușchii munciți de adrenalină, dar pregătiți să ne lăfăim în căldura primitoare a camerei de 10 locuri suprapuse! Pentru mine însă traseul nu se încheiase! Silviu ajungea cu Uliul Negru din Ungaria și urma să urce pe la ora 20. Vâzând ce ni s-a întâmplat nouă cu câinii și adăugând pericolul întâlnirii nocturne cu vreun urs (cabanierul ne spusese că în urmă cu 3 zile fusese văzut unul prin zona Vârfului cu Dor!), eu m-am transformat în iubita protectivă și panicată, mi-am filmat mental toate scenariile negative posibile și am încercat să îl conving să nu mai urce, pentru că era prea riscant noaptea singur pe traseu. Chiar și noi văzuserăm niște urme de urs când am venit! Știam că pledez degeaba pentru varianta safe, așa că i-am spus lui Mark că eu aveam să mă duc în întâmpinarea lui cu câinii după mine, măcar până la Cota 2000. Mark m-a transformat în Vitoria Lipan ducându-se după Nechifor al ei și a decretat rapid că vine cu mine! Eram deja, în mod inconștient, o "frăție a inelului"! 




Nu a fost nevoie să îmi pun în practică mărețul plan, pentru că Silviu și-a potolit instant elanul atunci când a văzut 3 urși pe marginea drumului, urcând nestingheriți un pinten de munte ca și cum erau singuri în sălbăticie. A oprit mașina și le-a făcut poze, după care a decretat că o cameră la hotelul de la Cota 1400 avea să fie culcușul ideal pentru acea seară. M-a sunat și m-a liniștit râzând: problemele noastre fuseseră rezolvate rapid, așa că puteam dormi liniștiți și aveam să ne vedem dis-de-dimineață! M-am calmat instantaneu și am putut savura ciorba rădăuțeană cu celelalte feluri de mâncare la cina în 9 de la Cabana Valea Dorului! Faza cu "Anca se păstrează pentru ciorbă!" în timp ce aceasta își deschidea pofta de mâncare cu niște brânză și niște pâine și niște fructe uscate a făcut senzație la râsul general care s-a instalat repede la masă! Cabanierul ni s-a părut un om foarte de treabă, ne-a dat toate detaliile de care aveam nevoie despre trasee și despre pericole, ne-a povestit tot felul de întâmplări pe care le-a trăit în mandatul său de cabanier și ne-a sfătuit ca a doua zi să urcăm cu telescaunul până la Cota 2000 pentru că vremea avea să se strice pe la ora 12 și trebuia să profităm de cele câteva ore bune de mers pentru a ajunge la Cabana Babele! 





I-am urmat sfatul, am ținut legătura cu Silviu prin telefon și ne-am întregit grupul la ora 9 la Cota 2000: el a venit cu telescaunul de la Cota 1400 și noi cu cel de la Cabana Valea Dorului! M-am liniștit total când l-am văzut întreg și vesel, gata de o hălăduială strașnică pe munte! Aveam să aflu mai târziu că era și extrem de emoționat datorită apropierii momentului "Ciocârlia"! Zăpada ne-a dat mari bătăi de cap și de picioare, pentru că ne afundam în ea și înaintam greoi, uneori intram serios în straturile succesive și trebuia să ne ajutăm unii pe alții pentru a ieși la liman! În drum spre Cabana Piatra Arsă norii s-au năpustit asupra noastră și am fost nevoiți să ne scoatem pelerinele colorate pentru a nu fi udați prea tare. Nu a fost o ploaie lungă și nu ne-a sabotat mai mult de o jumătate de oră, dar a fost înregistrată de Anca și de Mark la capitolul "Experiențe noi la munte", pentru că nu mai prinseseră ploaie la munte, la 2.000 de metri. 




Am ajuns la Cabana Piatra Arsă aproape uscați, cu pelerinele atârnate de rucsaci pentru a se zvânta, și ne-am continuat drumul spre Cabana Babele. Norii se împărțiseră în două tabere - în dreapta și în stânga - și ne dăduseră răgazul unui drum de lumină, dar știam că acea situație nu putea dura prea mult, așa că am grăbit pasul, ne-am întins pe traseu și...a urmat cererea lui Silviu, aproape de Vârful Ciocârlia! După ce momentul inelului ne-a emoționat total și pălinca ne-a revigorat, ne-am pus pe chefuit la un picnic ad-hoc, sub telecabina care urca din Bușteni. Soarele ieșise dintre nori și căldura trimisă de razele lui era pur și simplu irezistibilă! Ne-am spus că toate semnele erau clare: muntele voia să ne ospătăm pe pâlcurile de iarbă arsă și să ne dicstrăm așa cum o cerea bucuria din noi. Tonul din conserva Ancăi și-a început cariera de "moment memorabil", fructele uscate au intrat în circuitul culinar al turelor, brânzeturile aduse de Silviu au respirat aer de 2.000 m, Tamara a scos roșii galbene la bătaie și ceaiul făcut la primus ne-a încălzit inimile săltărețe! Am râs de oamenii înghesuiți în telecabină, care se uitau cu jind la picnicul încropit spontan: ne simțeam ca niște exponate de muzeu (sau de circ!) stârnind admirația trecătorilor! 





După vreo oră de mestecat și de râs, ne dureau fălcile! Tamara se udase serios la bocanci și avea nevoie să ajungă la cabană pentu a se usca, așa că ne-am urnit și am parcurs ultimele sute de metri până la Babele. Când au ajuns lângă ele, Tamara, Anca și Mark au fost așa de încântați, încât nu au mai vrut să intre în cabană, ci au făcut poze cu pietrele declarate monumente ale naturii și au fost de acord să parcurgem drumul scurt până la Sfinx! Liniștea invadase locurile, un vânt slab se juca de-a-v-ați-ascunselea printre pietre, iar norii călători schimbau dramatic peisajul din toate părțile: auzeai muntele respirând tihnit!





Mi-a părut atât de bine că nu am găsit turiști de week-end în zonă, că tenișii albi nu stricau imaginea și că nu trebuia să împărțim Sfinxul cu trupe de gălăgioși veniți la un selfie cu monstrul de piatră! Eram doar noi, trei căței de la cabană și muntele: atât! Am stat vreo două ore prin preajma Sfinxului, depănând povești și retrăind momentul cererii lui Silviu, am admirat crestele pătate de pâlcuri de zăpadă și am lăsat aerul tare să ne umple plămânii. Gigi și Georgiana au venit de la cabană spre Sfinx, îngrijorate de întârzierea noastră, și s-au bucurat enorm atunci când au auzit vestea cea mare! Le-a părut rău că au luat-o înainte și au pierdut trăirea în direct, dar și-au promis că vor recupera atunci când va avea loc nunta în sine! Ne-am îmbrățișat strâns și am simțit bucuria lor sinceră pentru mine și pentru Silviu, iar acest lucru a fost tot ce ne puteam dori de la ceilalți atunci când pe pragul sufletului nostru se așternea o fereastră spre o altă etapă! 





Sânzienele mele au încins imediat un adevărat consiliu la altitudine! Am început să sporovăim câte în lună și în stele și m-au pus să povestesc de mai multe ori recentul moment Ciocârlia. Tamara era copleșită emoțional la fiecare rememorare și i se umezeau ochii, iar Gigi o seconda simțind nevoia să mă îmbrățișeze în continuu! Georgiana s-a oferit să ne sprijine cu orice detaliu de organizare și eu zâmbeam întruna și arătam inelul! Noi, fetele, suntem topite după astfel de scenarii, ce mai tura-vura!





În scurt timp au venit Irina și Ruxandra să afle de ce nu se mai întorceau Gigi și Georgiana la cabană și au intrat și ele în hora noastră veselă! Mark s-a întins pe o piatră ca gușterul la soare și a tras un pui de somn, Anca a făcut poze la toate minunățiile din jur, iar Silviu a fost solicitat de fete să povestească de-a fir-a-păr making-of-ul cererii. A fost atât de amuzant să fim ascultați rememorând zilele de 21-22 iulie 2012 când ne-am întâlnit pentru prima dată, în Făgăraș, și să râdem de toate momentele haioase și firești care s-au împletit la povestea noastră în ultimii 3 ani și jumătate, încât parcă nu ne mai săturam să primim întrebări și să răspundem. Crestele au dat perdelele de nori la o parte să tragă și ele cu urechea și ne-au răsplătit din plin cu seninul lor. Sunt sigură că în ziua aceea am trăit una din multele fețe ale fericirii!  






Am revenit în cele din urmă la Cabana Babele și l-am găsit pe Ștefan înfofolit în sacul de dormit, lipit de calorifer și dornic să se încălzească și să i se usuce bocancii mai repede. Când Irina i-a transmis că s-a întâmplat un eveniment, acesta a dat o replică - "O cerere în căsătorie?" - de am rămas uimiți de precizia cu care a nimerit-o. Au urmat o binemeritată odihnă, o licitație a locurilor de dormit, vizite de la o cameră la alta, căni de ceai cald și de vin fiert cu scorțișoară, împărțitul merindelor și o ciorbă fierbinte, plimbări pe înserate și o sănătoasă scufundare în căldura păturilor și a sacilor de dormit! 



Cabana Valea Dorului ne-a plăcut mai mult decât Cabana Babele, dar nu ne-am stricat starea de bine cu imperfecțiunile cazării la altitudine. Din cauza vântului serios care putea ridica nori de peste coame în orice moment, am renunțat la traseul către Crucea Eroilor. Era și multă ceață și nu se vedea nimic, așa că nu se justifica un drum până acolo și înapoi. Am pornit curajoși pe zăpadă spre Jepii Mari, dar ne-am dat seama că funcționa telecabina, așa că am mers să verificăm prețurile și orarul pentru a ne aventura cu ea spre Bușteni. Costa 30 și ceva de lei până jos, dar informația aceasta nu am aflat-o într-un mod civilizat de la cel care era pus să coordoneze accesul pe platforma de urcare/coborâre în telecabină. Prostia combinată cu lipsa unui minim simț al datoriei l-a împiedicat pe respectivul să se comporte frumos, dar...nu ne-am mai mirat! Am făcut un scurt consiliu, ni se părea cam scump, dar Ștefan a spus că el nu se mai întoarce la frământat zăpada până la Cabana Piatra Arsă și am hotărât să coborâm toți cu telecabina. Majoritatea nu făcuse niciodată drumul pe deasupra Jepilor Mici, așa că a fost e experiență nouă, mai ales că am văzut versanții colțuroși și am admirat caprele negre făcând nestingherite echilibristică pe pantele imposibile ale muntelui! 



Odată ajunși în Bușteni, ne-am gândit că mai aveam timp să mergem până la Cascada Urlătoarea, așa că, după ce am scăpat de hainele groase și am rămas în cele subțiri, ne-am întins picioarele la un traseu prin pădure cu un chef de hoinăreală de zile mari! Ne-a dezamăgit cantitatea imensă de gunoaie pe care am văzut-o pe drum, i-am felicitat pe cei doi voluntari cu care ne-am întâlnit și care aveau sacii plini de gunoaie strânse și am tras aceleași concluzii triste legate de lipsa evidentă de educație a pantofarilor, care nu respectă natura și lasă semnele trecerii lor pe acolo. Cascada era mult mai învolburată de la topirile zăpezilor decât era în toamna anului 2012 când am văzut-o prima dată, așa că ne-a făcut o enormă plăcere să o admirăm, să îi răpim câteva bidoane de apă rece și să ne pozăm de multe ori lângă voalul ei!  




Momentele când ritmul tău îl dublează pe cel al naturii sunt atât de prețioase pentru noi, cei care ne altoim viețile pe ieșirile la munte, încât îți zdrăngăne în minte mult timp după ce ai ajuns acasă. Te încarci cu saci de liniște, te conectezi cu cei asemeni ție, scapi de măștile sociale, redevii simplu și te scuturi de griji, drumul devine cel mai bun prieten al tău și la fiecare pas găsești câte un motiv de încântare. Chiar și simplul sunet al mersului tău peste crengile uscate este mai bogat decât toate zgomotele infernalului oraș. Poate părea idilic pentru cei care văd în natură doar o adunătură de copaci, insecte, ape, animale, relief, dar pentru noi este oaza necesară pentru respirat "ritmuri necesare", este cel mai bun ghid și cea mai inspirată formă de introspecție. Te descoperi altfel și profund sub ochiul mereu schimbător al naturii!





"And think not you can direct the course of love, for love, if it finds you worthy, directs your course." (Kahlil Gibran) - ieșirea aceasta a avut pentru mine o încărcătură emoțională deosebită și lucrurile s-au legat de la sine, încredințându-mă pentru a mia oară că toate curg în direcțiile care trebuie dacă prezentul devine timpul tău și tu rămâi fidel firescului. De-aș avea brațe mai mari, aș îmbrățișa lumea întreagă pentru a vedea cât de tare poate bate inima unui om fericit!  


După ce am luat prânzul în Sinaia la un restaurant sugerat de Ruxandra (tare bun!), ne-am urcat în mașini și am făcut cale întoarsă către casă. Am primit poreclă nouă de la Mark - Sfânta Parascheva, dar nu am putut să o depășesc pe cea a lui Gigi - Sfânta Varsanufia, am indexat noi termeni în dicționarul limbii române - bărji, sosete, gilău -, am trecut în revistă noile tendințe ale modei montaniarde - egării și bandanele, am făcut schimb de idei legate de ture noi, am rememorat multe faze halii din turele noastre și nu ne-am dat în lături să ne îndopăm cu pâinea de cartofi a ungurilor din Târgu Secuiesc! Pe când următoarea tură?!