duminică, 12 noiembrie 2017

1-3 septembrie 2017 - FĂGĂRAȘ - Vârful Negoiu (2.535 m) - sărbătorind 1 an de la nuntire

"fă-te țărm, eu mă fac mare
și să vezi îmbrățișare

fă-te măr, mă fac eu evă,
mușc din tine pân’ la sevă
fă-te piatră, să fiu apă
ce în carne-ncet îți sapă

fă-te frunză, să-ți fiu ram
biserică, să-ți fiu hram
fă-te cerc, să-ți fiu eu rază
  fii deșert, să îți fiu oază"

(fă-te, fă-mă, fim, de Ivcelnaiv)

        Am împlinit un an de la nuntirea noastră din Piatra Craiului și am simțit că locul în care am vrea să fim pentru un asemenea moment era pe Vârful Negoiu, la 2.535 m, în Făgăraș, pe primul vârf pe care am urcat împreună când ne-am cunoscut în iulie 2012. Povestea noastră de 5 ani s-a împletit cu multe călătorii, cu munți bătuți pe cărări sau pe ferrate, cu visuri îndrăznețe coapte la foc mic sau pocnite la spontaneitate, cu un drum dârz plin de încercări și de creșteri strașnice. Suntem într-un loc bun, împreună, recunoscători, primeniți după ultimele ajustări pe care viața ni le-a ridicat la fileu, gata de îmbrățișat doruri, vise și provocări viitoare, toate legate de locuri îndepărtate, de pietroși, de noi înșine trăind la plural o poveste care ne surprinde, ne completează și ne dă sens. Suntem siguri că dorul de ducă ne va fi în continuare alături, ținându-ne de mână și țipând din toată inima că trebuie să fie urmat! 



       Vara acestui an nu a fost una prielnică drumețiilor pentru noi, deoarece un examen de gradul II în învățământ (pentru mine) și un nou job (pentru Silviu) ne-a obligat să stăm mai mult în oraș, în căldură infernală, și să ne bucurăm de serile răcoroase de la noi de-acasă, când auzeam greierii și depănam amintiri din multele călătorii făcute în ultimii 5 ani. Suferință? Cred că este un cuvânt insuficient de generos în sensuri pentru a descrie cât de intens a trebuit să muncim pentru a ne potoli demonii dornici de hălăduit și de respirat aer tare de creste! După ce am terminat cu examenul pe 31 august și am luat nota 9.90, a doua zi am pornit spre Făgăraș, entuziasmați ca niște adolescenți care își pun pentru prima dată bocancii în picioare. Munții aceștia au ceva magnetic, încâlcesc obsesii în mintea montaniarzilor români datorită înălțimii lor, populează sufletul cu liniștea lor sfidătoare de cer, îi pun în gardă pe doritori că nu vor fi blânzi cu picioarele lor, iar panoramele pline de creste se cuibăresc nestigherite în dosul gândurilor și cer reveniri.     




        Am ajuns la Cabana Negoiu pe 1 septembrie, spre seară. L-am lăsat pe Surulică în parcare, ne-am pus rucsacii în spinare și în vreo oră și jumătate discutam deja unde să ne așezăm cortul. Am decis să stăm puțin mai departe de cabană, în locul unde apăreau deja marcajele pentru traseele spre Negoiu, Șerbota și Scara, deoarece părea că am fi avut parte de liniște! Totul a fost în regulă până pe la ora 20.00 când a apărut un grup extrem de gălăgios de "căutători de distracție la munte, cu bocanci, cort și atitudine de discotecă". Nu am mai întâlnit această specie hibridă de pantofar echipat de munte (fără să fie montaniard!), adaptat la societatea de mall, interesat să stea în natură cu toate apucăturile de prost gust ale unui sălbatic de oraș, total lipsit de respect față de liniștea muntelui și a celorlalți oameni veniți acolo. Urletele, râsul isteric și muzica dată tare (măcar ascultau Subcarpații!) ne-au ținut ochii deschiși o bună bucată din noapte, așa că dimineață la ora 7 plecam deja în traseu, înainte de trezirea maimuțelor! Eram siguri că voiau să vină pe traseul spre Negoiu și nu intenționam să împărțim vreo bucată de drum cu ei! "N-am fost supărat niciodată pe mere/ că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,/ pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări." (Nichita Stănescu), dar pe oameni că sunt sub-oameni și nu au bun simț - da!!!




       Am urmat traseul spre Șaua Cleopatra, pe lângă Cascada Sărății, cel pe care îl gustasem puțin în iunie 2014. De acolo am făcut stânga și am urcat până la Piatra Prânzului (2.100 m), ajungând la Acul Cleopatrei, punct de reper situat înainte de intersecția cu traseul de creastă și cu intrarea în Custura Sărății. Din spatele nostru veneau participanții la un maraton montan, plini de elan și cu mușchii lucrați, având mereu un Bună ziua! la îndemână și un zâmbet încurajator, alergând pe porțiuni prin care noi treceam cătinel. Simțeai foarte repede spiritul comunității oamenilor veritabili de munte care se înfruptă din pietroși cu inima deschisă și sunt bucuroși când îi întâlnesc pe cărări pe cei asemeni lor!  





        La Acul Cleopatrei am făcut scrambling pe niște pietroaie care ne-au pus picioarele la încercare, apoi am ieșit la Custura Sărății, o porțiune superbă din Făgăraș care ne va mai aștepte un an până ne vom cocoța în spinarea ei. Până pe vârf am mai avut parte de puțin scrambling, chiar înainte de a ajunge, iar la 2.535 m am găsit vreo 30 de oameni aglomerând cei câțiva metri părtați de pisc! A trebuit să ne strecurăm cu entuziasmul nostru pentru niște poze, admirând în același timp panorama superlativă: Moldoveanu era ocupat cu niște cețuri difuze, iar dinspre Șerbota nori mofturoși păreau a se apropia cu repeziciune. Ne-am urat La munți ani! pe Negoiu, ne-am îmbrățișat cu dor și am făcut cale întoarsă pentru că nu am fi vrut să traversăm porțiunile de scrambling pe ploaie. Eram conștienți de posibilitatea unor averse pe la ora 14.00 deoarece pe meteoblue.com găsisem avertizări detaliate, dar nu credeam că se vor adeveri chiar la...minut!



         La 14.05 a început să picure și eram total uimiți de cât de precis a fost site-ul! Ne-am pus pelerinele, dar, după 15 minute, le-am scos, pentru că norii terminaseră vizita și lăsaseră soarele să ne îmbrățișeze din nou. Am ajuns la cort și am decis că nu vrem să mai stăm o noapte alături de colegii noștri de camping (ne-am întâlnit cu ei pe traseu, doar unul a salutat, ceilalți erau ocupați cu gălăgia, au ajuns la corturi cu buchete serioase de flori culese de pe munte...), așa că ne-am adunat rapid lucrurile și am plecat spre...Cabana Plaiul Foii, locul nuntirii noastre, la poalele Pietrei Craiului. Eram așa de entuziasmați de idee încât am ajuns repede la Surulică și am pornit spre un loc tare drag nouă! Drumul era asfaltat până aproape de cabană, nu mai aveau locuri, nici mâncare, dar ne-am pus cortul roșu pe iarbă și ne-am culcat în liniștea Craiului, vegheați de o hoardă de stele! 

     Micul-dejun a fost luat pe terasa cabanei, sub soarele blând, depănând din amintiri vii ziua perfectă, simplă, plină de drăgan pe care am trăit-o împreună cu un an în urmă! Ni se părea incredibil ce nuntire am avut, cum s-au legat toate într-un mod inexplicabil de firesc și de dens, cum muntele ne-a fost alături și ne-a vegheat complice din înălțimea lui crăiască! Mulți ani veseli, sănătoși, călători și strașnic de interesanți să ni se aștearnă înainte, alături de oameni care țin aproape lucrurile de suflet și cărările pietroase!




vineri, 28 aprilie 2017

16 aprilie 2017 - SLOVENIA - capitala LJUBLJANA

"Viața râde de tine atunci când ești nefericit. Viața îți zâmbește atunci când ești fericit. Viața te salută atunci când îi faci pe alții fericiți și este minunată dacă nu te temi de ea. Fă-ți griji pentru conștiința ta, nu pentru reputația ta. Conștiința este ceea ce ești tu, reputația este ceea ce gândesc ceilalți despre tine." (Charlie Chaplin)

      Am trecut de multe ori pe lângă Ljubljana în drumurile noastre spre munți și spre natura sălbatică a Sloveniei, dar nu am intrat niciodată să îi batem străzile și să îi admirăm feliile de istorie afișate în clădiri și asociate cu o doză de modernitate suficientă pentru o simbioză echilibrată. Fiindcă aveam câteva zile libere de Paște la dispoziție și nu puteam pleca foarte departe de casă, ne-am gândit să încheiem un capitol consistent de călătorii cu petrecerea unei zile liniștite în capitala Sloveniei. Ne-a încântat prin amestecul influențele slave, austriece și italiene, fiind așezată la distanțe mici față de Zagrebul Croației, de Trieste de pe coasta Mării Adriatice a Italiei și de orașul Vilach din Austria. Am străbătut-o fără planuri, fără obiective de marcat, fără opriri obligatorii, doar cu spontaneitatea descoperirii și...cu savurarea deliciilor de nerefuzat! 


       Am citit câteva detalii legate de istoria Ljubljanei după ce am vizitat-o. Din 1991, de când Slovenia s-a desprins din fosta Republica Socialista Federativa Iugoslavia și și-a declarat independența, Ljubljana a devenit centrul economic, politic, cultural, educativ și administrativ al țării. Fiind străbătută de la est la vest de râul Ljubljanica, afluent al râului Sava, la rândul său afluent al Dunării, deține un farmec deosebit prin arhitectura, podurile, și străzile care urmează cursul apei. Mai este numită și "Berna Sloveniei" pentru că în zilele noastre, orașul are cel mai mare venit pe cap de locuitor dintre țările fostului lagăr comunist.

      După ce l-am lăsat pe Uliul negru într-o parcare subterană, ne-am început plimbarea pe o pietonală care ne-a condus în centrul Ljubljanei, în Piața Preseren, denumită după un poet sloven, France Preseren. Statuia acestuia trona în mijlocul pieței alături de muza sa, a fost sculptată de Ivan Zajek la începutul secolului XX. Pe aproape am văzut câteva monumente istorice: Biserica Franciscană "Buna Vestire", Casa Urbanc și galeria acestuia, Biserica Preseren, Casa Hauptmanova și Farmacia Centrală. Ne-au impresionat clădirile bine conservate, cu fațade decorate în stil renascentist și art nouveau, culorile îndrăznețe și străzile pavate cu piatră. Atmosfera veche, ușor medievală și cochetă ne-a învăluit cu aerul ei calm dându-ne impresia unui orășel vioi, aflat departe de profilul unei capitale forfortind de lume. 

      Biserica Franciscană "Buna Vestire" este cel mai de seamă monument religios din capitala Sloveniei, fiind totodată și biserica parohială din oraș. Locașul a fost ridicat la mijlocul secolului al XVII-lea, în stil baroc, are ziduri groase, văruite în roz și pe frontispiciul scrie mare, în latină: "Ave, Gratia Plena!". 




      Toate podurile din acest oraș pe apă traversează râul Ljubljanica. Piața Preseren este legată de centru prin Podul Triplu (Tromostovje): jumătate din el aparține zonei medievale și cealaltă jumătate Ljubljanei moderne. Acesta este asociat direct cu povestea adevărată a orașului, ridicat în secolul al XII-lea, când s-a construit un pod din lemn peste râu. După ce a a ars, în secolul al XVII-lea, a apărut în locul lui podul ce dăinuie și astăzi: o construcție din piatră cubică, realizată de Joze Plecnik. Podul Triplu are un cap de pod de-o parte a râului și trei capete de pod în cealaltă parte, iar pe ambele părți se înșiră coloane sculptate. 

      Podul cu Dragoni, aflat înspre periferia zonei centrale, își asociază o legendă - Jason împreună cu argonauții săi, după ce a găsit lâna de aur, în loc să se întoarcă spre Marea Egee, a luat calea spre nord, navigând pe Dunăre în sus. Aceștia au mers spre râul Sava, ajungând la izvorul râului Ljubljanica, unde au debarcat pentru a porni către spre vest, la Marea Adriatică și apoi acasă. În apropierea orașului Ljubljana, argonauții au găsit un lac înconjurat de o mlaștină, unde Jason a luptat cu un monstru ce s-a dovedit a fi un mare dragon pe care l-a învins. În acest mod dragonul a devenit simbolul orașului Ljubljana și în onoarea acestuia s-a construit Podul cu Dragoni (Zmajski Most). Se zice că dragonul de pe pod își flutură coada atunci când o virgină traversează puntea. 

      Podul Măcelarului era plin de lacăte, la fel ca Pont des Artes din Paris, dar noi nu ne arătăm așa de entuziasmați de ideea agățării lor pe poduri, ni se pare o formă fără fond împrumutată peste tot.




      Castelul de pe deal supraveghează orașul cu îngăduința unei construcții ce datează din anul 1112. Cercetările arheologice au demonstrat că zona unde este amplasat a avut parte de o locuire continuă începând cu 1200 î.e.n, așa că a văzut ceva istorie de cînd există. Primăria din Ljubljana se prezintă construită în stil baroc, se ridică pe două-trei etaje și turnul său înalt este decorat cu un ceas din secolul al XV-lea. În fața primăriei se ridică fântână a lui Robba, numită "Trei Râuri" - Ljubljanica, Sava și Krka, sursa de inspirație fiind cunoscuta "Fântână a Celor Patru Râuri" a lui Lorenzo Bernini din Piazza Navona din Roma. 
    
     Catedrala Sfântul Nicolae a fost construită în stil gotic în secolul al XVIII-lea, pe locul unei vechi biserici. Este singura biserică din oraș care a suferit multe recondiționări, fiind incendiată intenționat atât de Imperiul Otoman, cât și de naziști. În zilele noastre biserica poartă amprenta stilului baroc: exteriorul este colorat, cupola și cele două turnuri gemene sunt vopsite în verde, o parte din acoperiș are țiglă roșie, altă parte are tablă verde, iar pereții sunt zugrăviți într-un ocru ce alternează cu stâlpii de rezistență albi. 





        Ce ne place la nebunie în Slovenia? Faptul că slovenii iubesc nespus bogațiile naturale și au mare grijă de potențialul lor. După Finlanda și Suedia, Slovenia este pe locul 3 în Europa privind gradul de împădurire, iar ca suprafață mai mult de 50% din țară este acoperită cu păduri. Munți, dealuri și păduri cât vezi cu ochii, exact ca în Austria, Elveția, Estonia, Norvegia sau alte țări prietenoase cu natura. Ljubljana își reprezintă țara cu mândrie fiind declarată în 2016 European Green Capital datorită efortului său susținut de a aduce natura în mediul urban: a plantat peste 2.000 de copaci, a realizat 5 parcuri verzi noi și a reamenajat malurile râului Sava. Cel mai mare dintre cele 5 parcuri este "Path of Memories and Comradeship" și are 7.000 de copaci!. În 2010 Ljubljana a decretat că 1.400 ha din teritoriul ei împădurit  va fi consevat cu scopul unei rezerve de oxigen și de supapă pentru dioxidul de carbon. 

         Ce nu ne place la Slovenia? Controlul trafic total absurd de la graniță! 

      Atmosfera senină ne-a dat ghes să plusăm starea de bine cu o înghețată generoasă și delicioasă de la Vigo, iar Silviu a fost chiar mai încântat decât mine de alegerea făcută!




marți, 28 februarie 2017

24-26 februarie 2017 - PENTELEU - teleleu până la Stația Meteo de la 1.620 m, delicii la Ferma de sub Penteleu și...magnolie de Dragobete

     "De noapte bună, în loc cu semnal, raportul 'de gardă' de ieri din Penteleu: 39.908 pași, 28.5 km, 8 ore, 3.764 calorii . Mulțu' de organizare, transport și bunătăți, și că mă acceptați în grupul vostru de munțomani cu vechime. Se tot confirmă că sunt o mare norocoasă." 
(Adela)

    "Montaniarzi cu gâdilici în tâlpi, vine o vreme când e nevoie să ne mișcăm trupele spre munte!" - așa mi-am început înghiontirea spre înăltoci când am ajuns aproape de finalul lunii februarie și am realizat că nu mai călcasem pe cărări înzăpezite de la începutul lui ianuarie. Oamenii-zâmbet au fost prompți în răspunsurile lor și ne-am adunat destul de repede 10 temerari pregătiți să apuce calea munților Penteleu! Cochetam de ceva vreme cu gândul de a ajunge la Ferma de sub Penteleu și de a lega un traseu spre vârful din zonă, iar, din moment ce am găsit o ofertă ochioasă de Dragobete acolo, m-am gândit că ar fi o epxeriență multiplă: culinară, montaniardă, de un autentic frate cu cel de la Moara lu' Antone din Ludeștii de Jos!


      "DJ203K! Nu e virus, e un drum județean în județul Buzău care apare pe GPS. Arată ca un drum forestier. Dacă scapi cu mașina întreagă la capătul drumului, ai norocul să ieși într-un drum comunal asfaltat. Iar dacă ești foarte norocos, dai chiar de un polițist care te consoleaza cu blândețe că tu ai scăpat ieftin doar cu o baltă de motorină și niște noroi sub scut. Niște francezi au rămas acolo cu mașina praf și fără semnal la telefon." (Anca) - peripețiile legate de această tură au fost asociate cu drumul de la Iași/Vaslui până în satul Varlaam din județul Buzău, de unde trebuia să nimerim la cazare, la Ferma de sub Penteleu

    Am ajuns cu 3 mașini la momente diferite! Georgiana Ș., Ana, Gigi și cu mine am fost primele care au parcurs cei câțiva kilometri buclucași de la Varlaam la fermă și primele care au făcut cunoștință cu noroiul din tranșeele săpate de mașini! Silviu a ajuns după noi din Ungaria cu Uliul Negru, singurul care nu s-a speriat de hârtoape, și a ajutat-o pe Georgiana Ș. să își ducă mașina la stradă pentru a evita posibilitatea de nu mai putea ieși cu ea duminică, în cazul în care cădeau ploi în zonă. În timp ce o așteptam pe argintia Bagheera cu nășeii, Adela, Tamara și Alex, și vorbeam cu ei la telefon despre drumul județean pe care au plecat de la Vulcanii Noroioși spre satul Varlaam, și-au dat seama că li s-a spart ceva la mașină și...pierdeau motorină! Mark a tras pe dreapta, Alex a performat o scurtă intervenție chirurgicală de mecanică și eu i-am rugat pe cei de la fermă să meargă cu mașina lor după ei! Adela a povestit pe larg experiența plină de adrenalină în postarea de pe adelicii.ro, iar pozele făcute de nășică sunt mai mult decât concludente! 





      A doua zi am urmat traseul bandă roșie care ne-a dus pe drumul forestier Cernatu pe valea râului Basca Mare în direcția Gura Milei spre stația meteo Penteleu și de-acolo se ajungea pe vârf, la 1.772 m. Somnul în camerele extrem de confortabile și hălăduirea matinală pe la birtul autentic de la fermă ne-a dat un chef de ducă de zile mari și, chiar dacă cerul nu promitea un timp prea încurajator pentru o drumeție, ne-am urcat în Uliul Negru și Silviu ne-a dus pe toți la intrarea în traseu. A urmat o porțiune îngrozitoare de noroaie pe un forestier folosit intens de tăietorii ilegali, în care am frământat din plin pământul cu bocancii noștri nerăbdători să dea de zăpadă și de stâncă. Sincer, nu mi-au plăcut absolut deloc primii kilometri pentru că aveam senzația de traseu sisific ce îți omora plăcerea de munte, fără să îți lase impresia că te așteaptă ceva bun după atâta bătaie de cap și de picioare! Hlizeala cu omuleții și schimbul de gânduri bune m-au salvat de plictiseală și de regretul parțial de a fi plecat de acasă pentru a ne îngloda prin Penteleu! 




       În momentul în care traseul a părăsit noroaiele și a intrat în pădure m-am simțit izbăvită! Pe zăpadă, în februarie, într-un urcuș răsplătitor era muuult mai bine decât în scenariul anterior! Nu a durat mult și am dat nas în nas cu tăietorii de lemne aflați în barăci improvizate și ni s-a activat furia contra celor care nu protejează, nu prețuiesc, nu realizează cât de vitală este pădurea pentru noi, oamenii, și o exploatează fără scrupule pentru un beneficiu material. Arborii așezați în stive erau groși, nu arătau deloc bolnavi și așteptau resemnați să își ducă zecile de ani de creștere tăcută în camioane și apoi la fabrici sau cine știe pe unde. Ce poți face? Câte semnale de alarmă să tragi? Experiențele noastre cu Inspectorul Pădurii au fost diverse, de la bune la mai puțin bune, iar mentalitatea rămâne aceeași: bateți-vă joc pentru că se poate! Ljubljana plantează 2.000 de copaci și noi îi tăiem din pădurile virgine ca și cum ar crește rapid și nu ne-ar afecta țara pe termen lung. Ne doare sufletul de montaniarzi să vedem ciopârțirile acestea, ne bucurăm când poposim prin munți unde astfel de defrișări nu au ajuns încă și ne întrebăm cât va mai dura până când situația se va schimba în rău. Ni s-a părut trist, extrem de trist! 

      Fiind profesor și având contact cu tinerii, generațiile care vin nu îmi inspiră atâta putere morală încât să direcționeze lucrurile pe un alt făgaș decât cel actual! Acest fapt se datorează lipsei crase de repere din generațiile actuale! Sper să mă înșel, dar interesul tuturor pentru natură, sănătate, mișcare este neutralizat de comoditatea orașului, de tehnologie și de cai verzi pe pereți. Până la urmă, fiecare avem câte o fărâmă de vină, dar unii dintre noi încearcă să îndrepte lucrurile la 2 metri în jurul lor, alții le ignoră sau le distrug!






    Dincolo de noroaie, defrișări și frig, ne-am simțit bine urcând prin pădure până la marcajele de intersecție dintre trasee, unde am găsit un loc de popas cu o căsuță cu masă, băncă și acoperiș, fără pereți și cu ferestre deschise roată-împrejur. Ne-am încălzit depănând gânduri despre ce am mai făcut de când ne-am văzut ultima dată, despre ce planuri avem pe viitor, despre amintiri comune trăite la munte și nu numai, ne-am descoperit pasiuni comune și ne-am înfruptat din timpul petrecut la înălțime, așa cum doar montaniarzii știu să o facă. Adela ne-a uimit cu rezistența sa la frig! Până și Silviu, prea bine cunoscut pentru depozitul său constant de căldură, rămânea fără replică atunci când o vedea așa subțire îmbrăcată!


       De la intersecția traseelor până la stația meteo ne-a bătut un vânt geros în față de ne-a potolit avântul pentru atingerea vârfului. Am parcurs pas cu pas distanța înghețată și am fost primiți de meteorologul de serviciu în stația sa! Ne-a prins așa de bine să ne încălzim și să ronțăim bunătățurile pe care le-am adus cu noi încât ne-am dat cu greu duși de la căldură! Am hotărât să renunțăm la atingerea vârfului deoarece era ceață deasă și nu am fi văzut nimic, era frig și am fi înghețat, era destul de târziu și nu a fi avut timp suficient de întors fără să nu ne prindă noaptea. Coborârea până la nivelul copacilor a fost presărată cu ger și cu un incident care mi-a îngreunat tare de tot restul orelor de traseu: am alunecat pe o palmă de zăpadă și mi-am îndoit brusc piciorul drept cu probleme la genunchi! Am mers lent și cu un mare disconfort în următoarele 3 ore, dar trebuia să trag de mine pentru că nu voiam să fim încă prin pădure când se îndesea întunericul! Silviu, Adela și Gigi m-au ținut de vorbă ca să-mi iau gândul de la durere, așa că...mulțam fain!!



        Traseul s-a încheiat noaptea! Ultima porțiune am parcurs-o prin pădure, nu pe drumul forestier, și am avut parte de niște înglodări pe cinste, care ne-au scos aproape de podul unde l-am lăsat dimineață pe Uliul Negru. Silviu ne-a dus pe toți în două reprize la cazare, la Ferma de sub Penteleu, unde ne aștepta o cină savuroasă pe care o meritam din toate punctele de vedere! Sărmăluțele, mămăliguță cu smântână, brânză...




      Ce era așa de interesant la Ferma de sub Penteleu? O afacere de familie bazată pe hrană curată, din animale crescute la curte, cu lapte și smântână de la căprițe, cu ouă de la găini, cu iepuri, curcani și gâște libere, toate ținute în ritmul firesc dat de natură. Atmosfera primitoare, elementele de bun gust, aspectul de rustic și de autentic, combinațiile surprinzătoare, dar bine integrate (ex: jazz-ul), ne-au lăsat o impresie de căldură locală și de dorință de a face un alt fel de turism, unul în care apar îmbinate natura, proaspătul și rafinamentul simplist. Pe lângă camerele de cazare, birtul ne-a plăcut imens de mult, pentru că avea un spațiu generos de socializare, o căruța transformată în masă, discuri de vinil senzaționale, iar calitatea lemnului, a feroneriei, a obiectelor decorative erau de o clasă superioară. În multe aspecte ferma s-a inspirat din casele de vacanță austriece, dar a reușit să imprime acel autentic românesc plăcut ochiului și...stomacului!   





       Duminică dimineața soarele și-a făcut simțită prezența și ne-a oferit o felie de primăvară de care am profitat și am dat o raită printre ieduții de la fermă! Am crezut gazdele când ne-au spus că vara, pe timp frumos, atmosfera este absolut senzațională în acel loc unde nu ai semnal, nici internet, ești rupt de lume și relegat la ritmurile necesare ale norilor, ale apei, ale pădurii din jur, ale naturii pe care o regăsești în tine însuți! Aceia dintre noi care am stat la țară, la bunici, am regăsit lentoarea timpului și parfumul copilăriei strecurate între detaliile fermei, care ne-a lăsat impresia de vino'ncoa din toate punctele de vedere!



       Ana a fost una dintre cele mai încântate persoane din grupul nostru de ieșirea la munte, Georgiana Ș. ne-a alintat cu prăjituri și tort în trei culori așezat strategic în cercul roatei de rezervă pentru a-și păstra forma, Tamara și Alex s-au bucurat din plin de escapada din aerul orașului, chiar dacă au avut de depășit obstacole serioase (anulat venitul cu mașina, prinsul trenului, tămăduit Bagheera), Gigi și-a reluat apucăturile ștrumfești, Adela s-a convins (din nou!) că merită să vină cu noi prin munți căci adrenalina și autenticul sunt garantate, iar nășeii au catalogat tura drept una de "neuitat" din o groază de puncte de vedere. Le-a rămas inima de fermă și la potențialul de înfruptare pe care îl are, discutând intens cu gazdele despre hrană curată, despre organizarea internă, despre idei creative și despre viziunea lor turistică. Ca și în cazul Morii lu'Antone, eu și Silviu ne-am bucurat să vedem că România firească se mișcă sub valurile de grotesc, de absurd, de mediocru care o acoperă și o provoacă să se adapteze în continuu. Și uite așa am mai descoperit o "insulă de normalitate" unde se poate respira liber și de unde te întorci acasă inspirat la fapte mari! 



      Când își pune Silviu mintea să mă uimească, apoi greu îl întrece cineva! Știind că am o slăbiciune pentru Dragobete și fiind împreună în acea zi, s-a gândit să mă reducă la tăcere și la extaz printr-o...magnolie adusă din Ungaria! După ce am ajuns toți la cazare și lumea s-a apucat de vorbit și de reluat legăturile, Silviu m-a sustras de la hlizeală și m-a dus peste pod la Uliul Negru ca să îmi arate...un ghiveci imens, un sac de pământ special pentru rododendron și o magnolie tolănită de la schimbătorul de viteze până în portiera din spate a mașinii! Am rămas fără grai, l-am sărutat de muulte ori și m-am bucurat mai ceva ca un copil care primea o jucărie visată de multă vreme! Zambilica - așa a fost botezată magnolia noastră "bătrână" de 2 ani - a fost scoasă din Uliul Negru și pusă la păstrare în casa bătrânească de lângă parcare, urmând să fie plantată în grădina casei noastre la Iași! Gigi ne-a fost nășică de împlântat Zambilica în pământ, ne-a făcut poze și s-a bucurat și ea tare mult pentru isprava lui Siiiilviu! 



          Câteva zile mai târziu...magnolia și-a deschis rozurile sub soare și întregul cartier s-a minunat alături de mine și de Silviu de frumusețea primăverii ivită sub ochii noștri în petale! Și-a deschis toți bobocii, absolut toți au făcut cunoștință cu lumea și ne-au promis că se vor ține de astfel de șotii în fiecare an!