vineri, 17 februarie 2017

1 ianuarie 2017 - MUNTELE MIC (1.802 m) - începutul anului montaniard cu dreptul

"Nu e dorinţa cea care mă duce mai departe, în sus, spre vârful muntelui, 
ci obişnuinţa, ca şi când urcatul ar fi o parte a vieţii mele." 
(Reinhold Messner)

      Ne punem o sumedenie de dorințe la trecerea dintre ani. Ne îndesăm optimism în vene și ne promitem că vom fi mai mult decât am fost în anul ce se încheie. Facem calcule, adunăm, scădem, ne justificăm în sinea noastră pentru eșecuri și ne aplaudăm pentru reușite. Realizăm aceste flotări an de an, neobosiți, alături de oameni dragi, acasă sau aiurea, având încrederea că anul ce începe nu va fi nici pe departe ca celelalte. Nu știu cum se face că anii arată de obicei conform alegerilor noastre, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, depind extrem de mult de efortul pe care suntem dispuși să îl depunem ca să îi construim într-un anumit fel. Neprevăzutul ia și el parte la ecuație, dar, în cele din urmă, pricepem că simplele formulări de dorințe nu sunt suficiente și că fapta dublată de efort rămâne prin definiție piatră de temelie pentru modul în care va arăta viața noastră în anul mirosind a nou! Așa că, fiind montaniarzi destonici, cum puteam oare degusta anul proaspăt născut? Printr-o înfăptuire, o revenire la matcă, un traseu pe munte!!   


     Dacă Șureanu a fost pietrosul înzăpezit de încheiere a lui 2016, MUNTELE MIC a fost cel de deschidere! Adrenalina experimentată pe drumul până la el ne-a dat un ghiont de confirmare a faptului că, dacă așa am început anul, sigur aveam să îl ținem în același ritm! De la Ludeștii de Jos am plecat spre satul BORLOVA, poarta de intrare către telescaunul care trebuia să ne ducă în apropiere de pârtiile masivului situat oarecum simetric față de Șureanu. Ne-am confruntat cu o...surpriză! Instalația nu funcționa, era înghețată, plină de zăpadă și aveam mari îndoieli că a mers vreodată. Faptul că ne aflam în plin sezon și telescaunul băltea, ne spunea multe despre interesul autorităților de a face ceva serios la nivel turistic în zonă. Ce ne rămânea de făcut? Să înaintăm cu mașinile - Uliul Negru și Bagheera - până la traseele dorite! Ușor de zis, dar cam emoționant de pus în practică! Mașinile se opreau la parcarea telescaunului și se echipau cu lanțuri, iar noi ne uitam cu uimire unii la alții: să mergem mai departe sau să facem cale întoarsă? Am continuat, desigur, până când a trebuit să ne oprim într-o curbă urmată de o pantă mai susținută, unde mai multe mașini se opinteau ca să dovedească provocarea înclinată. S-a făcut un șir de vreo 10 mașini, iar noi ne așteptam cuminți rândul! Am pierdut vreo jumătate de oră până când am putut trece de încăpățânații ale căror autoturisme nu făceau față urcușului, dar ei nu voiau să accepte acest lucru. 

    Nașul cu Bagheera și-a luat avânt și a trecut de blocaj, iar noi l-am urmat la scurt timp. Uliul Negru era mai bine echipat pentru a se confrunta cu drumuri necurățate până la nivelul asfaltului, cu zăpezile împinse pe laterale, cu pante destul de înclinate pe unele porțiuni și cu multe curbe strânse. Emoțiile erau pentru Bagheera care ne-a rezervat o surpriză de zile mari: a trecut ca vântul peste obstacole, și-a înfipt caii putere în munte și a poposit relaxată în parcarea amenajată lângă pârtii! Anca avea să ne transmită două zile mai târziu că - "Noi anunțăm botezul vehiculului pe 4 roți care a înghițit sute de kilometri pentru a ne duce până în vârf de munte. Se va numi Bagheera. Cum altfel după ce a trecut fără să clipească peste un buștean în plină autostradă și a urcat fără lanțuri două drumuri cu zapadă?"


      Muntele Mic s-a dovedit a fi o alegere excelentă pentru prima zi a anului! La orizont se vedea tentanta creastă a Munților Țarcu, pe care am trecut-o pe lista noastră pentru vara acestui an, iar în depărtare se odihnea coada Munților Godeanu, altă grupă care ne-a stârnit entuziasmul după ce am văzut documentarul despre Cabana Buta. Of! Nu e destul timp liber și frumos pentru puzderia de pietroși prin care vrem să ajungem, dar, cu perseverență, mai tăiem din multele trasee înșirate în mintea noastră!

      Am parcat mașinile, am bifat rapid o poză de grup și ne-am despărțit în două grupuri: Silviu, Anika și Adela s-au dus pe pârtie, iar eu, Anca, Mark, Mădălina și Georgiana ne-am aventurat în traseul către vârf, la 1.802 m. Anika a venit în România la invitația prietenei ei, Adela, cu care s-a cunoscut în Norvegia, și ne-a făcut o impresie atât de bună încât grupul s-a lipit rapid de firea ei veselă! Și-a pus pentru prima dată schiurile în picioare în Șureanu și a mers pe pârtie cu o asemenea dexteritate de spuneai că așa s-a născut! În Muntele Mic era la a doua tentativă și încântarea de pe fața ei era absolut delicioasă, având obrajii roșii de la frig și un zâmbet care îi depășea marginile fularului! Adela, Queen of the Board, a zbughit-o spre teleschi cu viteza luminii, atrasă ca un magnet de munte și de ziua senină! Despe zmeul meu, Silviu, ce să mai spun? Nu a mai schiat din 2015, de la Maribor, din Slovenia, și era așa doritor de o alunecare pe pârtie încât a renunțat la trase și s-a dus la ski ca să își ostoioască dorul! Încântare de Blea: inconfundabilă!  




     Plăcerea de a fi pe munte din startul anului este greu comparabilă cu altceva. Soarele, zăpada, oamenii de lângă tine, mușchii forjați pe pante, crestele tolănite la orizont îți transmit senzația aceea eliberatoare de a te afla acasă, de a fi îmbrățișat de ceva ce te înalță dincolo de micimea ta de om. Uneori devine greu să înduri natura în măreția ei, îți depășește capacitatea de a o cuprinde, te minunezi în mod repetitiv și nu te saturi să fotografiezi mental prea-plinul cu care ea se desfată mereu. Să urci, să fii concomitent departe de tot și aproape de Tot, să te miști odată cu cețurile molcome de la orizont, să îți gâfâi sufletul în gimnastica lui preferată, aceea de eliberare, să porți prima discuție cu tine însuți din an și să fii mulțumit de simplitatea în care te afli! Orice început e ca o foaie albă, imaculat, promițător! Au fost doar 3 ore de traseu, dar ne-au răsplătit cu vârf și îndesat emoțiile drumului și așteptările din debutul anului!



      Vârful era senin și primitor, doar frigul ne avertiza să nu adăstăm prea mult pentru că urma să se întețească și obrajii noștri nu aveau să fie de acord cu mutarea aceea. Am înfulecat apetisanta turta dulce adusă de nășica, am băut o gură de ceai fierbinte de la Georgiana, am făcut poze și apoi am bătut drumul înapoi, vorbind câte în lună și în stele. Mădălina a vrut sesiune de Jump Around pe platou și i-am îndeplinit dorința, după care i-am cules de pe pârtie pe cei 3 muschetari ai zăpezii și ne-am îndreptat spre mașini!





     Primul apus în 2017! La înălțime! Nu îmi doream ca anul să înceapă altfel decât pe munte, împreună cu Blea al meu și alături de oameni pasionați de pietroși. Este al 10-lea meu an de îndrăgostire neîntreruptă cu muntele și al 5-lea an de hălăduit în doi, așa că urmează ca multe promisiuni strașnice să se ridice la orizont și să își ia zborul spre faptă! Capitolul de deschidere a fost trăit și scris! Să continue povestea!

marți, 14 februarie 2017

30 decembrie 2016 - ȘUREANU cotropit de zăpezi

"Dacă nu ştii ce să ceri de la viaţă, viaţa nu ştie ce să îţi dea."
 (Ileana Vulpescu)

      Episodul 6 din seria "Munte la final și la început de an!" s-a desfășurat la sfârșitul lui 2016 în zona Depresiunii Hațeg, străjuită de pietroși din toate direcțiile. Eu și Silviu am fost extrem de încântați de apropierea de Retezat și de Parâng, ale căror creste le-am parcurs în 2015, precum și de posibilitatea ajungerii în niște grupe montane în care nu mai fuseserăm: Țarcu, Godeanu, Șureanu, Poiana Ruscă. Decizia de a ne orienta eforturile de organizare a turelor de Anul Nou prin locul de întâlnire dintre Carpații Meridionali și Carpații Occidentali a fost susținută și de nașii noștri, Anca și Mark, dornici să poată zburda prin locuri în care nu ajunseseră. Am căutat cazare prin zonă timp de o săptămână, am cercetat variante alternative pe la cabane, până când Silviu a dat peste Moara lu' Antone și lipiciul specific întâlnirii dintre oamenii frumoși s-a activat imediat: dl Mihai Marinchescu s-a transformat în gazda perfectă pentru grupul nostru format din 17 doritori de experiențe superlative la final de an - Silviu, Daniela, Mark, Anca, Horia, Irina, Bogdan, Marinela, Gabi, Mihaela, Marian, Ioana, Mădălina, Georgiana, Adela, Anika venită din Germania și ștrumfa Ștefana

         Mi-a plăcut peste măsură grupul de anul acesta: a fost vesel, deschis, foarte receptiv la firesc și la tihna celuilalt, nu a avut ierarhii sau șefi, cei pricepuți la organizare/trasee/zonă culinară/prăjituri/salată boeuf/grătar s-au simțit liberi să își pună abilitățile la treabă pentru starea de bine generală și mai toți am stat împreună cât s-a putut de mult, cunoscându-ne, schimbând impresii la cald și punând țara la cale pentru ieșiri viitoare. Tot grupul era vorbitor de limbă engleză, așa că Anika s-a simțit ca peștele în apă între noi, fapt care ne-a bucurat căci puteam înota împreună prin idei și glume.  



      După ce ne-am adunat din mai multe colțuri ale țării (Iași, București, Adjud) și ale Europei (Ungaria, Germania) în seara de 29 decembrie 2016, am pus la cale primul traseu al ieșirii noastre, spre munții Șureanu. Ne-am trezit dis-de-dimineață și am purces către Sebeș, urmând drumul spre Șugag - Oașa - Luncile Prigoanei - Poarta Raiului - Domeniul Schiabil Șureanu, înregistrând 3 ore de drum prin niște locuri absolut uluitoare. Drumul era deszăpezit până la Lacul Oașa, iar de acolo am mers cu grjă mai departe pentru că doar grosul troienilor era dat la o parte pe laterale. Am fost luați prin surprindere de sălbăticia și măreția naturii, de tăcerea lacurilor întinse de-a lungul stâncilor și a versanților împăduriți ai căror fagi golași se oglindeau peste ape exact cum am văzut la fiordurile norvegiene. Treptat și-a făcut apariția soarele și ne-a dezvăluit adevăratul dans dintre ceruri și zăpezi, iar minunea aceasta ne-a ținut conectați total la munte în orele care au urmat. Planul nostru era să urcăm cu telescaunul până pe Vârful Aușel (2.009 m), de acolo să facem traseul până pe Vârful lui Pătru (2.130 m) și apoi, dacă mai aveam timp, să încercăm și o bucată din drumul spre Vârful Șureanu (2.059 m). Câtă generozitate în planificare!     




Cei de la telesacun ne-au spus că nu puteam folosi instalația lor dacă nu aveam schiuri și ne-au potolit avântul montaniard prin două replici scurte! Adela, Anika, Irina și Horia au ales varianta de a merge la ski, iar eu, Silviu, Anca, Mark, Mihaela, Mădălina și Georgiana ne-am încăpățânat să dăm târcoale unui plan B de hălăduială. Dacă trebuia să parcurgem diferența de nivel de la bază până pe Vârful Aușel, nu aveam timp de făcut porțiunea de creastă și ne munceam prea mult prin pădure și prin zăpezile până la brâu, pierzând astfel spectacolul înălțimilor. Salvamontistul de serviciu ne-a sfătuit să mergem spre Vârful Șureanu, pentru că vremea nu era prea îmbucurătoare pe Vârful lui Pătru și era mai bine pentru noi să facem ceva care să ne răsplătească efortul de a fi venit până acolo cu atâta entuziasm. Am ascultat punctul lui de vedere și ne-am aventurat pe traseul indicat, fiind confiscați vizual de brazii doldora de cristale de gheață și de zăpezi vânturate! Cețurile adunate la sfat pe Vârful lui Pătru s-au dat la o parte pe nesimțite și ne-au descoperit o panoramă ce a devenit imediat motivație pentru noi să revenim vara cu rucsacii în spate la o tură de vreo 2 zile la cort pentru a gusta pe îndelete savorile acelui munte!




       Coamele cu zăpezi neatinse, brazii contorsionați sub păturile înfiorător de albe, albastrul curat de 2.000 m și lumina soarelui puternic ni s-au oferit fără ezitare și ne-au lăsat să ne îndopăm din frumusețea lor. Pentru cine nu călătorește așa mult la munte, atâta iarnă poate părea monotonă, plină de scenarii care se repetă: să te îmbraci gros, să înoți prin zăpezi care îți ajung până la genunchi (sau mai sus!), să stai cu nasul în fular (sau în Buff!), să te oprești la nevoie să bei un ceai cald din termos pentru că frigul te îmbrățișează repede la pauze, să te uiți întruna la ceas ca să calculezi câte ore de lumină mai ai, să visezi la foc în sobă. Dincolo de aparentul disconfort (montaniarzii consideră toate aceste aspecte drept echipament și conduită necesare turelor de iarnă, atâta tot!) se află plusurile de natură și de înălțime a frumosului, de traseu făcut alături de oameni cu care semeni, de gesturi și glume ce intră în circuitul intern al grupului, de decizii luate în condițiile imprevizibile ale drumului. 

     Simțul aventurii se exacerbează când te pui în situații de ieșire din spațiul propriu, obișnuit, și te descoperi altfel, revenind acasă cu o tolbă de imagini și de senzații (în)noi(te): scârțâitul zăpezii sub bocanci, aburul din nări dat la schimb pe oxigenul de altitudine, umbrele brazilor proiectate pe foaia albă de la poale, căldură retrasă din buricele degetelor și cea care te năvălește la o urcare mai pieptișă, înjurăturile spuse la afundarea în troiene, roșul din obrajii sărutați de frig. Oamenii îndrăgostiți de munte nu au cum să se săture de toate acestea, pentru că așa cum apa ("hașdoio", vorba lui Răzvan Năstase) are rostul ei pentru organism, la fel și lucruri adunate la/pe munte își au tâlcul lor!




       După atâta îndrăgosteală de partea tihnită a muntelui, am fost luați în primire de cea năpraznică. Apropiindu-ne de pintenul de urcare pe Vârful Șureanu, un viscol mușcător a început să își facă simțită prezența pe nepusă masă și să ne trimită rând pe rând în căsuța de lemn construită ca adăpost pentru omul care lucra la teleschi atunci când era deschis. Vâjâitul inconfundabil al vântului de munte ce se întețește ne-a transmis în mod evident că nu avea de gând să se potolească prea curând, așa că a trebuit să luăm în considerare planul de a ne întoarce. Nășelul a încercat o înaintare pentru câteva sute de metri, după care s-a întors la matcă, împreună cu nășica ce se dusese pe urmele lui. Din stânga versantului cobora un șir de 20 de oameni îmbrăcați necorespunzător: viscolul era mult mai accentuat spre vârf și i-a obligat să se întoarcă din traseu, deși nu mai aveau mult până în vârf. La orizont Retezatul trona cu vârfurile sale de peste 2.000 m și ne accelera sângele în vene de nerăbdare să vină timpul frumos mai repede!  





     Nu avea rost să forțăm urcarea pentru că ne era prea frig și am fi luptat degeaba cu viscolul, așa că am făcut cale întoarsă și ne-am oprit la un vin fiert și la un ceai fierbinte la locurile special amenajate pentru cei care schiau de zor. Alt salvamontist ne-a luat în primire când am ajuns la parcare crezând că noi eram cei care merseserăm aproape de vârf, dar i-am infirmat bănuielile spunându-i că am ales varianta înțeleaptă de a nu risca prostește, aveam experiență de Gărgălău și Bistricioru. Ne-a explicat că era pericol de avalanșă pe acel versant, deoarece zăpada a fost viscolită și împinsă pe muchia crestei și a creat o cornișă ce se putea declanșa dacă era deranjată. Ni s-a părut puțin dramatizat pericolul, dar i-am dat dreptate omului: își făcea datoria de a preveni asumarea unor riscuri care ar fi putut duce la consecințe nu foarte plăcute. 

       Starea de bine ne-a fost înmulțită de o lumină de apus răsfrântă peste creste și mintea noastră făcea comparații cu albul curat pe care l-am găsit dimineața. Uliul Negru și viitoarea Bagheera au plecat primii, iar Horia a venit cu fetele mai târziu, după ce a luat oameni la "Ia-mă, nene!", i-a pus în spate, i-a lăsat să cânte în legea lor și i-a oferit Anikăi o amintire de neuitat, cu români veseli, după prima zi de ski din viața ei.  



     Anul montaniard s-a încheiat extrem de generos pentru noi, cu un munte nou și cu o zi absolut superbă alături de oameni tihniți! Mihaela ne povestea că o prietenă de-a ei se afla în Alpii francezi, la Chamonix, și se plângea că nu prea avea zăpadă, așa că i s-a făcut milă de ea și i-a trimis niște poze din tura noastră în Șureanu. E de prisos să comentez reacțiile! Însă pot să ilustrez o impresie mai apropiată, pe cea a Adelei, care a strâns 110 like-uri pe FB (record pentru ea!) cu poza soarelui strecurat printre oamenii din telescaun. Comentariul trăit intens și asociat a fost - "Wrapping up a hell of a year in winter wonderland, in the Romanian mountains. Nature is home."


vineri, 10 februarie 2017

3 septembrie 2016 - PIATRA CRAIULUI - Nuntirea noastră lângă creasta muntelui, la Cabana PLAIUL FOII, ghidați de toată pofta cu care muşti din viaţă

"Scriem ca să gustăm viața de două ori." (Anais Nin)

La nuntirea noastră a fost prezentă toată creasta Pietrii Craiului. 

      În urmă cu 4 ani ne primea pe spinările ei nărăvașe și era martora începutului poveștii noastre în doi, așa că ne-am dorit-o de strajă cu toată splendoarea ei sălbatică. Ne-a amintit prin blândețea darnică a unei zile calde cât de intense ne-au fost visele împlinite și cum viața pusă la unisonul trăirii ne-a îndesit ființa și ne-a răsplătit așteptarea. Am vrut să fim noi înșine, simpli și îmbrăcați în bucuria autentică de a îmbrățișa ziua împreună, având alături o mână de oameni dragi, veniți de departe până la Cabana Plaiul Foii. Am simțit că scenariile împrumutate nu erau potrivite cu firea noastră, așa că ne-am așezat sufletele unul lângă celălalt și am rânduit nuntirea după cum ne-au dictat ele, totul conturându-se treptat, în două luni de plămădire. Am stârnit un val de firesc atât de drag nouă, altoit pe emoții și scuturat de detalii inutile, încât întreaga zi a reflectat ceea ce suntem împreună, cum iubim și ce ne dorim să cuprindă capitolele următoare ale poveștii noastre. Dacă ar fi să citez două reacții inconfundabile...A fost fengșue, ca la nenimeni


La nuntirea noastră un fluture galben s-a aciuat curios pe florile aflate în borcanele cu apă din Bârsa, înmănuncheate cu poftă de nășică, la prima oră a dimineții.

   Înaripatul diafan nu a plecat până nu s-a lămurit pentru ce era atâta lume bună adunată acolo și de ce soarele a trimis norii până la colțul vârfurilor vecine și s-a tolănit pe cer să își ronțăie razele de încântare. Fiind bucuros nevoie mare că se putea odihni pe covorașele de polen adunate de nășel de pe dealul din spatele cabanei, acesta nu a ezitat să asculte cu aripile întinse ceea ce a spus preotul îmbrăcat în vestmânt alb-vișiniu. Simțea că mireasa avea în mână o ispititoare hortensie păzită de mure, dar se înfrupta prea cu spor din belșugul aflat la picioarele sale ca să dea ocol zburătăcit rozului pal din buchet. În urmă cu câteva clipe era cât pe ce să se lase păcălit de macii cusuți în cruciulițe pe rochia albă, dar s-a dumirit la timp și, lăsându-se ghidat de mireasmă, a nimerit în desfătarea care îi toropea simțurile cu galbenul hipnotizant.     






La nuntirea noastră l-am simțit pe Dumnezeu pe-aproape, în muntele semeț, în apa șopotitoare, în verdele liniștitor al ierbii, în aerul zburdalnic al zilei și în inima săltândă a celor adunați în jurul nostru.

      Biserica noastră a fost una cu arcadele deschise spre cerul albastru, a avut pereții de munte și podeaua de iarbă, iar altarul a fost o masă de lemn lipsită de podoabe. Ne-am dorit să avem parte de coloana vertebrală a esențialului și toată lumea venită alături de noi să se simtă liberă, să trăiască emoția și frumosul unei altfel de nuntiri, lăsându-se cotropită de priveliștea oferită de muntele-haiduc. Preotul a punctat prin predica sa "Dragă Silviu și tu, Daniela" faptul că dragostea care ne-a unit destinele trebuie să fie prețuită constant, că firele invizibile care ne leagă se extind dincolo de noi, către părinți, către frați, către prieteni și că trebuie să revărsăm din prea-plinul adunat pentru a îndesi frumosul din jur. Nivelul emoțiilor a atins punctul culminant la auzirea cuvintelor spuse cu atâta tâlc și suflet încât lacrimile au scăpat din zăgazul lor și au năvălit pe obraji, atât la mireasă, cât și la nuntași. Ne-a încântat faptul că preotul a venit în întâmpinarea intenției noastre de a ieși din tipare printr-o revenire la simplitate și a transformat slujba într-o buclă firească a legământului dintre doi oameni. Ca montaniarzi prețuiam și mai mult acest lucru!  

"Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine.
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuți amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii.
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta..." 
(Cuplu, de Ana Blandina)


La nuntirea noastră am avut parte de Sânziene.

      Sânzienele mele au avut un singur lucru de făcut: să fie ele însele, vesele și zburdalnice, naturale și colorate, surprinzătoare prin bucuria revărsată cascadă! Nu am înțeles niciodată de ce ai avea nevoie de "domnișoare de onoare" și de "wedding planner" atâta timp cât nuntirea este un moment aparte în povestea unei perechi și cei doi sunt în miezul organizării ei. Plăcerea, efortul și deciziile de punere cap la cap a detaliilor revin în mod firesc miresicii și lui ginerică, totul depinzând doar de cât de copți sunt ei pentru trăirea și asumarea acestui moment. Noi l-am gândit de la bun început în termeni de munte-restrâns-aer liber-emoție-tihnă-râsete-voie bună-simplitate-autentic, excluzând din ecuație elementele de forme fără fond, de "așa se face", de consumerism, de lucruri care ne îndepărtau de tot ceea ce era miezos!

Și, totuși, ce a fost important pentru noi? Legăturile invizibile de care ne amintea și preotul! Acelea care unesc oamenii mai strâns decât o face sângele, acelea care țin sufletul învelit într-o pătură de bine și de cald, acelea prin care îi îmbrățișezi pe ceilalți cu ochii închiși și te abandonezi drăganului călător pe ruta dus-întors. Am vrut ca timpul să conteze la cărămida trainică de frumos dinăuntrul fiecăruia din cei veniți în Piatra Craiului alături de noi, am vrut să ne oferim nouă înșine și lor răgazul de a împleti cu bucurie legăturile și mai strâns, așa că am încercat să le așezăm pe toate firesc spre înăuntru, nu spre în afară.  



La nuntirea noastră dorurile călătoare au zburat de la o inimă la alta și gesturile firești s-au cuibărit unul după altul în curtea drăganului adunat de ceilalți pentru noi doi. 

    Buchetul meu de miresică a ajuns la cine am ales eu, nu am lăsat hazardul să lovească orbește unde ar fi vrut el. Am simțit că unei prietene care rezonează cu ritmurile (poveștii) noastre îi puteam da un semn de iubire, de noroc și de speranță ascuns în mure și în petalele dese de hortensie, iar când am constatat că și ea ne pregătise o luare prin surprindere cu perechea Craiul Mândrei și Mândra Craiului am izbucnit în plâns și în râs în același timp. Nășica a venit să preia controlul situației emoționante și a punctat cu Dorul de Ducă dăruit de Georgiana faptul că atmosfera abia se încingea, așa că trebuia să ne păstrăm destulă energie pentru primirea oceanului de urări care avea să se reverse peste noi. 

Darurile de la Gigi și Vlad, de la Tamara și Alex au fost desfăcute pe iarba verde din fața cabanei și ne-au încântat total prin imaginația strâns legată de ceea ce suntem eu și Silviu împreună, ca oameni. Adrian și Irina au pus lemne pe focul planurilor de călătorie prin ispita unui album cu propuneri de țări numai bun de răsfoit la un pahar de vin roșu, iar Irina și Ștefan au fost gând în gând montaniard și ne-au ridicat ștacheta la nivel de...hamac! Deși nimeni nu a știut specificul nuntirii noastre, pernele verzi, cănile, ceainicul, ceasul cusut cu motive tradiționale, toate s-au integrat perfect în ideea de autentic, de românesc și de omenesc pe care am vrut să o facem definitorie la nuntirea noastră. Cu așa oameni iese totul la superlativ!


La nuntirea noastră a domnit frăția muntelui pentru că "Sensul și aspirațiile mele s-au îndreptat către munți. Este vorba de peisajul care doarme adânc în suflet și nu are explicație." (Anderl Heckmair)

    Pentru că oamenii de munte adevărați sunt înainte de toate autentici și tânjesc în mod constant după cheatră, nuntașii noștri (încurajați de ginerică și de nășel!) s-au schimbat în bocanci și s-au integrat veseli în pozele cu Piatra Craiului. Gașca noastră primenită s-a simțit în largul ei și ne-am bucurat din tot sufletul să îi vedem pe toți așa de entuziasmați de Piatra Craiului, de cabană, de atmosfera densă în emoție, de nuntirea care i-a luat prin surprindere din toate punctele de vedere: cazarea în camere, dispozitivele de primire cu buchetul de lavandă, mâncarea pregătită de chef Dragoș Bercea și stilul slobod, axat pe simțit bine și lipsit de încorsetări, pe care l-am transformat în ceva definitoriu în organizările noastre. Pozele de grup, dragele de ele, au căpătat unghiuri neașteptate și au luat de braț multe reprize de râs pe săturate, așa cum ne place să se întâmple de fiecare dată când ne adunăm Acasă, pe la munte!




La nuntirea noastră am avut fotograf de suflet și fotografii de pus la inimă.

    Ne-am dorit să nu avem nicio persoană străină implicată în hora noastră de emoții calde, așa că Ștefan a venit în întâmpinarea ideii noastre și a ocupat locul de frate-fotograf, surprinzându-ne cu aparatul său atunci când a simțit că se întâmpla ceva ce merita păstrat în memorie. Nu am făcut sesiune foto cu Silviu separată de nuntași, nu am plecat pe coclauri, pentru că ni s-a părut inutil: voiam să fim aproape de cei care veniseră acolo pentru noi, să împărtășim cu ei fiecare minut și să ne hlizim la poze așa cum eram antrenați de la atâtea ture de munte. Simplu, direct și natural, fără poziții studiate și fără zorzoane care să dea bine la poze! Amintirile din fotografiile făcute de Ștefan (și de Gigi) surprind nota aceea de nonconformist, de suflet cu aripile întinse și de umor! Cum să nu stai să te tot delectezi cu ele?




La nuntirea noastră părinții au fost (cei mai) fericiți să ne vadă împreună, veseli și asediați de drăganul atâtor oameni buni.

      Mama mea a trecut pentru prima dată prin emoția nuntirii unui copil și a fost copleșită de tot ceea ce a trăit, mai ales când i-am spus că ea, nașica și Gigi aveau să mă îmbrace în rochia de miresică, să îmi pună floarea în păr, să îmi dea buchetul și să mă ducă la brațul tatălui meu pentru a fi condusă în aer liber, la Silviu și la preot. Fără petale aruncate, fără oglindă, fără covor, fără lăutari, fără colac, fără flori în piept, fără o groază de obiceiuri cu care nu ne-am identificat! Vorba lui Silviu: Nici măcar! Am vrut doar simplitate și conectare directă la noi înșine și la ceilalți! Bucuria ne-a fost complet senină pentru că toți părinții noștri au fost alături de noi, sănătoși și voioși, impresionați de ceea ce am pus la cale, mândri de punctul în care a ajuns povestea copiilor lor și liniștiți datorită faptului că pășeam împreună pe un drum trainic. 


La nuntirea noastră s-a plâns de frumos și de bucurie.

       Poate stă în firea mea lipicioasă față de cei care îmi sunt dragi, poate ține de alinierea emoțiilor într-o nuntire orientată clar spre trăirea lor sau poate toți ne-am lăsat pradă frumosului adunat la poale de Crai, dar îmbrățișările au fost alese de toată lumea drept formă esențială de manifestare a felicitărilor, a urărilor de trăinicie și a gândurilor bune. Săream precum greierele de la un om la altul și nu mă mai săturam să îi strâng pe toți în brațe ca să împărtășesc din plin cu fiecare în parte câte o bătaie de inimă, un surâs darnic sau o lacrimă cuibărită într-un colț de ochi. Ne-a încântat că au fost atinse multe corzi sensibile și gesturile au ieșit la iveală fără rețineri, cu mult dor și bucurie! Chiar în mod repetat!





La nuntirea noastră îmbrățișările s-au făcut din măduva sufletului.

    Când ne uităm împreună la aceste fotografii ne revine în minte și în inimă fiecare undă intensă transmisă de fiecare îmbrățișare strânsă. E un sentiment dens, incomparabil!





La nuntirea noastră scenariul a fost cu mult depășit de realitate.

      Cei 33 de oameni care ne-am strâns am fost uniți de starea de bine! Știu că suntem subiectivi, dar impresiile adunate de la ceilalți s-au aliniat ca într-o constelație cu superlativele noastre și ne-au asigurat că totul, ABSOLUT totul, a fost pe placul celor aterizați la evenimentul nostru. Adevărul este că multe din deciziile luate au fost gândite ca la o tură la munte: adăpostitul în camerele cabanei, hălăduitul pe afară, aperitivele servite în stil montaniard pe bănci de lemn și pe mesele cu borcane înflorate, îmbrăcatul cât mai lejer posibil (mulți s-au schimbat în bocanci și în haine sport imediat după cununia religioasă!)!  




Lanuntirea noastră am avut tihna de a simți ce ni se întâmplă.

     Nu am fost sufocați de griji. Dis-de-dimineață am început ziua cu dreptul și cu o puternică (și de necontestat!) senzație că totul urma să fie excelent, iar, dacă avea să nu fie așa, important era să ne simțim cât mai în largul nostru! Ca orice femeie am visat de multe ori la nunta mea, dar planul din minte s-a dovedit sărac față de cum s-au legat toate în realitate. Așa că trebuie să recunosc un lucru: când lași frâiele mai libere și te încrezi în oamenii din jurul tău, când îți setezi mintea să fie preocupată de bucuria momentului și nu de șervețele, tacâmuri pe masă sau flori în piept, când realizezi că timpul acela este consistent dacă îl trăiești la înălțimea lui adevărată, te trezești înconjurat de atâta bine și iubire încât îți trebuiesc săptămâni după aceea ca să le asimilezi intensitatea. Nu a fost o zi care a trecut ca acceleratul prin fața noastră, așa cum am mai auzit din mărturiile unora care au avut nunți, ci a avut viteza dată de nevoia sufletului nostru de a fi prezent și de a păstra cu el crâmpeie dintr-o falie de altfel de timp!



La nuntirea noastră fiecare a avut bucla lui și s-a inclus și în bucla noastră.

     Perechile au trăit un mic vis de început de toamnă la poalele Pietrii Craiului și ne-a plăcut să le vedem plimbându-se de-a lungul pârâului Bârsa, admirând muntele de pe băncile de lemn, probând iarba sub teniși roșii, făcându-și promisiuni sub soare alintat sau vorbind cu ceilalți despre câte-n lună și-n stele. Îi spuneam colegei mele, Oana, că mă uit altfel la cupluri de la o vreme încoace, nu mă mai interesează începuturile, ci admir trăinicia și puterea comună de a parcurge un drum împreună, presărat cu bune și cu mai puțin bune. Există cupluri coapte, trecute prin încercări serioase de la care ai ce învăța, care te inspiră, care îți arată că rădăcinile puternic înfipte în pământ țin copacul semeț la suprafață. Și am mai conștientizat un lucru: și noi doi, la rândul nostru, suntem priviți sub unghiul acesta al perechii care inspiră. Și da, acest lucru te face să te simți bine! Iei lucruri bune de la ceilalți, dar le și întorci!  






La nuntirea noastră momentele Acapulco s-au ținut lanț. 

      Nu, nu a fost valsul mirilor! Nici măcar o feliuță! A fost, în schimb, Acapulco! Și apoi un remix după Bahama Mama! Și da, am stricat și această previzibilitate neîncepând dănsuiala în mod romantic, cu noi doi pe o piesă lentă, profund adormitoare, care să preamărească dragostea noastră, ci am pășit în acest șotron împreună cu nașii: șue, șue, total fengșue să fie nuntirea! Nașul a fost ușooor debusolat de schimbarea melodiei de deschidere și de permutarea perechilor - eu l-am înhățat pe el și Silviu s-a sincronizat cu nășica -, neștiind dacă a pierdut vreo lecție de la cursul inedit de nășie la care a fost înscris împreună cu Anca în lunile iulie-august. Adevărul este că toate s-au legat doi pe față, doi pe dos cu nășeii noștri de când au fost părtași la momentul logodnei de lângă Vârful Ciocârlia și ne-am curtat de la distanță timp de 2 luni, nașii sperând să fie ceruți și noi căutând momentul (și vinul!) potrivit să îi...cerem!




Lanuntirea noastră a fost clar că "E ceva neașteptat în spatele fiecărui lucru. E "restul" lui. Nimeni nu trăiește pentru el. Dar târziu, când arderea lucrurilor s-a sfârșit, el rămâne lângă tine intact, ca un dar nesperat al vieții acesteia miliardare." (Constantin Noica)

       Am avut și clipele noastre în doi și, spre final, după ce am fost furată de mama și de frații mei, după ce Silviu a alergat ca nebunul după mine pe pod, după ce a trecut probele ca Prâslea cel Voinic, ne-am simțit împliniți și recunoscători pentru tot. A rămas o stare de mulțumire pentru un lucru strașnic, făcut după limbajul nostru interior, cu multe surprize discrete și cu o pătură de energie altfel! Am fost învârtită și pe stânga și pe dreapta, am horit, i-am admirat pe părinții lui Silviu, dansatori desăvârșiți, pe Irina și pe Ștefan, oglindind lumea tango-ului, pe Cornelia și pe Costel, plutind în doi pe ringul de dans, pe Adrian și pe Irina incluzându-l pe ștrumful lor în ritmurile din jur. Din când în când ne găseam unul pe celălalt printre oamenii noștri și încingeam câte un dans legănat din șolduri de mai mare dragul! 




La nuntirea noastră tortul de fructe și focul de tabără au fost încheierea epică a primei părți dintr-un vis ce mai avea două episoade! 

    Când ne-am văzut cu Dragoș Bercea în Brașov și am discutat detaliile legate de meniu, nu bănuiam ce idei minunate avea în minte pentru noi! Cuvintele "foc de tabără", "reflectoare", "spectacol culinar la grătar" ne-au determinat să facem ochii cât cepele și să ne lăsăm pe mâna unui om foarte pasionat de meseria lui! A fost o plăcere să îl avem alături de noi prin prezența sa discretă și profesionistă, iar nășeii au fost siderați gustativ (și mental!) de șalăul în crustă de verdețuri și de povestea acestui chef aflat la începuturile unui drum trainic în domeniu. După ora 1 noaptea, tortul montaniard invadat de fructe a fost prezentat celor adunați în jurul focului, ascultând Subcarpați și admirând stelele croite pe cer! Toți am mâncat cu poftă (unii chiar 3 felii!) și râsetele s-au potolit treptat, în jurul orei 3, în inima nopții, când ne-am dus la culcare, cu sufletele pline de frumosul unei zile aparte, și ne-am cuibărit în camerele mirosind a lemn și a rafinat!     






       Nuntirea noastră a avut un preambul la Iași, pe 30 septembrie, în aceeași săptămână. Cununia civilă a fost senină, simplă, plină de bucurie și scuturată de obișnuințele asociate acestui moment! Chiar dacă funcționarul de la intrare ne-a făcut un temeinic instructaj pentru obținerea unor "amintiri frumoase", noi nu am vrut să ascultăm și am lăsat lucrurile să curgă în legea lor, stricând previzibilitatea, desigur! La tunelul de flori m-am blocat pentru că nu voiam deloc acel moment, dar nu aveam nicio idee cum să îl stric, iar Silviu a sărit în ajutorul meu și mi-a sugerat: Ia-le florile!. În acea clipă m-am luminat și am făcut întocmai! Mulți erau ușor dezamăgiți pentru că îi privam de plăcerea de a ne vedea trecând pe sub podul de flori, dar au râs copios până la urmă, când și-au dat seama că nici nu se putea altfel cu doi fengșui ca noi!   




      Frații mei bărboși ne-au fost martori și le mulțumesc din suflet pentru tot ceea ce au făcut pentru mine, sora lor căpoasă, de-a lungul timpului, pentru că fără legătura aceasta trainică dintre noi, care nu se raportează la distanțe și nici la văzut des, viața mea ar fi fost șchioapă! I-am simțit emoționați și i-am iubit muuuult de tot pentru cât de pregătiți au venit, gata să fie alături de noi în etapa în care pășeam și să își ia în primire noul frate (sau, mai bine spus, să îl ia pe sus!)! 


      Nășeii ne-au pregătit o imensă surpriză montaniardă: un buchet de flori-de-colț de cultură, aduse tocmai de la Brașov, de la un crescător! Și pe ei i-a cuprins emoția pentru că era prima lor nășie (și singura!) și puteau fi alături de noi în formație completă! Nu am servit pișcotul și paharul de șampanie în curtea Stării Civile, ci doar ne-am pozat în iarbă, după care ne-am deplasat la Restaurantul Rustic, unde am făcut o mică repetiție de atmosferă (și de ospăț!) pentru nuntirea de la Cabana Plaiul Foii. Georgiana Ș. ne-a încântat cu tortul pe care l-a botezat la Cofetăria Charlotte - Ne-am aventurat împreună! - și s-a ridicat la nivelul pretențiilor lui Silviu: "Să fie un tort dulce, dar nu prea dulce, dar totuși dulce!". 




       Din culisele organizării noastre - invitațiile au fost scrise de mine, cu mesaj și culoare, fiind date personal, la un pahar de vorbă sau la o prăjitură prin Iașul canicular de iulie. Au făcut senzație chiar și dincolo de nuntirea noastră, pentru că așa ceva friza absurdul de natural și părea imposibil de făcut!


     Florile au încăput pe mâna unei înzestrate maitre fleuriste, Nășica, cea care a făcut minuni prin combinațiile câmpenești între busuiocul, salvia și lavanda luate de la părinții ei de acasă, murele aduse de Georgiana și alte ochioase colorate cumpărate de la Iași! Deoarece nu aveam când să mă bucur de buchetele primite la cununia civilă, le-am luat cu noi acasă la nași, unde Anca le-a triat în timp ce eu cu Silviu sortam muzica și Mark făcea traseul sufragerie-bucătărie-balcon-dus-întors-de-câte-ori-pe-zi-se-poate și ne pregătea cafea din aceea scumpă, fără vaucer! În dimineața zilei de 3 septembrie nășica era în balconul Cabanei Plaiul Foii, îmbrăcată în polar, înarmată cu foarfece și sfoară, pregătită să își extindă teritoriul pe ambele mese pentru operațiunea "Dați-mi multe borcane să torn frumusețe de petale în ele!".  




      Întreaga săptămână a fost o reală aventură pentru noi și pentru nași! Ne-a plăcut la nebunie să punem la cale detalii împreună, să legăm de capul nostru idei trăznite pentru ca nuntirea să aibă amprenta noastră și amintirile să se asocieze cu "făcutul" și "savuratul"! 


        Multe rămân nespuse și se află în cele trăite! 
Multe coboară adânc în suflet și se prind de ferestrele largi! 
Multe se torc în inima încercată-de-mult-frumos și zboară lin spre înălțimi!