duminică, 24 septembrie 2017

ITALIA - DOLOMIȚI - Lacul SORAPISS și paznicul său stâncos, DITO di DIO

"Călătoriile au tendința de a intensifica toate emoțiile umane." 
(Peter Hoeg)

     Turcoazul Lacului Sorapiss pare a fi coborât dintr-o altă dimensiune tocmai la 1.923 m altitudine! Nu îți vine a crede că apa albastră are tangență cu realitatea oricât ți-ai repeta că ochii nu te mint și că felia aceea de rai se întinde  generoasă la poalele stâncilor din fața ta! Masivul Sorapis are trei vârfuri la baza cărora se află unele dintre ultimele rămășițe ale ghețarilor din Dolomiți, iar acestea alimentează lacul și îi furnizează culoarea translucidă lăptoasă datorită particulelor reziduu suspendate de la cei trei ghețari. Înainte de a te întâlni cu Lacul Sorapiss treci pe lângă Refugiul Alfonso Vandelli, parcurgi jnepenii de lângă acesta și îți ridici privirea către intimidantul vârf Dito di Dio (Degetul lui Dumnezeu), paznicul minunii cromatice fluide!





        Ziua în care am făcut cunoștință cu Lacul Sorapiss a fost una dramatică, intensă, a debutat cu ploi, ne-a subminat dorul de ducă, dar, în ciuda configurației norilor, ne-am aventurat pe traseul din Pasul Tre Croce spre turcoazul pe care și cerul era ușor invidios. Cețurile au  persistat pe creste de-a lungul zilei, dar, când am poposit pe malurile apei, soarele ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a răsplătit cu niște priveliști clare ale întâlnirii dintre elementele naturii. Era cam 18.30 și lumea venită în zonă se grăbea să facă drumul de întors, așa că am rămas singuri și ne-am făcut de cap la poze și la visat cu ochii deschiși un traseu de via-ferrata printre colții stâncilor din jur. Dărnicia împrejurimilor ne-a îmbrăcat într-o euforie care a anulat senzația de timp și a adus o frumusețe neașteptată, năvălitoare, hipnotizantă, la făurirea căreia Dolomiții erau experți!






      "Să ai timp cu tine însuți. Să te asculți. Oamenii nu vor să asculte liniște. Ei spun că e liniște, dar e o liniște încărcată de fapt." (Vasile Șirli) - mai bine de o oră am încărcat în minte imagini cu munții și cu lacul, care, după o bucată de vreme, au fost asediați de un șarpe cețos, biciul-iscoadă a unui val de aburi ridicați la luptă din păduri. Era un spectacol cu reprezentații ce se schimbau la secundă, cu lumină diferită de la un minut la altul, cu o invitație clară de a ne lăsa sufletul să zburde nestingherit prin toate cotloanele acelui paradis ascuns în munți. Eram siguri că pulsul din feliile acelea de viață avea să ne însoțească de fiecare dată când un dram de amintire turcoaz ni s-ar fi ivit în memorie, așa că ne-am lăsat asaltați de pace și de o perfecțiune cum doar natura știe să o alinieze în fața visătorilor îndrăzneți! 






      După debutul morocănos din prima zi de Dolomiți, la Averau, părea că norocul nu ni s-a îndreptat deloc și a fost rândul lui Silviu să se supere pe munții hotărâți parcă să ne stea împotrivă și în a doua zi. Ploaia matinală și atmosfera posomorâtă, încărcată de plumbul norilor, ne-a tăiat elanul, dar, după prânz, am  luat cartea cu trasee la răsfoit și nu m-am oprit până nu am găsit ceva asemănător unei drumeții care să ne motiveze să facem mișcare între pietroși, chiar dacă nu ne puteam cocoța pe vreo via-ferrata. "A face lucruri nu este greu. A te pune în starea de a vrea să faci lucruri este cu adevărat greu." (Constantin Brâncuși) - imaginea Lacului Sorapiss din ghid ne-a atras atenția instant, mai ales că punctul de intrare în traseu nu era foarte departe de campingul nostru din Cortina d'Ampezzo!






       Cerul a frământat și pe traseu nori dramatici pe crestele de la orizont, dar pe noi ne-a scutit de contacte ploioase, așa că ne-am felicitat pentru faptul că am plecat de la cort. Atmosfera se curățase bine de tot și mirosea a praf amestecat cu răcoare și apă, pădurea era primenită și cursuri mici de apă se prelingeau pe versanți și ne brăzdau cărarea. Am mers vreo 2 ore și ceva, am traversat poduri de lemn, am urcat scări metalice, ne-am ținut de niște cabluri montate pentru siguranță și...ne-am minunat de priveliștea spre Tre Cime, spre Cristallino, spre Lacul Misurina! Ne simțeam răsplătiți pentru încercarea nervoasă la care Dolomiții ne-au supus timp de 2 zile consecutive, iar, după întâlnirea cu Lacul Sorapiss, nu mai aveam să crâcnim pentru că seninul avea să nu mai părăsească zona timp de mai multe zile!






        Am rămas singuri cu lacul până pe la ora 19.30-20.00, dar nu ne venea deloc să plecăm, așa că, după ce am pus ștampila pe pașaportul montaniard al Dolomiților, am adăstat la o bere de înserare, conștienți că avea să ne prindă noaptea prin pădure. Tentația savurării unor momente prelungite în acel loc a fost mult mai puternică decât precauția specifică oamenilor de munte! Următoarea tură de Dolomiții, undeva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, visăm să o facem cu stat la refugii, cu răsărituri și apusuri la înălțime, cu tihnă nocturnă între creste, cu răcoare matinală și cu rouă țesută pe firul ierbii la primul sărut al zorilor! 




       Asfințitul ne-a prins pe drumul de coborâre, culorile lui calde se reflectau pe Tre Cime și încălzeau subtil atmosfera avertizându-ne că trebuia să grăbim pasul. Doamne, ce am mai fi rămas peste noapte la Refugiul Alfonso Vandelli, dar aveam planuri mari pentru următoarea zi și acelea erau mai importante pentru noi! Noaptea ne-a cuprins în brațe treptat și ne-a zorit să ieșim din pădure, așa că pe la 21.30 îl salutam pe Uliul Negru și plecam spre un restaurant aflat pe punctul de închidere. Văzându-ne veniți din munți, oamenii binevoitori ne-au servit cu zâmbetul larg și, fiindcă ne era foame rău de tot, nu le-am răpit prea mult timp! 


       Episodul turcoaz din istoria noastră cu Dolomiții ne-a hipnotizat mult timp! Am vorbit până seara târziu de minunățiile găsite la Dito de Dio și de crestele franjurate de cețuri și ceva ne spunea că dărnicia Dolomiților avea să se reverse cascadă în următoarele zile! Am adormit visând pietros, cu zâmbetul larg al omului care a scos o zi din cotidian și a trecut-o în categoria celor de referință pentru viața trăită intens!  


sâmbătă, 16 septembrie 2017

ITALIA - Pasul STELVIO (2.760 m), Refugiul GARIBALDI (2.845 m) și Vf. LIVRIO (3.170 m)

"fiecare dintre noi - o aripă
universul - un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ 
(când vom fi suficient de mulți 
ca să putem mișca universul din loc,
atunci să te ții)"
(posibilă explicație, de Ivcelnaiv)

     Oricât de mult am escalada pietroșii din Dolomiți, știm că nu ne saturăm de traseele de via-ferrata și la un moment dat trebuie să ne impunem mutarea spre o altă zonă. Ce risc ne paște? Tentația de a ne prelungi șederea! Mai întâi cu o zi, apoi cu încă una! În consecință, am strâns cortul și tricourile de pe sârmă, ne-am împachetat lucrurile și sacii de dormit, și, după ce am căutat cu disperare o benzinărie în Cortina d'Ampezzo, ne-am îndreptat spre Pasul Stelvio unde pe Silviu îl aștepta o reală provocare ca șofer!



     Am parcurs distanța de la Bolzano la Prato allo Stelvio, apoi ne-am cocoțat pe Pasul Stelvio și am coborât la Bormio. Citisem multe lucruri despre acest pas din Alpi și curiozitatea mea atinsese un nivel critic ce necesita un ghiont de confruntare cu realitatea: "Stelvio este a doua dintre cele mai înalte trecători asfaltate din Alpi, care ajunge până la 2.760 m (cea mai înaltă, Col de l’Iseran, are vârful la 2.770m!) și se situeaza în nordul Italiei, fiind foarte aproape de granița cu Elveția. Șoseaua Stelvio are o diferență de nivel de 1.871 m și bicicliștii, motocicliștii, șoferii, atleții o consideră o adevărată piesă de palmares." De ce? Din cauza celor 48 de ace de păr! În majoritatea acestor curbe foarte strâmte nu încap două mașini care să treacă una pe lângă alta, iar noi am probat lucrul acesta pe pielea noastră!




      Șoseaua Stelvio a fost construită între 1820-1825, iar Transfăgărăşanul nostru în anii 1970! Au fost depuse cantități titanice de muncă pentru a traversarea munților dintr-o parte într-alta, o reală provocare pentru mintea inginerească a omului care nu se mulțumește cu admiratul de la baza pietroșilor, ci se întreabă imediat cum arată priveliștea de sus. Desigur, ridicarea unor astfel de drumuri presupune existența unei funcții practice, dar cred că oricui îi sare în față mai întâi dimensiunea idealistă, aflată (uneori) la limită cu nebunia luării la trântă cu natura în extremele ei. Întotdeauna există calea de a ocoli muntele, dar...unde mai sunt farmecul îndrăznelii și prețul sacrificiului? Aflându-mă pe scaunul co-pilotului mi-a fost extrem de simplu să mă las cotropită de peisaj, dar Silviu-cel-super-concentrat a decretat că Pasul Stelvio a trecut în poziții fruntașe la capitolul "cele mai challenging drumuri" din cariera lui de șofer!




      După ce am parcurs toate zig-zag-urile de pe șosea, am poposit în Pasul Stelvio, la 2.760 m, și am aflat că eram foarte aproape de granița dintre Italia și Elveția! Trebuia doar să urcăm la 2.845 m, la Refugiul Garibaldi, cel care păzea trecerea dintr-o țară în alta. Nu am ezitat să stăm cu picioarele în două țări în același timp și am urcat pe Vârful celor Trei Limbi (Piz da las Trais Linguas sau Dreispachenspitze), vârf numit astfel datorită celor trei limbi vorbite în zonă: germana, italiana, franceza. Puțin mai jos se afla zona de vamă dintre Italia și Elveția, mai exact în Pasul Umbrail, aflat la 2.505 m altitudine! 




    Crestele munților erau atât de îmbietoare, încât ne-au determinat să ne schimbăm în bocanci și să urcăm cu două telecabine pâna pe Vârful Livrio, la 3.174 m. Aici peisajul era mutilat de căldura verii, ghețarii susurau și se retrăgeau prin umbre dosnice, iar pietrișul muntelui ieșea la iveală să tragă o gură de aer până la apropiatele zăpezi, căci în septembrie începea deja asediul alb. Pârtiile de ski ne-au lăsat să ne facem o idee despre nebunia care se dezlănțuie în zonă atunci când se deschide sezonul și tălpile au simțit gust de ghețar frate cu cel de la Stubai, cu care suntem noi prieteni la cataramă și la...clăpari! 





     "Eu nu pot să trăiesc fără întrebarea primordială şi tâmpită în acelaşi timp: de ce mă aflu aici, de ce trăiesc? Şi excepţional este că nu ştiu încă, până la vârsta asta, dar mă interesează în continuare să aflu...Este vorba de a fi deschis la tot ce ţi se întâmplă, clipă de clipă, ca să primeşti şi apoi să poţi dărui. Eu sunt foarte revoltată de faptul că oamenii din jurul meu, şi mai ales cei tineri, au un fel de oboseală. Aşa zicea tata: s-a născut obosit. Când dau de oameni tineri, pe care-i îndrăgesc, îmi vine să-i scutur şi să le spun: bucuraţi-vă, bucuraţi-vă de tot, acum!" (Oana Pellea) - iar Reinhold Messner este un altfel de ghiont viu la trăit autentic, întreg, riscând limite și împingându-te la descoperiri. Nu este o noutate admirația pe care o port acestui Om al Muntelui care s-a întâlnit cu pietroșii în niște dimensiuni greu de conceput de mintea umană, iar faptul că am dat peste afișul muzeului său la stația telecabinei de pe Livrio m-a bucurat enorm!  



       Capitolul de o săptămână divină de Dolomiți ne-a umplut sufletul, pașaportul montan s-a îmbogățit cu 3 pagini de ștampile noi (și câteva reluări!), așa că porneam spre Elveția "hrăniți" bine, nebănuind (încă) generozitatea festinului care ne aștepta în miezul Alpilor!

vineri, 28 aprilie 2017

16 aprilie 2017 - SLOVENIA - capitala LJUBLJANA

"Viața râde de tine atunci când ești nefericit. Viața îți zâmbește atunci când ești fericit. Viața te salută atunci când îi faci pe alții fericiți și este minunată dacă nu te temi de ea. Fă-ți griji pentru conștiința ta, nu pentru reputația ta. Conștiința este ceea ce ești tu, reputația este ceea ce gândesc ceilalți despre tine." (Charlie Chaplin)

      Am trecut de multe ori pe lângă Ljubljana în drumurile noastre spre munți și spre natura sălbatică a Sloveniei, dar nu am intrat niciodată să îi batem străzile și să îi admirăm feliile de istorie afișate în clădiri și asociate cu o doză de modernitate suficientă pentru o simbioză echilibrată. Fiindcă aveam câteva zile libere de Paște la dispoziție și nu puteam pleca foarte departe de casă, ne-am gândit să încheiem un capitol consistent de călătorii cu petrecerea unei zile liniștite în capitala Sloveniei. Ne-a încântat prin amestecul influențele slave, austriece și italiene, fiind așezată la distanțe mici față de Zagrebul Croației, de Trieste de pe coasta Mării Adriatice a Italiei și de orașul Vilach din Austria. Am străbătut-o fără planuri, fără obiective de marcat, fără opriri obligatorii, doar cu spontaneitatea descoperirii și...cu savurarea deliciilor de nerefuzat! 


       Am citit câteva detalii legate de istoria Ljubljanei după ce am vizitat-o. Din 1991, de când Slovenia s-a desprins din fosta Republica Socialista Federativa Iugoslavia și și-a declarat independența, Ljubljana a devenit centrul economic, politic, cultural, educativ și administrativ al țării. Fiind străbătută de la est la vest de râul Ljubljanica, afluent al râului Sava, la rândul său afluent al Dunării, deține un farmec deosebit prin arhitectura, podurile, și străzile care urmează cursul apei. Mai este numită și "Berna Sloveniei" pentru că în zilele noastre, orașul are cel mai mare venit pe cap de locuitor dintre țările fostului lagăr comunist.

      După ce l-am lăsat pe Uliul negru într-o parcare subterană, ne-am început plimbarea pe o pietonală care ne-a condus în centrul Ljubljanei, în Piața Preseren, denumită după un poet sloven, France Preseren. Statuia acestuia trona în mijlocul pieței alături de muza sa, a fost sculptată de Ivan Zajek la începutul secolului XX. Pe aproape am văzut câteva monumente istorice: Biserica Franciscană "Buna Vestire", Casa Urbanc și galeria acestuia, Biserica Preseren, Casa Hauptmanova și Farmacia Centrală. Ne-au impresionat clădirile bine conservate, cu fațade decorate în stil renascentist și art nouveau, culorile îndrăznețe și străzile pavate cu piatră. Atmosfera veche, ușor medievală și cochetă ne-a învăluit cu aerul ei calm dându-ne impresia unui orășel vioi, aflat departe de profilul unei capitale forfortind de lume. 

      Biserica Franciscană "Buna Vestire" este cel mai de seamă monument religios din capitala Sloveniei, fiind totodată și biserica parohială din oraș. Locașul a fost ridicat la mijlocul secolului al XVII-lea, în stil baroc, are ziduri groase, văruite în roz și pe frontispiciul scrie mare, în latină: "Ave, Gratia Plena!". 




      Toate podurile din acest oraș pe apă traversează râul Ljubljanica. Piața Preseren este legată de centru prin Podul Triplu (Tromostovje): jumătate din el aparține zonei medievale și cealaltă jumătate Ljubljanei moderne. Acesta este asociat direct cu povestea adevărată a orașului, ridicat în secolul al XII-lea, când s-a construit un pod din lemn peste râu. După ce a a ars, în secolul al XVII-lea, a apărut în locul lui podul ce dăinuie și astăzi: o construcție din piatră cubică, realizată de Joze Plecnik. Podul Triplu are un cap de pod de-o parte a râului și trei capete de pod în cealaltă parte, iar pe ambele părți se înșiră coloane sculptate. 

      Podul cu Dragoni, aflat înspre periferia zonei centrale, își asociază o legendă - Jason împreună cu argonauții săi, după ce a găsit lâna de aur, în loc să se întoarcă spre Marea Egee, a luat calea spre nord, navigând pe Dunăre în sus. Aceștia au mers spre râul Sava, ajungând la izvorul râului Ljubljanica, unde au debarcat pentru a porni către spre vest, la Marea Adriatică și apoi acasă. În apropierea orașului Ljubljana, argonauții au găsit un lac înconjurat de o mlaștină, unde Jason a luptat cu un monstru ce s-a dovedit a fi un mare dragon pe care l-a învins. În acest mod dragonul a devenit simbolul orașului Ljubljana și în onoarea acestuia s-a construit Podul cu Dragoni (Zmajski Most). Se zice că dragonul de pe pod își flutură coada atunci când o virgină traversează puntea. 

      Podul Măcelarului era plin de lacăte, la fel ca Pont des Artes din Paris, dar noi nu ne arătăm așa de entuziasmați de ideea agățării lor pe poduri, ni se pare o formă fără fond împrumutată peste tot.




      Castelul de pe deal supraveghează orașul cu îngăduința unei construcții ce datează din anul 1112. Cercetările arheologice au demonstrat că zona unde este amplasat a avut parte de o locuire continuă începând cu 1200 î.e.n, așa că a văzut ceva istorie de cînd există. Primăria din Ljubljana se prezintă construită în stil baroc, se ridică pe două-trei etaje și turnul său înalt este decorat cu un ceas din secolul al XV-lea. În fața primăriei se ridică fântână a lui Robba, numită "Trei Râuri" - Ljubljanica, Sava și Krka, sursa de inspirație fiind cunoscuta "Fântână a Celor Patru Râuri" a lui Lorenzo Bernini din Piazza Navona din Roma. 
    
     Catedrala Sfântul Nicolae a fost construită în stil gotic în secolul al XVIII-lea, pe locul unei vechi biserici. Este singura biserică din oraș care a suferit multe recondiționări, fiind incendiată intenționat atât de Imperiul Otoman, cât și de naziști. În zilele noastre biserica poartă amprenta stilului baroc: exteriorul este colorat, cupola și cele două turnuri gemene sunt vopsite în verde, o parte din acoperiș are țiglă roșie, altă parte are tablă verde, iar pereții sunt zugrăviți într-un ocru ce alternează cu stâlpii de rezistență albi. 





        Ce ne place la nebunie în Slovenia? Faptul că slovenii iubesc nespus bogațiile naturale și au mare grijă de potențialul lor. După Finlanda și Suedia, Slovenia este pe locul 3 în Europa privind gradul de împădurire, iar ca suprafață mai mult de 50% din țară este acoperită cu păduri. Munți, dealuri și păduri cât vezi cu ochii, exact ca în Austria, Elveția, Estonia, Norvegia sau alte țări prietenoase cu natura. Ljubljana își reprezintă țara cu mândrie fiind declarată în 2016 European Green Capital datorită efortului său susținut de a aduce natura în mediul urban: a plantat peste 2.000 de copaci, a realizat 5 parcuri verzi noi și a reamenajat malurile râului Sava. Cel mai mare dintre cele 5 parcuri este "Path of Memories and Comradeship" și are 7.000 de copaci!. În 2010 Ljubljana a decretat că 1.400 ha din teritoriul ei împădurit  va fi consevat cu scopul unei rezerve de oxigen și de supapă pentru dioxidul de carbon. 

         Ce nu ne place la Slovenia? Controlul trafic total absurd de la graniță! 

      Atmosfera senină ne-a dat ghes să plusăm starea de bine cu o înghețată generoasă și delicioasă de la Vigo, iar Silviu a fost chiar mai încântat decât mine de alegerea făcută!