miercuri, 30 ianuarie 2013

10 ianuarie 2013 - AUSTRIA - INNSBRUCK sau Oraşul făcut ştrengăreşte la pas în tihna Alpilor

Cea mai mare greșeală pe care o facem în timp ce ne maturizăm este să pierdem contactul cu partea noastră creativă. Dacă îi dai o cutie de creioane și o foaie de hârtie unui copil de cinci ani, îți va umple ambele părți cu desene și îți va mai cere o foaieDacă faci același experiment cu un adult o să vezi cum întrebările încep să curgă imediat: Ce să desenez? Dacă nu înțelege nimeni ce vreau să reprezint? Dacă nu pot să desenez destul de bine? Trebuie să folosesc ambele fețe ale hârtiei?” (Sang H. Kim)


Cam ca un copil de 5 ani cu o cutie de creioane şi o foaie de hârtie am poposit o zi în INNSBRUCK, pentru a lua o pauză de la pârtie şi a petrece puţin timp cu altceva în picioare decât clăpari şi schiuri. Am plecat din Neustift după micul-dejun, am mers lejer, fără vreun plan clar în minte: aveam de gând să ne descurcăm pe bâjbâite la faţa locului şi, chiar de căutasem pe internet informaţii despre oraş pentru a ajunge la ce merita văzut, nu prea ne-am dat silinţa să ne fixăm nişte obiective. Este atât de liberă maniera aceasta de a vizita un loc: ajungi, dai cu banul pentru vreo străduţă şi nimereşti cumva pe unde trebuie, cu mintea deschisă şi ochii uimiţi! Nu cred însă că mi-ar plăcea să vizitez toate oraşele astfel, pe ghicite,  dar Innsbruck s-a configurat în aşa fel încât nu merita văzut în varianta clasică de turist.  



Munţii sunt cei care te ţineau captiv chiar şi când te aflai în oraş, pentru că se vedeau crestele la capăt de stradă, zăpada te trăge de privire şi clădirile în 3-4 caturi îţi înlesneau calea vizuală spre înăltoci. Trebuie să fie o demenţă să locuieşti atât de aproape de munţi ca aceştia, să devină parte din priveliştea de zi cu zi, să îţi bei liniştit o cană de ceai de mentă spunând înălţimilor ce te frământă, venind spre ele de fiecare dată când oamenii ratează să fie prezenţi. Innsbruck e un oraş austriac, e un loc în ritmuri liniştite, nu are agitaţia marilor metropole, nici stagnarea oraşelor de munte: este un soi de hibrid, în care poţi respira liniştit, ai cum să te trecori printre străduţe, magazinele sunt cochete, oamenii prietenoşi şi detaliile de cultură (şi folclor) sunt la tot pasul. Ornamente de Sărbători ca în Neustift m-au tras de mânecă şi în Innsbruck: lipsă de împopoţonare, multă simplitate şi discreţie!



ALTSTADT. Oraşul vechi. STADTTURN. Turnul Oraşului Vechi. Imediat ce am pătruns în zona istorică, m-am entuziasmat la vederea inimilor din lemn sau din pânză, lucrate de mână şi expuse la magazinele aflate chiar la intrarea dinspre strada principală, paralelă cu râul Inn, coloana vertebrală a oraşului. Am urcat treptele până în vârful turnului pentru a vedea munţii şi casele somnoroase în dimineaţă târzie, mi-a fost arătată pârtia de schi şi un loc de panoramă mai cu dichis, aflat pe un punct mai înalt al localităţii şi...am fost extrem de încântată de toate cuvintele aflate pe pereţii interiori. Mesaje din toată lumea, puzderie de gânduri, care mai de care mai ludice sau mai seci, toate lăsau o urmă şi era prea tentant să nu facem la fel: eram înarmată cu cu creion, deşi nu bănuisem că voi avea nevoie de el! "Ci ca lumea" a poposit pe zidurile Turnului Oraşului Vechi: dacă va fi dat vreodată în urmărire generală, să se ştie că este acolo şi...nu este singur: are atât companie apropiată în bucla lui delimitată de altele, cât şi zgâieri colective! Am să port şi marker la mine de acuma: just in case!




CATEDRALA SFÂNTUL IACOB a fost lăsată spre capătul drumeţiei noastre urbane: mai întâi am ajuns la catedrala universităţii, care este extrem de impunătoare, dar mai sobră. După ce am ajuns pe la teatru şi am trecut şi pe lângă Muzeul Etnografic, am ieşit în spatele Hofburg-ului şi apoi la Catedrală: o frumuseţe rafinată, senină, luminoasă în interior, semănând cu Madeleine din Paris sau cu unele basilici de la Roma. GOLDENES DACHL (Acoperişul de Aur) era tot în zona Turnului şi îţi trăgea privirea să nu treci fără să îi dai atenţia cuvenită: senzaţia de Bruxelles m-a vizitat când l-am văzut, căci părea un fragment scos din Grote Markt, stingher prin stilul său pe lângă celelalte clădiri. 



CIOCOLATA. Adevărat obiectiv turistic. De neratat! Mai degrabă nu se îndosariază vreo clădire sau vreo catedrală decât să se piardă contactul cu ciocolata. Cel puţin din punctul meu de vedere! Aşa am păţit şi la Brugge: absolut imposibil să te uiţi doar aşa, pe deasupra, şi să pleci mai departe! 



Plimbându-ne prin Innsbruck, vorbeam de România. Devine inevitabil să îţi compari ţara şi atmosfera din ea cu ce găseşti în alte părţi. Nu aveam neapărat distanţa şi lehamitea românului ce se vede scăpat la o gură de aer de Occident, ci observam pur şi simplu faptul că tihna este uşor reperabilă într-o ţară pusă la punct şi bazată pe muncă, ordine, disciplină şi un vădit simţ al apartenenţei. Apropo de aceste lucruri, citeam pe internet părerea unei românce plecate în Chile, Amalia Trocea - "provin dintr-o cultură bazată pe critică şi negativism. Ură, ciudă, mânie, duşmănie, toate le experimentăm şi le exprimăm în fiecare zi, referitor la sistem, la persoane, instituţii, obiecte. Aici, am văzut partea frumoasă a realităţii. Nimic nu e mai frumos decât un lucru veridic, aşa cum e el. Chiar dacă e urât. E frumos, atât timp cât e veridic." - şi cred că aceasta este cea mai puternică discrepanţă pe care o simţi vis-a-vis de ţara ta pe care o iubeşti şi o dispreţuieşti în acelaşi timp. Chiar dacă sunt o idealistă, un om cu capul în nori şi îmi pun visele şi oamenii foarte dragi pe primul loc, sunt conştientă că România este acasă, dar nu e cel mai "curcubeu" loc de pe pământ, dincolo de ataşamentul de locuri şi de oameni. 



SWAROWSKI. La câţiva kilometri de Innsbruck se află fabrica de cristale Swarowski, un muzeu, un magazin, un restaurant, practic un adevărat complex, care îţi dă senzaţia unei micro-lumi. Am intrat în camerele muzeului construit într-un deal, prin stânga gurii din care ieşea apă, la capătul aleii de cristale verticale stilizând piloni. Înăuntru găseşti o adevărată nebunie geometrică, modernă, artă minimalistă, structuri atipice, rupturi de realitate prin culoare, dimensiune şi linie, o incursiune în matricea cristalului văzut ca purtător de perfecţiune, inserări în modă şi accesorii, repercursiuni în muzică şi astronomie. Pare o lume fragilă, construită din vise şi copilărie, din fire subţiri, care s-au adunat acolo şi fac un ghem imprevizibil. Ce împletesc? O poveste cu zâne-cristal şi monştri-cristal!



Cristalodomul, Camera Uriaşului, Meduza cu oglinzi, Camera Sopranei şi Aleea de holograme sub paşi mi-au plăcut la nebunie! Am ieşit de acolo cu simţul realităţii uşor alterat, dar cred că exact asta şi urmăreşte muzeul de fapt: să te poarte printr-un spaţiu concretizat doar din elemente de imaginaţie sau din realitate spartă şi reconstruită. A fost ceva absolut inedit: Lumea de cristal a lui Swarowski!



Am fost norocoasă să primesc în dar câteva cristale frumos lucrate pentru a le purta la gât şi la urechi atunci când îmi va fi dor de Innsbruck sau voi vrea să împărtăşesc celorlalţi o strălucire discretă la vreo ocazie deosebită. După ce va năvăli primăvara în muguri, le voi aerisi la vedere, pentru că, până atunci, iarna înfofolită nu e un motivant prea puternic şi le voi prelungi hibernarea în cutiile cu lebădă.  


Am scris greu postările la incursiunea în Austria. A început şcoala şi m-au coptropit o mulţime de lucruri şi de cerinţe, care mai de care mai puţin interesante, dar necesare. Toată luna m-am gândit la schi, la Alpi, la Innsbruck şi la ritmul calm austriac; scriind m-am tot întors la ce am trăit şi la starea de profundă recunoştinţă senină. Nu a fost o călătorie organizată de mine, nu a fost ceva previzibil şi nici vreun vis copt, ci un fel de copil-minune răsărit la uşa mea: ne-am omenit cu timp înalt, ne-am ascultat unul pe altul şi am creionat următoarele "altitudini" de trăit "mai mult decât frumos"!  

duminică, 27 ianuarie 2013

5-12 ianuarie 2013 - AUSTRIA - primele lecţii de schi în ALPII din TIROL, pe gheţarul STUBAI, la 3.300 m

O exprienţă nouă la munte! Nu cred că se putea imagina o manieră mai inspirată (pentru mine, cel puţin!) de a începe anul 2013; după cele 5 zile de munte în Parâng, după o pauză de jumătate de noapte la Iaşi, mi-am luat bagajele în spinare şi m-am lăsat condusă pe un drum departe-departe, tocmai în Austria, în Alpi, în zona Tirolului, mai exact la gheţarul Stubai. Călătoria aceasta s-a înnădit din zbor la viaţa mea, încă din luna octombrie, când am fost întrebată ce aş spune dacă aş avea o întâlnire iernatică uluitoare cu înăltocii austrieci şi cu o formă inedită pentru mine de a merge pe ei, schiurile. Iniţial am fost copleşită de propunere şi mi-am spus că e prea frumos să se întâmple întocmai, apoi am dat voie curiozităţii şi nerăbdării mele să se pună pe aşteptat, iar ianuarie nu s-a dezminţit: a complotat pe măsură cu iniţiatorul şi, cât ai clipi de două ori, am schimbat drumul de Parâng cu cel de Austria.  


Am constatat cu plăcere că mulţi din omuleţii de munte, pe care îi citesc în mod frecvent, au servit schiul în Alpi în luna ianuarie şi au făcut postări doldora de informaţii legate de logistica unei astfel de deplasări (ex: merită laude şi aplauze - Claudia Gican, Silvia Murgescu). În consecinţă, am să mă "lăfăi" în  impresii personale, nu am să mă complic prea tare cu preţuri, drum, trasee şi alte asemenea (oricum, nici nu dau foarte multe în mod obişnuit!), ci voi sta concentrată pe modul în care am resimţit întreaga aventură la înălţime. Călătoria noastră a însemnat o nouă "casă", în Neustift (în landul Innsbruck), la Bergkonig Hotel (mi s-a şoptit că înseamnă "Regina muntelui"), şi  multe delicii: aer de munte, zăpadă, tihnă, detalii specifice locale (ex: ornamentele de lemn şi inimile de toate felurile m-au sedus rapid, la fel  săniile aşezate la intrări şi colţurile cu bănci şi pături care abia aşteptau să poposeşti pe ele!). 


A doua zi după ce am ajuns, ne-am cazat şi am cercetat puţin împrejurimile, pe 6 ianuarie, am avut parte de "arest la domiciliu", fiindu-mi rău, experimentând dureri groaznice de burtă şi neputându-mă duce pe pârtie în niciun caz. Am crezut că voi reuşi măcar în a doua parte a zilei, dar nu s-a întâmplat aşa; când am văzut din poze ce creste înzăpezite mă aşteptau afară, mi s-a făcut şi mai rău, muream de ciudă literalmente. Am fost dădăcită cum trebuie, mi-am revenit, am fost mai precaută cu mâncarea după aceea, ca să nu mai am parte de vreo zi la fel şi, pe 7 ianuarie, dis-de-dimineaţă, ne-am putut prezenta la "Olimpia", un magazin de închiriat echipament de schi. Nu ştiam mai nimic despre ce presupune acesta: Gigi încercase să schieze în Parâng asistată de Silviu şi văzusem cam de ce avea nevoie, dar, de data aceasta, urmă să testez pe propria-mi piele clăparii, schiurile, casca, beţele. Îmi părea imposibil să poţi schia cu acele "cataroaie" în picioare: clăparii mi s-au părut grei, incomozi, obositori pentru muşchii de la glezne, dar am aveam să mă obişnuiesc, să îi ajustez conformaţiei mele şi să îndur doar supliciul mersului pe beton cu ei. În rest, şi-au făcut treaba de m i n u n e!  



În următoarele zile aveam să ne lăsăm ghidaţi spre locurile de parcare de la Mutterberg, la 1700 m, de unde se făceau îmbarcările în telecabinele ce ne duceau spre cei 100 de km de pârtie de pe gheţarul Stubai. Nu are rost să repet concluziile atâtor oameni vis-a-vis de organizarea austriacă, de ordinea uimitoare, de modul în care atâtea servicii funcţionează închegat, nu se sabotează unele pe altele, ci se completează absolut excelent. Skipass-ul a fost 170 de euro pentru 6 zile, am avut acces la orice am dorit şi la o cabină unde ne-am lăsat schiurile şi restul echipamentului după ce terminam de luat pârtiile la trântă şi de clătit ochii şi inima de montaniard cu schimbătorii-de-perspectivă-şi-înmulţitorii-de-frumos-la-altitudine, ALPII. Doooaaaamneeee, că tare uşor îţi mai zburdă sufletul acolo sus, că repede îţi mai pierzi cuvintele şi supravieţuiesc numai interjecţiile ce trădează extazul!  




Exprienţa "Pinguinul pe zăpadă" a debutat stângaci! La Gamsgarden, la 2.620 m! Nu reuşeam să îmi menţin echilibrul la început şi parcă voiam mai mult să stau locului ca să deţin controlul decât să plec şi să nu pot opri în siguranţă. Norocul meu a fost antrenorul personal de nota 10 pe care l-am avut, autonumit şi mereu prezent, care mi-a dat încredere în mine, a avut enoooorm de multă răbdare, a râs complice de reacţiile mele, mi-a arătat tot ce ştie, mi-a explicat cum trebuie să stau paralel cu schiurile pe pârtie, cum trebuie să fac plugul, cum nu am voie să pun beţele între schiuri, cum trebuie să-mi mut greutatea de pe un picior pe altul pentru a obţine control asupra mişcărilor şi, cel mai important, cum trebuie să mă bucur de viteză, de zăpadă şi de munte, fără să îmi fac griji în privinţa căzăturilor. Soluţia în caz de căderi era...să mă las în voia zăpezii, căci ea ştia prea bine cum să mă îmbrăţişeze şi să nu mă învineţească! Oi fi eu profesoară, dar mereu mai am ceva de învăţat şi oameni de apreciat pentru modul în care ştiu să împărtăşească ceea ce ei stăpânesc fără mare efort! Aşa că...săr'na, Blea!




Pârtiile de schi de pe gheţarul Stubai erau de 3 tipuri, fixate în funcţie de gradul de dificultate: cele albastre erau pentru începători, late şi relaxante, cele roşii erau mai grele şi mai abrupte, iar cele negre deveneau mai înguste şi cereau experienţă şi curaj. În ordinea aceasta! Pentru că eu trebuia să învăţ să schiez, ne-am îndeletnicit în prima zi cu traseul 12 - albastru, pe care l-am parcurs într-un sfert de oră la început, mergând muuult în plug, frânat, cu frică, trecând prin vreo 2 căderi pentru că luam viteză şi nu ştiam cum să opresc schimbând centrul de greutate. Îmi însuşeam poziţia verticală atunci când simţeam că schiurile mi-o iau înainte şi...mai rău făceam! În schimb, după fiecare tură, mai învăţam câte ceva, mai prindeam oleacă de încredere şi, copăcel, am ajuns să mă simt extrem de entuziasmată: parcurgeam pârtia fără să mai cad şi era o victorie consistentă pentru mine după 4 ore! 





Înainte de a scrie despre pauzele de schnaps şi bere de la barul în aer liber, trebuie să spun despre ştrumfii de pe pârtii. Erau grupuri adunaţi pe lângă un instructor plătit, care îi învăţa pe copii poziţia corpului, echilibrul, virajele şi semănau izbitor cu cloşti cu pui aliniaţi pe pârtii. Ştrumfi de 5-6 ani, scunzi, curajoşi, tăiau pârtiile fără niciun fel de teamă, te uitai la ei cum trec pe lângă tine de parcă se născuseră direct pe schiuri. Căzăturile nu erau deloc dramatice, se ridicau imediat şi continuau cu un rânjet pe faţă de unde rămăseseră, erau în lumea lor, fără dădăceală din partea părinţilor, echipaţi şi...liberi la zăpadă. Chiar simţeam că mă descurajez degeaba: dacă puii aceia de om puteau face schi atît de efortless, era exclus să nu reuşesc şi eu! Pe lângă lecţia de detaşare şi relaxare învăţată de la ei (şi de la antrenorul meu personal!), mai erau notele de umor: ştrumfii cu ham legaţi de un adult, ţâncii coborând nemişcaţi pe pârtie, atenţi să nu îşi piardă echilibrul, copiii făcând abstracţie de cei mari cu o siguranţă debordantă erau tot atâtea motive pentru noi să râdem şi să ne minunăm!   



Muntele a fost copleşitor: creste, nori, soare, aproape o mie de metri mai sus faţă de cât văzusem şi urcasem în România. O alt fel de semeţie, o alt fel de sfidare a verticalului, o alt fel de săgetare de piatră spre cer, o alt fel de incitare la traseu. Urcând cu telecabina de la Mutterberg la Gamsgarden am văzut în două zile capre negre, aproape de instalaţia de oţel criogenic ce ne ducea în siguranţă până la pârtii, îndrăzneţe, calme, sprintene, absolut deloc deranjate de lianele întinse de oameni în mijlocul muntelui lor. Alpii mi s-au părut abrupţi, cu stânci tăiate vertical, fără pante line prea multe, un colos serios de piatră, de care nu te poţi sătura vizual. Există o alt fel de forţă de atracţie în aceşti munţi; în Carpaţii noştri am resimţit ceva asemănător în Piatra Craiului, în Făgăraş, în unele porţiuni din Rodna şi Parâng, în Retezat, înspre Mălăieşti în Bucegi, dar parcă intri în altă clasă montană cu Alpii. Sunt foarte curioasă cum este să faci trasee pe ei, cum este să te cuprindă un răsărit dimineaţa acolo, cum este să îţi treacă norii pe la urechi, cum este să dormi la refugii la peste 3.000 de m! Ei, o să aflu eu într-o bună zi!





Mişcare, schnaps cu pere în compot, voie bună, sute de oameni împrăştiaţi pe pârtii, experimentaţi care treceau elegant pe zăpada darnică, ştrumfi împrăştiaţi peste tot...ooff, îmi era clar: mă îndrăgostisem fără cale de lepădare! M-am gândit la ştrumfii mei de acasă, la cât de mult le-ar place o astfel de experienţă şi am ajuns la aceleaşi concluzii - că în România nu prea putem avea parte de aşa ceva, că trebuie să căutăm normalitatea de acest gen în alte locuri, că unii sunt mult mai norocoşi pentru că ajung la ea mult mai uşor, mai des şi într-o manieră mai relaxantă, că trebuia să fim recunoscători pentru faptul de a ne fi bucurat deodată de aşa de multe superlative.



Mare alpină - marca Alpi! La sfârşitul unei zile de schiat poalele munţilor ne-au întâmpinat cu o mare de nori care înecase Mutterberg-ul: din telecabina care ne cobora de la Gamsgarden ne uitam muţi de admiraţie la valurile de ceaţă deasă, încăpăţânată şi lipită de versanţi. Împreună cu noi erau încă doi români, tată şi fiu, care nu veniseră pentru prima dată la schi: erau din Galaţi, stăteau aproape 2 săptămâni în Stubai şi ştrumful vorbea ca un expert în devenire despre trasee roşii şi albastre, despre cum tăiase el nu ştiu ce pârtie, despre cât de greu a fost nu ştiu ce viraj şi despre cum îşi propunea pentru zilele următoare anumite zone de vizitat cu schiurile. Tatăl era un cunoscător serios, ştia detalii tehnice legate de echipament, de pârtii, de alte zone pentru schiat din Austria: bărbaţii au vorbit şi eu am ascultat, eram depăşită de nivelul discuţiei, dar era o plăcere să văd că o pasiune ca aceasta era tratată ca atare, nu pur şi simplu ca o distracţie sezonieră şi atâta. 



În momentul în care am început să prind curaj, am urcat cu telescaunul la 3.300 m, la Top Of Tyrol - acolo să vezi încântare şi zbenguială de bucurie! Am trecut şaua spre spatele munţilor, pe care îi văzusem zilele acelea cât schiasem la Gamsgarden, şi ne-a întâmpinat o salbă de creste, una mai semeaţă ca cealaltă, învăluite într-un cer uşor înnourat, lăfăindu-se în faţa ochilor noştri, sigure de faptul că sunt admirate.  Pârtiile de sus erau mai îndrăzneţe faţă de cele de la 2.600 m, erau o provocare de alt calibru, altoite pe curajoşi serioşi şi pe învăţăcei precauţi. Ştrumfii erau şi aici lipsiţi de orice urmă de teamă, cu schiuri sau plăci, iar cei experimentaţi pluteau pe pârtii cu picioarele stânga-dreapta ca într-un dans. Se auzeau mulţi români în jur: am adăstat la poze (desigur!) şi am avut parte de o porţie serioasă de râs, căci un grup de omuleţi din România se opriseră la vreo 10 metri de noi şi se uitau...




...cum mă prosteam şi dădeam indicaţii de fotografiere, cum mă agitam de încântare, căci mă simţeam absolut e x c e l e n t din toate punctele de vedere, cum nu prea conta ce se întâmplă în jurul nostru, căci nu mai existau decât munţii, noi şi marea grămadă de lume cealaltă. Un domn mai în vârstă chiar zâmbea pe sub mustăţi privindu-ne şi schimba cuvinte cu o tânără ce se oprise lângă el: parcă se turna un scurt-metraj în faţa lor şi era de nerefuzat making-of-ul! Grupul lor s-a întregit cu încă doi schiori, apoi au coborât toţi pe pârtie cu viteză supersonică, fără ezitare, parcă zburând, nu altceva: se pare că venise şi rândul nostru să vedem scurt-metrajul turnat de ei direct pe zăpadă!




A urmat proba de absolvire a cursurilor de începător, după 8 ore intensive. Examenul a fost constituit ad-hoc din două probe succesive, fără aprecieri de "admis" sau "respins", ci doar cu "Bravo că ai încercat!": prima proba a fost traseul 1 - albastru (de la 3.300 m la 3.000 m) şi proba a doua a fost traseul 1 b - roşu (de la 3.000 m la 2.600 m, la Gamsgarden). Ce experienţă incredibilă: traseul 12 părea un ţânc comparativ cu deschiderea în faţa căreia te punea traseul 1, dar, ghidată de instructorul meu cu un singur învăţăcel pe cap, l-am parcurs fără să cad, cu viteză pe partea de final (Ci ca lumea!!!), urlând de cât de faine sunt senzaţia şi descătuşarea de adrenalină atunci când te laşi în voia coborârii şi frica ţi se topeşte în metrii parcurşi cu zâmbetul întins pe toaaată faţa!



Pârtia roşie mi-a propus şi mai multă adrenalină: am realizat diferenţa la nivel de dificultate, am căzut o singură dată la început şi, apoi, am dus-o până la final (tot cu viteză pe capăt!!), am simţit în muşchii de la picioare că am muncit mult mai serios faţă de pârtiile albastre, pentru că am mers tăind pârtia stânga-dreapta, plug-paralel-viteză, iar plug-paralel-viteză şi aşa pe toată lungimea. Doamne, ce mi-a mai plăcut!! Ca orice sport, trebuie multă practică, astfel încât organismul să se obişnuiască, să se adapteze noului set de mişcări, să nu le mai gândească, ci să le transforme în reflex şi tehnica echilibrului cu centrul de greutate schimbat când pe dreapta, când pe stânga, se învaţă muuuuulttt mai repede aplicând-o! Chiar şi la 3.000 de metri, după cum se vede, înainte de intrarea în traseul 7 - albastru!


Ultima zi de schi a fost ceţoasă, zăpadă se confunda cu laptele din aer, bătea vântul serios şi nu am simţit deloc plăcere schiind: traseul 7, care îmi plăcuse tare de tot cu o zi înainte, nu îmi adusese decât nerăbdarea de a-l încheia şi a nu mai intra încă o dată pe el. Ca şi la drumeţiile pe munte, nici la capitolul schiat nu mă împac prea bine cu vremea care sabotează vizibilitatea, cea care te închide în tine să te încălzeşti sau să te adaptezi disconfortului de afară: nu sunt o alintată, doar că nu sunt compatibilă cu mohorâtul. Dacă e să îl privesc, nu e nicio problemă, dar nu să fiu nevoită să îl îndur. Pur şi simplu, îmi e dor instantaneu de lumină, soare, libertate (posibilitate) de a vedea ceva în faţă, nori călători, ceţuri pasagere, nu sunt mare prietenă cu viscolul, ploaia, vântul supărat şi frigul. Asta e!




Mihaela, Gabi şi Ioana (cu hipopotamul de alături!) ne-au completat starea de bine prin modul lor aerisit de a fi, prin autentic şi lipsă de ifose, prin glume şi ironii, prin gestionat surprinzător pretenţii "şofericeşti" de genul "Ioana, dă-mi şi mie 15 de mandarine!", prin faptul că ne-am întreţinut în două seri la restaurant sărbătorindu-le pe Ioana şi apoi pe Mădălina, prin faptul că buna înţelegere şi gesturile frumoase au avut întâietate, încât...s-a lăsat cu câştig uman extins. Mai mare dragul!



Sunt senină, sunt bucuroasă, sunt calmă, sunt conştientă că anul mi s-a deschis la capitolul "Noroco(a)s(ă)!" şi, ca de fiecare dată când sunt copleşită de ceva ce mi se întâmplă, muncit sau oferit în dar, devin recunoscătoare şi nu ezit mulţumesc din plin. Călătoria aceasta a fost posibilă pentru că firele s-au împletit în aşa fel încât aţa aleasă s-a altoit pe formula "doi pe doi" - nici nu voiam mai mult! - şi urmează încă un episod de Austria, nu cu schi sau zăpezi de înălţimi ameţitoare, ci cu un oraş discret şi complice, ca o îngheţată savurată pe timp de iarnă la căldura dinăuntru!