sâmbătă, 30 iunie 2012

19-30 iunie 2012 - TURCIA (VIII) - BERGAMA, TROIA şi CANAKKALE

"Ce ştii rămâne al tău: e bogăţia purtată cu tine.
Nici măcar Alzheimer-ul nu îţi poate lua matematica şi limba."
(dna Maria Mihăiescu, medic pediatru)

În călătoria din Turcia m-am simţit bine lângă câţiva oameni: cei cunoscuţi şi cei pe care am avut plăcerea să îi cunosc. Într-adevăr, i-am evitat pe cei prea nervoşi şi orientaţi mai mult spre critică, dar am profitat de deschiderea soţilor Mihăiescu, Maria şi Paul. Un om scund, mărunt şi puternic, dna Maria m-a impresionat prin lecturile sale, prin conversaţia despre literatură, despre cum se călătorea pe vremea comunismului, despre armeni, despre munte şi viaţă neobosită. Deşi avea 70 de ani şi soţul ei cu doi ani mai mult, erau atât de plini de viaţă, discreţi şi mereu cu câte o replică bună de ţinut minte. La Marmaris, când erau câţiva din grup nemulţumiţi de condiţiile de cazare, l-am întrebat pe dl Paul dacă are vreo plângere şi mi-a spus: "Atâta timp cât am aer în cameră, totul este bine!". La fel am considerat şi eu cu Elena: am lăsat puţine lucruri să ne umbrească ieşirea şi nu am ratat nicio ocazie de a ne hlizi, mai ales că ea avea nevoie de o traistă doldora de energie pozitivă pentru întoarcerea în Anglia.


BERGAMA. Vechiul Pergamum. După ce am urcat cu telecabina în zona înaltă a regiunii Izmir, am avut parte de un tur istoric prin Acropolele oraşului antic. Porţile monumentale, mormintele dedicate regilor, biblioteca ce conţinea 200.000 de volume, amfiteatrul cu o acustică perfectă, agora au fost câteva precizări făcute de ghida noastră. Format din patru părţi ce descriau luptele dintre titani şi zei, Altarul lui Zeus este prezent în proporţie de o treime în situl de la Bergama, deoarece restul a fost dus în Germania şi expus la Muzeul din Berlin. Turcia încearcă şi în ziua de astăzi să recupereze rămăşiţele de la germani şi a făcut apel până şi la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, dar, ca şi în alte cazuri de "furt cultural motivat istoric", lucurile se tărgănează, se amână pentru a nu se crea tensiuni diplomatice sau a nu se afecta relaţiile dintre ţări. Nici turcii nu sunt fără pată, căci şi ei deţin lucruri de valoare din cultura altor popoare, pe care nu sunt dispuşi să le returneze, aşa că...discuţia e nuanţată!


Teatrul din Bergama este unul din cele mai înclinate din lume, are o capacitate de 10.000 de oameni şi a fost construit în secolul al III-lea î.Ch. Pe mine mă ia cu fiori să calc în locuri încărcate de atâtea sute de ani de istorie şi să fiu în capătul lanţului de evoluţie, să fiu un vizitator al rămăşiţelor unor perioade de începuturi pentru civilizaţie şi ghida exprima aceleaşi lucruri: ne-a demonstrat acustica recitându-ne La steaua... şi a adus argumente contra reconstrucţiei unor zone antice pentru a avea o imagine completă asupra dimensiunilor acestora. Am fost parţial de acord cu dânsa, căci pe Acropolele de la Atena părţile de piatră care lipsesc sau se află la British Museum au fost înlocuite cu piatră de o culoare mai deschisă pentru a se vedea clar ce este de la bun început şi ce s-a adăugat: ai imaginea mult mai bine conturată a unui templu, amfiteatru, panteon şi ţi se specifică mult mai clar cât s-a mai păstrat din vechile locuri. Multe din ele se reduc la fundaţii, la piatră împrăştiată care nu poate reprezenta monumentalitatea din care făceau parte. Însă, un exces de reconstrucţie duce la anularea ideii de "rămăşiţe istorice" şi un loc precum Efes-ul şi-ar pierde tot farmecul dacă l-am reface bucată cu bucată. Cred, totuşi, că o cale de mijloc este posibilă: Biblioteca Celso este aşa impresionantă tocmai pentru că a fost refăcută, dar numai faţada, nu integral!


Pe măsură ce incursiunea în Turcia se apropia de ultimele popasuri mă gândeam că "plinul oriental" este de alt calibru decât cel occidental, căci aveam să mă întorc în ţară cu o stare de bine şi cu o energie aparate, calibrate lumii în care fusesem inclusă timp de 2 săptămâni. Nu e vorba de o ierarhizare bun/mai bun, ci doar de distinct. Încăpăţânarea de a mă ţine de călătorii a trecut în stadiul de "ireversibil" după potopul acesta de culoare şi aromă: am văzut şi ştiu atât de puţin, încât singura cale ce îmi rămâne este să continui şi să îndesesesc drumurile. Un poem de Charles Bukowski îmi dă dreptate:

The Laughing Heart

your life is your life
don’t let it be clubbed into dank submission.
be on the watch.
there are ways out.
there is a light somewhere.
it may not be much light but
it beats the darkness.
be on the watch.
the gods will offer you chances.
know them.
take them.
you can’t beat death but
you can beat death in life, sometimes.
and the more often you learn to do it,
the more light there will be.
your life is your life.
know it while you have it.
you are marvelous
the gods wait to delight
in you.


TROIA. Oraşul lui Priam, cel cu 50 de fii şi fiice din epopeea lui Homer, Iliada. Calul troian. Ahile. Hector. Ulise. Un loc încărcat mai mult de legendă. Se consideră că în Troia sunt urme a unor oraşe construite succesiv unul peste celălalt: sunt în număr de 9 şi situl le are foarte clar precizate în cele puţine rămăşiţe-martor. Calul de lemn de la intrare este spectaculos şi te îmbie la poze, iar cel care a fost folosit la filmarea lung-metrajului Troia se află în Cannakale. Arheologul german Heinrich Schliemann, cel care a făcut săpături în zonă pentru a descoperi oraşul, a avut o viaţă halucinantă, orientată în jurul obsesiei de a găsi acest loc, supus actualmente la multe discuţii istorice. Situl este ca o ruină a unei runi, căci încă se fac excavări, se cercetează zona, se continuă căutările, deşi locul este declarat parte integrantă din Patrimoniul UNESCO. Doamna Lenuş a fost extrem de încântată de densitatea periplului istoric din Turcia, iar Adela a rămas ferm convinsă că nu va mai rata pe viitor astfel de călătorii, după ce vreo 3 ani a tot amânat să le răspundă afirmativ.




Situl arheologic nu este populat doar de pietre, ci şi de veveriţe îndrăzneţe care îţi ies în cale şi par a-ţi cere socoteală pentru că le-ai deranjat cărările sau nu ai plătit un preţ de alună ca să te plimbi nestingherit pe acolo. Norocul nostru a fost un specimen obişnuit cu turiştii, care a dat o reprezentaţie de alergat pe pietre, de venit până aproape de noi, de întors spatele şi plecat în plină glorie.


Nici eu cu Elena nu am fost mai prejos, căci era contagioasă atitudinea veveriţei. Adela a făcut cu noi o adevărată sesiune de fotografii în spaţiul mare al sitului de la Troia: eram pe capăt de călătorie şi ne umpleam şi buzunarele laterale de stare de bine.


CANAKALLE. Oraş de graniţă spre Europa. Este mai puţin fascinant faţă de celelalte locuri în care am fost, e mai mult un loc de trecere, economic şi turistic. Ne-am plimbat pe malul mării şi am mâncat specialităţi, încercând să ne înţelegem prin semne asupra meniului, căci limba engleză nu prea era vorbită în localul unde intrasem. Adela voia să vadă cum este kebap-ul la turci şi am căutat peste un loc unde să se servească aşa ceva: nu am găsit decât variaţii pe acea temă. Mie mi-a plăcut mai mult tavuk-şiş-ul pe care l-am comandat decât kebap-ul pe care l-am mai servit ocazional în ţară. Seara a fost blândă şi, după o bere Efes, somnul ne-a dus spre ziuă, ultima din adăstarea noastră în Turcia.




Strâmtoarea DARDANELE. Calmul dimineţii ne pregătea pentru o zi lungă de tranzit până în Bucureşti. Am trecut strâmtoarea exact cum am făcut-o şi la Canalul Mânecii, de la Calais la Dover şi înapoi. Simţi cum se aşează fiecare impresie la locul ei, după ce te iau toate cu asalt şi nu ştii asupra căreia să te opreşti mai exact, căci gândurile îţi sar pe necontrolate de la una la alta. A fost un timp peste aşteptările mele de dens, o falie de contact cu o lume aboslut fascinantă, bogată şi săracă în acelaşi timp, gălăgioasă şi religioasă, muncitoare şi descurcăreaţă, colorată şi aromată, o lume în care noi, europenii, ne putem integra foarte greu. M-am simţit bine să călătoresc prin ea, dar mi-ar fi extrem de greu să mă adaptez ei: are alte ritmuri şi armonia nu prea ar încăpea! Mi-ar surâde să revin în Turcia peste câţiva ani, să o văd cu alţi ochi, să caut alte detalii, să mă bucur altfel de ea, căci sigur are de oferit mai mult decât am reuşit eu să văd.


vineri, 29 iunie 2012

19-30 iunie 2012 - TURCIA (VII) - staţiuni de pe litoralul Mării Egee și al Mării Mediterane: ANTALYA, MARMARIS, KUŞADASI

Turcia a însemnat lecţii de istorie aflate la faţa locurilor, contemplarea unor unicate din natură şi o continuă înfruptare din specificul local: mirosuri, mâncăruri, vestimentaţie, mentalitatea oamenilor (mai ales a celor pe care i-am întâlnit în zonele de bazar). "Viaţa înseamnă culoare." spunea personajul feminin din filmul iranian Gabbeh, iar Turcia excelează la acest capitol.


Staţiunile de pe litoralul Mării Egee și al Mării Mediterane, în care am stat câteva zile - Marmaris (2 zile), Kuşadasi (3 zile, dar în una din ele am ales să facem excursia la Efes), Antalya (o zi) -, sunt ofertante la capitolul "timp plin". Plimbările pe străzile largi sau pe faleză, apa mării, agitaţia, magazinele, oamenii, forfota de pe terase, mirosul de porumb copt, vasele de croazieră, fortăreaţa din Kuşadasi, castelul din Marmaris, zona romană din Antalya, turcii mereu interesaţi de turistele frumoase, comercianţii ce caută negocieri şi atragerea clienţilor sunt câteva din motivele care ne-au ţinut departe de hotel, până târziu în noapte. Nu mă dau în vânt după stat la plajă, mă plictisesc, vizitez apa, dar totul e prea static. În schimb, apreciez marea, valurile, briza şi senzaţia de cald şi senzual pe care ele le înlesnesc mai mult decât o face muntele. Zonele turistice de pe litoral ne-au arătat cât puhoi de lume vine spre Turcia în sezon!



Nu am de gând să scriu despre staţiunile acestea cu vreun ton "publicitar" sau să trec în revistă locuri obligatorii de vizitat, restaurante şi alte asemenea: există ghiduri specializate sau, chiar mai inspirată, descoperirea la faţa locului. Pe mine tot natura m-a tras mai tare de mânecă decât magazinele (deşi am colindat destul şi prin ele!), m-am simţit excelent pe faleză, la apus, dimineaţa devreme la căutat un loc pe plajă sau la intrat în apă, mereu ultima. Ca şi în Grecia, Marea Egee e mai mult decât liniştitoare, limpede, deloc adâncă şi te îmbie la bălăceală. În schimb, este extrem de cald: după ora 10 devine infernal pe plajă şi, în general, vreme este foarte călduroasă în Turcia în iunie.



Din Antalya nu am văzut foarte mult, din Marmaris şi Kuşadasi da, pentru că am adăstat mai multe zile. În Marmaris am fost cazaţi la vreo 4 km de plajă, dar maxi-taxi-ul spre plajă era foarte ieftin şi nu resimţeai efortul de a ajunge la mare, mai ales că circula des. Staţiunea era într-un golf spre Marea Egee, a prins un avânt de dezvoltare mare şi s-a extins spre interior, cazările fiind costisitoare aproape de plajă. Pentru a avea o cazare centrală în Kuşadasi (eram la 5 minute de plajă şi la 10 minute de bazar), agenţia a ales varianta aceasta pentru Marmaris. Nu toţi cei din grup au fost de acord şi au mai existat vociferări: e aşa ciudat cum românul, acasă, în cei câţiva metri pătraţi, reuşeşte să se simte în largul lui, dar, cum iese din ţară, are pretenţii exagerate şi, uneori, total incompatibile cu felul de a fi de peste an. E o discordanţă umană şi socială să vezi mofturi burgheze explodate pentru că nu ştiu ce prosop din baie pare a avea nu ştiu ce cusur, că albul cearşafului pare a fi dintr-o zonă de reclamă la detergent cu care nu eşti de acord, că balconul camerei dă spre nu ştiu ce vedere şi tu o voiai pe alta, că stai la etajul 2 şi tu voiai la etajul 1. Şi tot aşa, şi tot aşa! Unii români sunt aşa năzuroşi încât nu poţi decât să îi tratezi cu absolută indiferenţă, lucru pe care l-am şi făcut! Mi-am închis urechile la nemulţumirile lor (mi-a părut rău de ghidă, căci primea toate bobârnacele!), am plecat cu fetele şi m-am bucurat din plin de detaliile din staţiuni, de relaxarea de pe bănci, de invitaţiile subtile la cafea, de luptele din stradă.




În Kuşadasi şi Marmaris am vorbit foarte mult cu cei din bazar. Încă din Istanbul am învăţat că turcilor le place să negocieze, să vorbească, să se simtă bine şi să câştige bani. Am stat vreo jumătate de oră la taclale cu un turc mai educat (inginer de profesie) de la care am cumpărat ceai, halva şi rahat şi am aflat câteva lucruri din perspectiva lui: îi place de români, căci aceştia cumpără mereu şi pentru familia rămasă acasă, pentru prieteni, pe când americanii şi scandinavii caută lucruri doar pentru ei. Noi suntem mai buni clienţi pentru afacerile lor! Îi deranjează să fie criticaţi pentru modul în care îşi tratează femeile: ţine de ei şi de religia lor şi ar trebui să ştim că au grijă de ele, le îmbracă foarte bine, le cumpără bijuterii şi ele au grijă de familie, nu trebuie să muncească aşa cum o face o femeie independentă în Europa Occidentală. Spunea că nu avem dreptul să judecăm sau să cuantificăm fericirea sau mulţumirea femeilor turce, pentru că ne e greu să înţelegem şi să acceptăm faptul că o femeie poate deveni aşa prin prisma familiei şi a datoriei.
Desigur, mie îmi vine greu să cred că absenţa deschiderii spre nişte orizonturi este un lucru atât de benefic şi că bărbaţilor le convine această mentalitate, dar...el voia să sublinieze că e un lucru ce ţine de respect al ţării în care vii: uită-te, constată şi acceptă, nu judeca ceva ce nu poţi pricepe din interior. Atâta timp cât universul lor este articulat şi funcţionează pe baza anumitor legi, cine ne poate face pe noi, ceilalţi, judecătorii lui "se poate şi mai bine"? Funcţionează sistemul nostru impecabil şi femeile sunt mai fericite într-o lume de competiţie continuă? Plus, mi-a precizat că 15% din femeile turce muncesc şi au venit propriu: între ţările musulmane Turcia e deja pe un drum de combinare a două moduri de raportare la condiţia femeii. În Istanbul am dat peste o moldoveancă de la Cahul care lucra acolo de 4 ani şi ne-a spus că femeile lor sunt tratate foarte rău, că stau în casă şi ies doar cînd li se dă voie, că ei sunt cei care fac afacerile, că mama-soacră deţine mare parte de control în familie, că adulterul nu e un păcat atât de rar. Păreri diverse şi adverse, însă contactul cu ele te aduce mai aproape de realităţile din ţara aceea, dincolo de suprafaţa poleită pe care o vezi ca turist în trecere.


Deliciile gastronomice! Nu am făcut poze la toate cele pe care le-am încercat, dar turcii au o mâncare foarte bună, de la vinete la brânzeturi din lapte de capră, de la specialităţi cu legume şi carne de pui până la combinaţii cunoscute la noi ca de tip fast-food, dar care sunt de fapt mâncăruri specifice. Am mâncat mult harbuz, multe dulciuri, de toate feliurile, am încercat vreo 5 feluri de brânză şi de iaurt, tocăniţa de ciupercile cu castraveţi muraţi şi carne a fost un deliciu, la fel şi cartofii cu rozmarin sau piftelele. Bucătarul de la Grand Hotel din Kuşadasi ne-a pregătit în cele 3 zile cât am stat acolo tipuri de mâncare total diferite şi...delicioase! Ca şi în Cipru, oferta de legume şi fructe era peste aşteptări: nu se mănâncă gras şi nici prăjit în exces! Nu se consumă băuturi alcoolice pe stradă, la terasele turcilor (nu la cele destinate tursiştilor!) îi vezi cu ceai sau cu sucuri, deşi berea lor este foarte bună!



Staţiunile turceşti mi s-au părut locuri excelente pentru încărcat bateriile de energie, pentru relaxare îndelungată, pentru un concediu clasic, mai degrabă static decât dinamic, adică mai puţin pe gustul meu integral, apreciindu-l (aşa cum am făcut-o şi de data aceasta!) ca pe o pauză, ca pe o staţie în călătorie, nu ca pe o călătorie în sine! Plus că marea merită un căuş de timp simţit pe îndelete!


joi, 28 iunie 2012

19-30 iunie 2012 - TURCIA (VI) - EFES - antichitate şi creştinism

"πάντα χωρεῖ καὶ οὐδὲν μένει" καὶ "δὶς ἐς τὸν αὐτὸν ποταμὸν οὐκ ἂν ἐμβαίης" -
"Mereu rotindu-se, mereu curgând fără oprire...
neputându-te scălda de două ori în apele aceluiaşi râu ."
(Heraclit din Efes, sec. al V-lea î.e.n.)

EFES. Dintre oraşele antice vizitate în Turcia, cel mai mult mi-a plăcut Efes-ul, poate pentru că este atât de extins (deşi doar 10% din el a fost scos la iveală până acum!) şi ai un simţ mai clar al dimensiunilor unui astfel de loc, poate pentru că am străbătut 3 km în interiorul său şi am făcut multe opriri la zone cu semnificaţie, poate pentru că era Biblioteca Celsus în mijlocul lui, poate pentru că a fost o experienţă ce m-a dus mai aproape de un mod de viaţă şi de organizare căruia îi suntem tributar astăzi, mai ales noi, europenii. Nu înseamnă că minimalizez locuri precum Milet, Bodrum, Bergama, Troia, doar că paharul Efes-ului a fost mai plin, mai divers, mai ochios pentru mine.


Am avut parte de un ghid local, dl Alaatin, un pensionar foarte pasionat de ceea ce făcea, cu un simţ al umorului debordant, foarte informat şi deschis la problematizări în jurul aspectelor legate de Efes. Oraşul a fost fondat din Epoca Bronzului de către amazoane, a trecut prin diferite stăpâniri, a format o confederaţie cu celelalte oraşe ioniene, odată ce grecii au ajuns aici, ulterior separându-se de acestea pentru a supravieţui distrugerilor persane. Epoca lui Alexandru cel Mare a fost una de înflorire evidentă, iar, după moartea acestuia, Lysimachus, unul din cei 12 generali ai săi, s-a dedicat dezvoltării oraşului căruia i-a schimat numele în Arsineia, după soţia sa, Arsinoe. A construit un port, ziduri defensive între un deal şi un munte, fapt ce l-a determinat să mute oraşul cu 2,5 km mai spre sud-vest. A trebuit să îi forţeze pe locuitorii rezistenţă să plece: le-a blocat sistemul de canalizare pe timpul unei ploi şi aceştia au fost nevoiţi să se mute. "Ţevi" din canalizare sunt expuse în plin soare în situl arheologic şi ghidul ne-a spus că mare parte din subteranele Romei este plină de astfel de "ţevi" de ceramică, fiind apreciate la nivel de inginerie până în zilele noastre. Aveau şi un sistem de trape în capetele superioare ale străzilor, construite uşor înclinat, de unde se da drumul la apă pentru a le spăla.


Când au ajuns romanii aici, oraşul avea în jur de 200.000 de locuitori. Impozitele mari puse de aceştia au dus la revolta condusă de Mithridates, care a masacrat pe toţi vorbitorii de limbă latină (80.000 de oameni au pierit într-o singură noapte!), fapt ce a atras trimiterea armatei romane conduse de generalul Sulla. În timpul domniei împăratului Augustus s-au construit clădirile pe care le-am văzut: Odeonul, Templul lui Serapis (prezenţa acestui templu dedicat unui zeu egiptean demonstrează atmosfera de toleranţă religioasă existentă în Efes), Fântâna lui Traian, Agora, Teatrul, Templul Roman, latrinele (sunt încă în bună stare de funcţionare, cu ventilaţie şi canale pentru facilitarea scurgerii apei; doar bărbaţii le puteau folosi, plătind o taxă; se colecta acidul uric folosit la tăbăcirea pieilor de capră), Templul lui Hadrian (a fost restaurat şi este un exemplu de arhitectură romană), Casa de toleranţă (mozaicurile indică faptul că această clădire era una foarte cochetă; femeile de aici erau bine educate şi aveau privilegii: dreptul la propria locuinţă şi dreptul de a participa la alegeri şi demonstraţii). Strada Curetes, care ducea spre Biblioteca Celsus, era plină ochi de lume: două vase de croazieră ajunseseră dimineaţă în Kuşadasi şi mai erau aşteptaţi cam 10.000 de vizitatori în acea zi. Bine că fuseserăm acolo la prima oră şi nu aveam să ne întâlnim cu mare aceea de lume!



Biblioteca Celsus - străjuită de Poarta lui Mithridates, care deschide drumul spre Calea de Marmură şi spre Agora - a fost un deliciu pentru mine! Edificiul este construit de fiul consulului Celsus pe mormântul acestuia, în secolul al II-lea, cu înălţimea de 21 m şi lăţimea de 16 m, dar a suferit distrugeri cauzate de un incendiu şi de cutremure. Faţada a fost restaurată în anii '70: coloanele au fost perforate cu găuri de 10 cm, în care s-au introdus structuri de fier, şi plăci de plumb au fost montate în întregime pe coloane pentru a rezista unui cutremur de maxim 9 grade. Datorită acestor retuşuri putem să vedem faţada la adevărata sa dimensiune! Biblioteca Celsus era a treia ca mărime din lumea antică, după Biblioteca din Alexandria şi Biblioteca din Pergamum (Bergama de astăzi).


După ce am străbătut Calea de Marmură şi am poposit în Teatru, pătrunzând prin nişte coridoare laterale direct în arenă, am avut parte şi de un spectacol de "reînviere" a unei atmosfere antice faustuoase pe de o parte, barbare pe de alta. Actori îmbrăcaţi în împărat roman, în senatori, în simpli ţărani, în gladiatori, în dansatoare, au oferit 10 minute de defilare, dans, luptă corp la corp şi, la final, când trebuia să se hotărască de către public dacă acel gladiator învins urma "să moară" sau nu, toată lumea a arătat degetul mare în sus ca să îi rămână capul pe umeri. Am fost ascultaţi, desigur! Ştiu turcii să ofere surprize şi să nuanţeze o atmosferă aparte, n-am ce zice!


Prytaneionul era un loc de venerare dedicat zeiţei Artemis, dar, după cum se vede, au mai rămas fundaţia şi două coloane din el. Statuia zeiţei se află în stare intactă în muzeu. Ghidul ne-a dat atât de multe informaţii şi a fost atât de răbdător timp de 3 ore cu noi, încât la final l-am felicitat şi i-am mulţumit pentru modul profesionist şi uman în care s-a achitat de datoria lui: foarte deschis să afle despre români, despre noi ca naţiune, despre ce ne atrage să venim în Turcia, despre motivele care ne aduc să vedem oraşe antice în loc să stăm doar în staţiuni. Mi-a plăcut stilul acesta direct de a pune problemele, iar eu şi Corina nu ne mai săturăm să dezbatem cu el lucrurile acestea!



Ghida ne-a abătut şi către Biserica Sfânta Maria, unde s-a ţinut al treilea Sinod Ecumenic. În cadrul lui s-a dezbătut divinitatea lui Iisus şi a Fecioarei Maria: Nestorius, fondatorul Şcolii din Antakia, a negat această divinitate, dar Şcoala din Alexandria a susţinut-o, în final Nestorius fiind trimis în exil. După aceea, Efes-ul a devenit un important centru al creştinătăţii închinat cultului Fecioarei Maria. Această biserică este una din cele 7 enumerate în Apocalipsă, cărora Apostolul Ioan le-a trimis cartea pentru a fi răspândită printre credincioşi - "Ce vezi, scrie într-o carte şi trimete-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea." (Apoc.1:11).


Casa Fecioarei Maria. Aflată la 4 km de Poarta Magnesia din Efes, clădirea e mai greu accesibilă, căci se urcă până la 400 m altitudine, pe un drum cu serpentine, dar priveliştea de sus este superbă. Cercetătorii spun că aici şi-a petrecut Fecioara Maria ultimele zile, dar a fost nevoie de mult mai multe dovezi pentru ca Vaticanul să accepte acest loc drept unul de pelerinaj. Chiar dacă există scepticism, chiar dacă minunile ce s-au întâmplat aici pot fi puse sub semnul întrebării, chiar dacă nu există suficiente argumente raţionale, chiar dacă e dificil de stabilit un adevăr de netăgăduit bazându-te pe credinţe şi legende, rămâne cert că oamenii vin şi îşi pun speranţele în astfel de locuri, se încarcă de energie şi se simt mai buni, vor să fie mai umili. Chiar dacă nu eşti credincios, atmosfera tot te prinde!



Zidul Dorinţelor era doldora de gânduri scrise de oameni din toată lumea, în cine ştie câte limbi ale pământului şi te emoţionează să constaţi (din nou!) cât de asemănători suntem până la urmă: toţi avem dorinţe, toţi am scrie câte ceva pe o foaie de hârtie şi ne-am exprima dorurile şi of-urile, toţi posedăm fărâma aceea de umanitate care speră la "mai bine", "mai plin", "sănătos", "mulţumit", "înţeles", "înconjurat de afecţiune". Mi-a plăcut enorm să îmi cuibăresc dorinţele simple, dar esenţiale, între surorile lor care ajunseseră înainte pe zid şi mi-a rămas în minte acel "To have a good life" ce îţi sărea în ochi când treceai cu privirea peste bileţelele atârnate!



Biserica Sfântului Ioan Evanghelistul - o construcţie impunătoare, de dimensiunile celei din Londra, Westminster Abbey, realizată de Împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, pe locul unei alte basilici, din secolul al IV-lea. Ioan a fost cel mai îndrăgit dintre discipoli de către Iisus, a fost martor la răstignire, a avut în grija sa pe Fecioara Maria, a răspândit creştinismul în timpul lui Domiţian, a scris capitolul referitor la Apocalipsă, carte care încheie Noul Testament. Mormântul său se află în interiorul bisericii, într-un loc străjuit de coloane.

Artemisionul. Una din cele 7 Minuni ale Lumii Antice (cunoscută mai simplu sub denumirea Templul zeiţei Artemis din Efes). Somptuosul templu nu mai există decât printr-o coloană (unde şi-a făcut cuib o familie de berze) şi nişte pietre, plus o serie de rămăşiţe ce se află la British Museum, în Londra. Clădirea iniţială a fost distrusă de un nebun pe nume Herostratos, care a ars templul pentru a asigura eternitatea numelui său, dar a fost reconstruit cu 16 trepte la temelie pentru a-l proteja de terenul mlăştinos pe care era ridicat. În acele timpuri, era cel mai mare templu grec. A fost distrus a doua oară în timpul invaziilor barbare din secolul al III-lea e.n. şi nu a mai fost reclădit.



Am să închei cu o "picanterie" - am fost duşi la o fabrică de haine din piele şi am avut parte de o prezentare a produselor printr-o defilare susţinută de trei modele. Toate bune şi frumoase! Doar că numărul "modelelor" s-a extins când am fost aleasă de Amir (turcul din poză) să prezint şi eu o haină: desigur, eram total surprinsă: cum adică să defilez în faţa a 40 de oameni?, dar a fost aşa de răbdător, atent şi comic, încât mi-a calmat emoţiile. M-a luat de mână şi m-a dus pe scenă şi gata: hai să ne descurcăm! Am şi dansat pe scenă, tot voiam să îmi dau haina jos, căci muream de cald în ea, dar Amir mă lăsa să o dau jos, după care mă îmbrăca din nou, cu zâmbetul pe buze, ca şi cum nu aveam cum să îl refuz. Nu am fost singură, ci au mai venit şi Irina cu dl Băiceanu, având cu cine să împart experienţa! Hainele foarte faine, într-adevăr, piperate la preţ, dar de calitate!