"Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastra e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude. Dacă e tăcere adâncă, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi; dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer. Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele!"
(Sf. Vasile cel Mare, unul din Cei Trei Părinţi Capadocieni)
Povestea Cappadociei a intrat în ţesutul curiozităţii mele prin 2009, la o expoziţie de la Clubul Fotografilor realizată de Iulian Ciobănaşu (primele 3 fotografii din postare îi aparţin!) şi Cătălin Pârău (portretele - următoarele două fotografii - sunt realizate de el!). Dan Mititelu (autorul fotografiei de la panotarea expoziţiei, cu cei doi autori şi cele două cercuri de lumină!) a vorbit atunci de greutatea acestui loc pentru religia creştină şi s-a arătat profund impresionat de călătoria celor doi în Turcia. Văzând fotografiile, nici nu poţi să ai altă reacţie decât de admiraţie!
"Am ales în primul rând Turcia şi apoi Cappadocia. Turcia, deoarece am fost conectaţi de ei prin cordonul ombilical al istoriei mai bine de jumătate de mileniu. În Cappadocia, pe lângă geografia absolut magnifică, unică în lume, oamenii sunt parcă vidaţi de netrebniciile lumii moderne. Se prea poate ca acest lucru să fie o consecinţă firească a faptului că trăiesc în preajma locurilor unde au propovăduit Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie sau unde a murit Sfânta Fecioară Maria. Pentru a realiza o singură fotografie am fost nevoit să stau şi 3 ore pentru a avea cadrul ideal. Nu s-a folosit bliţ şi nici nu s-au făcut retuşuri pe calculator.", a afirmat Cătălin Pârău. (sursa: Cappadocia în fotografii la Casa de cultură "Mihai Ursachi", în Ziarul de Iaşi, 4 iunie 2009).
Le mulţumesc tare mult celor doi pentru că au împărtăşit şi au stârnit curiozităţi! Am reuşit după 3 ani să îmi conturez visul de a vedea cu ochii mei ceea ce am admirat în fotografiile lor şi de a ajunge (iar!) la concluzia că orizontul deschis construieşte infinit de mult în(tre) oameni. Fotografiile mele nu se compară cu ale lor, dar efectul locurilor acelea asupra noastră este indubitabil acelaşi!
CAPPADOCIA, sau Kapadokya, după numele hitit care însemna “regiunea cailor frumoşi”, este o magică şi ciudată lume subterană comunicând cu suprafaţă prin multe guri de peşteră săpate în stâncă, martore la bătăliile de cucerire sau la luptele religioase care au ameninţat tot timpul să o distrugă.
Trei vulcani, care nu mai sunt activi, au dat aspectul actual al zonei acum 3 milioane de ani, lăsând la discreţia apei, vântului şi nisipului o rocă moale, ce nu reţinea umezeala, numită tuf vulcanic. Hitiţii au fost cei care au construit primele labirinturi şi oraşe subterane, rute clandestine şi tuneluri, menite să le procure din plin linişte pentru viaţa lor ce voia să se sustragă războaielor. Istoria nu era una prea darnică din acest punct de vedere pentru că rutele comerciale atrăgeau mulţi oameni şi interese, iar marile imperii ale lumii (China, Egipt, Roma, Grecia) îşi împărţeau influenţa stăpânind acest nod de confluenţă al negoţului (inclusiv renumitul "drum al mătăsii" trecea pe aici!). Acestea, plus incapacitatea de a face faţă unor armate atât de bine pregătite şi excesiv de numeroase, au constituit motive suficiente pentru locuitori de a alege să trăiască mai degrabă în subteran decât la suprafaţă. Când lucurile s-au mai calmat, în secolul al XIV-lea, aşezările au fost lăsate în urmă şi timp de 600 de ani uitarea le-a copleşit, dar au fost redescoperite odată ce curiozitatea exploratorilor a atins zona: este incredibil cum aproape 200 de oraşe sălăşluiesc intacte sub Cappadocia şi ar putea primi oricând înapoi "refugiaţi" de la suprafaţă! Datorită unicităţii reliefului şi istoriei, zona este inclusă din 1985 în Patrimoniul Mondial UNESCO cu o suprafaţă de peste 9.000 de hectare.
Goreme. Sacrul şi profanul s-au întâlnit în Cappadocia. Se pot vedea multe mărturii ale creştinilor timpurii păstrate până în vremea noastră, Sfântul Petru fiind cel care a fondat aici prima comunitate de acest tip, iar bisericile şi mănăstirile săpate şi sculptate în tuf vulcanic sunt absolut impresionante, pentru că poartă în ele semnele unei credinţe de neclintit. Viaţa călugărească de acolo, austeritatea, rugăciunea s-au păstrat şi în ritualurile actuale, iar bisericile de la Goreme mi-au amintit de mănăstirile din vârf de stânci din Grecia, de la Meteora.
În Turcia am avut vreme foarte bună şi călduroasă. Cu o excepţie: ziua când am ajuns în Cappadocia a avut vreo 4 ore de ploaie, exact când trebuia să vedem muzeul în aer liber de la Goreme. Ploua şi ploua şi nu avea de gând să se oprească! Am cumpărat o umbrelă şi, împreună cu cei 10 omuleţi care s-au încăpăţânat să înfrunte ploaia şi să vadă locurile acelea sfinte, am pătruns în zona dorită. După vreo câţiva metri, cerul s-a înverşunat atât de tare şi a tunat de parcă un munte s-a prăvălit peste noi, speriindu-ne foarte tare, inima luându-mi-o razna, dar gândindu-mă că o să intrăm în vreo bisericuţă şi o să fim la adăpost. A plouat până am intrat în Biserica Întunecată, cea mai frumoasă şi mai misterioasă dintre toate, unde m-am emoţionat până la lacrimi, atât de impresionată am fost de feţele de pe pereţi ce au rezistat timpului ca o mărturie, au suferit pângăriri în perioada iconoclastă şi dau lecţii tăcute de umilinţă, de recunoştinţă şi de bucurie simplă. Ghida ne-a explicat imagine cu imagine şi a avut multă răbdare în a ne da suficiente detalii pentru a ne lăsa prinşi de frumuseţea aflată dincolo de suprafaţă (o curiozitate: sunt 365 de biserici şi aşezăminte pentru fiecare zi a anului, dar pentru vizitare sunt deschise doar câteva: Bis. Barbara, Bis. Mărului, Bis. Şarpelui, Bis. Bombardată).
Pe mine mă sensibilează foarte tare locurile încărcate de poveste, de suferinţă, de o umanitate măsurată cu braţele întinse, de ceea ce poate însufleţi viaţa unui om încât să fie mai mult decât simplă existenţă, respiraţie pentru întreţinut un trup, sânge pentru mişcat picioarele ca să nu amorţească, iar perspectiva aceasta sofianică regăsită la Goreme nu e dătătoare neapărat de revelaţii (dacă nu eşti creştin, locul ţi se pare foarte interesant, dar nu cred că îţi poate aduce mai mult decât empatie), ci te îmbogăţeşte mai subtil decât ai crede: trăind sub persecuţii, creştinii de la început preţuiau mai mult viaţa şi sufletul, culoarea dinăuntru, şi lecţia aceasta este tăcut scrisă în aer liber şi pe pereţii scrijeliţi ai bisericilor. Spiritul uman rezistând timpului!
Cappadocia înseamnă provinciile Aksaray, Nevsehir, Nigde, Kayseri şi Kirsehir şi este, în general, o zonă mai răcoroasă decât coastele mărilor Mediterană si Egee. Seara am fost cazaţi în cel mai pitoresc hotel în care am avut plăcerea să stau vreodată, plin de covoare tipice turceşti, de ochi albastru care protejează de rău pe cel care îl poartă, fără prea multă modernitate de zece mii de stele, doar cu ceea ce are nevoie un călător în trecere, fără mofturi, pus în acord cu locurile în care se află!
KAYMAKLÎ. Ce experienţă! Am coborât 320 de metri în burta unul deal de tuf vulcanic pentru a vedea cei 10% deschişi spre vizitare dintr-un oraş subteran, unul din cele mai renumite ale Cappadociei, locuit de creştini în vremea persecuţiilor. Tunelurile erau aşa înguste pe unele porţiuni că mă lua cu oleacă de claustrofobie şi ghidul ne explica faptul că sunt construite în plan înclinat mai accentuat faţă de cazul altor oraşe subterane. În cele patru etaje deschise pentru turişti, fiecare spaţiu este organizat în jurul puţului de ventilaţie, iar proiectarea fiecărei camere depindea de disponibilitatea de ventilaţie: noi am fost purtaţi prin tot oraşul respirând oxigen adus prin sistemul de aerisire gândit acum sute de ani. Exista un trunchi comun, care se răsfira spre suprafaţă pentru ca puţurile de ventilaţie să nu poată fi detectate sau sabotate de inamici, apa era ţinută la adâncime pentru a permite aerului să pătrundă, oamenii nu se îmbolnăveau pentru că piatra vulcanică nu reţinea umezeala, grajdurile, bucătăria, biserica, cimitirele temporare (când nu aveau cum să iasă la suprafaţă din cauza prigonirilor sau a războaielor), bucătăriile, pietrele de moară pentru măcinat făină sau condimente, toate alcătuiau un univers atât de bine articulat, încât inginerii de astăzi încă au nedumeriri de cum au putut oamenii de atunci să construiască aşa ceva.
Oraşul arăta ca un deal la suprafaţă, ca o ciupercă şi era camuflajul perfect pentru adăpostirea a 5.000 de oameni! Ghidul nostru, un turc tare simpatic, era pensionar, dar lumea încă îl solicită pentru tururi de prezentare pentru că are atâta şarm şi cunoaşte oraşul ca pe palma sa: toată lumea a avut întrebări şi ne-a mulţumit pe toţi prin răspunsurile lucide şi pline de detalii.
Picanteria am lăsat-o la capăt! Cât am aşteptat să treacă ploaia, am intrat la un magazin de bijuterii şi Giorgio, proprietarul, ne-a explicat cum se prelucrează turcoazul, cum este diferenţiat cel tânăr de cel "îmbătrânit" (mult mai preţios!), cum se disting falsurile de originale. A vrut să vedem cum arată bijuteriile purtate şi m-a ales pe mine să îi fiu model: desigur, am rămas fără replică! A fost foarte atent, ştia ce să spună ca să atragă atenţia unei femei şi demonstraţia a fost dusă până la capăt, când m-a cerut de nevastă cu inel cu tot, chiar dacă avea deja o soţie de 22 de ani! Puteam să fiu a doua şi să fiu tratată ca o favorită, mult mai bine ca prima! Turcii ăştia sunt mari crai (dacă mai au şi resturi genetice de prin Italia, deja e clar!): m-am simţit flatată şi i-am mulţumit pentru amintirea frumoasă pe care am cules-o din Turcia intrând în magazinul lui, dar aveam să îl dezamăgesc printr-un refuz, fiind sigură că suferinţa nu-i va fi de lungă durată. Mi-a precizat că fiecare culoare a pietrelor de pe inel semnifică un legământ: albastru - credinţa, albul - puritatea, roşu - intensitatea şi viaţa, verde - paradisul şi mi-a urat noroc în viaţă mai departe! Mulţam fain!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu