sâmbătă, 25 iunie 2016

18-20 iunie 2016 - excursie cu 40 de ștrumfi: VULCANII NOROIOȘI - Canionul 7 SCĂRI - Castelul BRAN - AQUALAND Brașov - Tabăra de sculptură MĂGURA

         "Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani, dar ce e mai important se conservă: forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu! Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine! Fă astfel ca în loc de milă să impui respect! Când nu mai poți să alergi, ia-o la trap! Când nu poţi nici asta, ia-o la pas! Când nu poţi să mergi, ia bastonul! Însă nu te opri niciodată!" 
(Maria Tereza)

     Prin intermediul excursiilor, ștrumfii au ajuns să vadă multe cotloane ale țării și, când termină ciclul gimnazial, plecând spre liceu, aceste incursiuni în locuri necunoscute, alături de colegi și liberi de rutina de acasă, le rămân fixate pe retină, ca un tapet drag pe care nu îl vor da jos niciodată. Organizarea plecărilor necesită efort și încăpățânarea de a păstra o continuitate sănătoasă din care să ne inspirăm atât noi, profesorii de la cârma lor, cât și cei care ni se alătură. Clasa și catedra nu sunt suficiente, au caracter reductibil și stârnesc nevoia de a le depăși limitele, așa că ne urmăm instinctul călător știind că "Teaching is a creative profession, not a delivery system. Great teachers mentor, stimulate, provoke, engage." (Sir Ken Robinson). Viața nu e făcută doar din lecții și note, ci și din plăcerea de a descoperi lucrurile în mod nemijlocit, de a te lăsa surprins de situații pe care teoria doar le sintetizează, nu le poate reproduce tacit. Așa că...i-am dus pe ștrumfi la Canionul 7 Scări ca să încerce adrenalina muntelui și să parcurgă un traseu paralel cu apele prăvălindu-se de la înălțime! 



      Teama ca propriul copil să nu pățească ceva, să nu se expună vreunui pericol plecând de acasă fără supravegherea sa este perfect justificată părinți. De multe ori, mi se întâmplă să trebuiască să liniștesc mămicile strumfilor de clasa a V-a pentru că le vine greu să creadă că am aproape 20 de excursii la activ, am străbătut o groază de munți și știu ce se află pe cărările pietroase și la înălțimi. Aceste aspecte nu mă determină să devin arogantă și să nu iau în calcule pericole sau posibile accidente, doar că sunt conștientă de potențialul de învățare pe care muntele îl are pentru mintea fragedă a unui ștrumf. Eu doar încerc să îi stimulez curajul de a încerca ceva nou, de a avea încredere în forțele proprii, de a se apropia de natură și de a-i proteja frumusețea, îndesind și entuziasmul bucuriei de a fi împreună cu ceilalți prin păduri și prin munți. Când vor fi mari și vor vrea să se conecteze cu ei înșiși, când viața va avea un ritm mai trepidant decât sufletul lor, poate își vor aminti că există oaze de liniște și de firesc dornice să le împrumute din armonia lor pentru a (re)descoperi frumosul și a umple golurile temporare. 



       La CANIONUL 7 SCĂRI am ajuns într-o zi de sâmbătă și am găsit foarte multă lume interesată de parcurgerea lui. După un drum de o oră de hălăduit pe traseul din pădure și după un scurt popas la Cascada Evantai, ne-am ciocnit entuziasmul de o coadă serioasă, dar nu ne-am descurajat, ci ne-am așezat cuminți după cei 100 de oameni aflați în fața noastră. Am organizat ștrumfii în șir indian, șerpuit, au avut răbdare și încredere că merită așteptarea și s-au comportat civilizat, nu ne-au făcut probleme, chiar dacă erau deranjați de unele comentarii răutăcioase ale celor din jur la adresa lor. Fiind un grup atât de mare, de 45 de persoane, incomodam după-amiaza celor interesați exclusiv de relaxarea lor, aduceam cu noi un plus de jumătate de oră de stat la rând și ne făceam vinovați de un păcat capital: se răceau berile și se sleia carnea de la grătare până intrau și ei! Grea viață să trăiești doar în triunghiul tău meschin de om îngust la minte, să nu te poți bucura văzând copii civilizați, care nu dau din picior că durează prea mult! Au fost și oameni care i-au apreciat și acestora le-au zâmbit și li s-au înroșit obrăjorii de emoție, pentru că erau lăudați! 




     "The father’s job is to teach his children how to be warriors, to give them the confidence to get on the horse to ride into battle when it’s necessary to do so. If you don’t get that from your father, you have to teach yourself." (Cheryl Strayed) și sunt unele lucruri pe care copiii le învață făcându-le fără intermediari. În Canion a trebuit să urcăm scări de metal fixate în munte, pe lângă care curgea o cascadă în mai multe trepte! Nu pot explica de ce, dar nu am avut emoții că nu vor trece toți fără să le fie teamă, fără să  ceară să se întoarcă din drum! Poate e din cauza faptului că i-am triat înainte de a-i lua cu noi, unii au mai mers în excursii la munte în Ceahlău și în Rodna și erau deja inițiați, iar alții au parcurs trasee de Parc Aventura și erau obișnuiți cu adrenalina de acel calibru. Dincolo de toate aceste explicații, cred că există un instinct în copii care anulează fricile adultului, dorința de explorare este mai mare decât forța de conservare, așa că pașii lor sunt siguri dacă primesc încurajare și dădăceală cât să priceapă și să aplice niște reguli elementare de evitare a accidentelor. Mi-a plăcut la nebunie să fiu martoră la un așa moment deosebit pe munte și m-am simțit privilegiată să ocup poziția de regizor din spatele lui!




     După ieșirea din Canion și după puzderia de poze făcute la fața locului, am ocolit stâncile pe deasupra și am ieșit din nou în cărare. Ștrumfii au pălăvrăgit în continuu despre cum au urcat pe scara cea mai lungă, cum au trăit experiența fără teama că ar putea cădea, cum i-au impresionat pereții tăiați de ape și cum abia așteptau să povestească celor de acasă prin ce aventură incredibilă fuseseră. Nici nu mai știam pe care dintre ei să îl mai ascultăm, pentru că li se amestecau poveștile și ochii le scăpărau de încântare! Ca oameni mari și ca profesori, nu ne puteam dori mai mult decât ceea ce aveam în fața ochilor: bucurie pură! 





    Dacă vorbele unor oameni precum Oana Pellea - "Mie mama mi-a spus un lucru extraordinar în ultima zi a trecerii ei pe Pământ: să nu uiți că viața e pe zile și fiecare zi are povestea ei. Faceți-vă povestea frumoasă ca, la finalul vieții, să aveți mii de povești care, dacă sunt frumoase, înseamnă că ați trăit o viață frumoasă!" - ar cântări mai mult decât o mulțime de lucruri inutile din sistemul nostru de învățământ, poate și generațiile actuale ar avea o altfel de receptivitate la valori și am progresa cu rădăcini puternice, nu șchiopătat și extrem de lent ca acum. O altă poveste trăită de ștrumfi a fost legată de VULCANII NOROIOȘI de la BUZĂU, unde am fost primiți de o căldură înnăbușitoare pe care am îndurat-o până la căderea serii! 

   "Pe glob, sunt cam o mie de astfel de locuri, iar România, prin rezervaţia naturală de la Buzău, se poate lăuda cu singurii vulcani noroioşi miniaturali din Europa. Rezervaţia are patru locuri în care se manifestă acest fenomen: La Fierbători, Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Beciu, dar cele mai cunoscute sunt cele de la Pâclele Mari (15 hectare) și Pâclele Mici (10 hectare). Aceştia din urmă sunt cei mai vizitaţi pentru că accesul la ei este mai uşor. Vulcanii noroioşi sunt nişte movile conice, asemenea unor pâlnii cu vârful în sus, care se formează la suprafaţa pământului, prin erupţia gazelor naturale care-şi croiesc drum de la adâncimi de circa 3.000 de metri, printr-un strat de sol argilos, în combinaţie cu pânza freatică. Erupţia unui astfel de vulcan formează la suprafaţă conurile prin întărirea noroiului în contact cu aerul. Noroiul venit din adâncurile pământului este lichid și, din acest motiv, conurile au înălţime mică.







     Legendele locului spun că pământul uscat şi crăpat al locului ar fi pielea unui balaur ascuns în măruntaiele pământului, iar prin ochiurile aflate în fierbere ar ieşi sângele murdar şi blestemat al lighioanei. Pe vremuri, cu 400 de ani în urmă, trăia prin acele locuri Doamna Neaga, soţia domnitorului Mihnea Turcitul, împreună cu cei 4 copii ai săi. Toți aveau un trai simplu, iar ţăranii îi iubeau şi îi cinsteau. Când asupra lor s-a abătut o urgie - pe plaiuri a năvălit Balaurul blestemat - aceștia au cerut ajutor de la Doamna Neaga, rugând-o să apeleze la fiul său, Arbănaşul, singurul capabil să răpună fiara.

       Acesta a pornit imediat la drum, călare pe un cal alb și iute, și, în timp ce rătăcea prin Valea Părului, Berca şi Dimiana, a întâlnit un bătrân care i-a spus că a văzut Balaurul cu şapte capete pe culmea unui deal din apropiere. A pornit spre locul acela şi a zărit silueta îngrozitoare a Fiarei. Balaurul s-a ridicat, s-a scuturat din tot trupul şi a început să arunce spre Arbănaşu cu şuvoaie de foc. Viteazul se ferea din calea focului şi trimitea săgeţi înspre fiară. O săgeată a lovit Balaurul şi foarte repede Arbănaş i-a tăiat un cap cu paloşul său. Speriat şi rănit, Balaurul a fugit pentru a se ascunde sub pământ într-un bârlog pe care îl avea la Berca. Arbănaş a pornit pe urmele lui, învingând toate obstacolele care i se iveau în cale. În scurt timp l-a ajuns din urmă şi fiul domnitorului i-a mai retezat un cap. Însă, datorită puternicei lovituri, flăcăul nostru a picat de pe cal, iar Balaurul a putut să se ascundă la Berca, unde a şi rămas pentru totdeauna. 

      De atunci, în jurul bârlogului său nu mai creşte nimic, iar pământul este uscat şi zbârcit. Din loc în loc, apar ochiuri de nămol din care ţâşnesc bule de argilă şi despre care se spune că ar fi rănile Balaurului, iar ţinutul acela cenuşiu şi crăpat ar fi spinarea Fiarei. ("Legenda vulcanilor noroioși de la Pâclele Mari")  





     Gazele naturale împing noroiul spre gura vulcanilor, de unde acesta se prelinge pe versanţii sub forma unor pârâiaşe, care se usucă treptat, modificând în permanenţă peisajul. Mâlul împins la suprafaţă face ca aceste cratere să se mărească, întinzându-se unele către celelalte, până se unesc între ele, dând naştere astfel unor guri de vulcani cu diametre de până la 3 metri. Ploile modelează şi ele acest areal, săpând mici canioane ce dau ansamblului un aspect selenar, desprins dintr-un film SF: noroi gri care bolboroseşte, iar în jur solul crapă sub căldura soarelui, fiind deopotrivă frumos şi înfricoşător. 

     Ștrumfii au stat mai bine de o oră și jumătate în plantația de vulcani, au alergat, s-au cocoțat pe dâmburile uscate, s-au apropiat cu băgare de seamă de pâlniile clocotinde și au adunat gunoaiele lăsate de alții. Matei a fost temerarul care s-a sacrificat să care o pungă după el și să adune mizeria rătăcită printre dunele cu coajă de pământ. Ceilalți l-au ajutat și uite așa au făcut și o felie de ecologizare a locului! 





"cât vezi cu ochii până-n linia lui orizont/ doar liniște și pace pe întregul front" (Ivcelnaiv) 


"5 motive pentru care tinerii ar trebui să se intereseze mai mult de cultură:
- Nu căuta în artă răspunsuri, ci mai curând întrebările pe care nu ți le-ai pus încă!
- Într-un muzeu pot coexista mii de lumi imaginare.
- O carte îți poate schimba viața.
- Ce nu poate fi rostit prin cuvinte, poate fi exprimat prin dans, muzică și pictură.
- Muzica înseamnă mai mult decât youtube." (Silviu Lupescu)

...și chiar dacă mergi de mai multe ori într-un loc dens de istorie, uneori merită să revii, pentru că ești însoțit de alți ștrumfi și e bine să cunoască și reperele arhi-cunoscute, nu doar pe cele mai puțin vizitate și mai sălbatice. CASTELUL BRAN s-a schimbat foarte mult de când l-am văzut prima dată și acum trece printr-o perioadă de înflorire extraordinară, fiind un obiectiv turistic pus în valoare la un nivel profesionist! 





    Am găsit o coerență în traseul parcurs dublată de explicațiile ghidei îmbrăcată în uniformă, o atmosferă istorică dozată, nu aglomerată de detalii, curățenie și ordine, un punct de informare turistică adus la standarde europene și...foarte mulți străini! Americani, japonezi, canadieni, francezi, toți veniți în grupuri organizate sau cu prietenii, delectându-se de castelul asociat cu Dracula și aflând detalii despre istoria nodului comercial existent în trecut în acea zonă. În meniul vizitei noastre am inclus și Casa Groazei, unde ștrumfii au urlat până le-au explodat plămânii, ieșind de acolo cu ochii mari cât cepele de la adrenalina sperieturilor trase înăuntru. A fost de-a dreptul memorabil!





     Mama lui Silviu le-a pregătit ștrumfilor două surprize de zile mari: un coș cu gogoși și unul cu fructe, felicitându-i pentru curaj și dorindu-le cât mai multe incursiuni în natură! Fiind un cadru didactic pasionat de drumeții și făcând astfel de activități în cariera sa, îmi transmite mereu cuvinte de laudă pentru excursii și se bucură de faptul că mai există speranță pedagogică în sistemul din care a ieșit de câțiva ani.  


    Înainte de a merita deliciul savurării gogoșilor, ștrumfii au poposit pentru o oră în TABĂRA de SCULPTURĂ de la MĂGURA, un muzeu în aer liber mai aparte, aflat lângă Mănăstirea Ciolanu. Sculptorul Gheorghe Coman a avut inițiativa unui program care prevedea ca vreme de 16 ani, câte 16 sculptori diferiți să vină la tabăra Măgura, în județul Buzău, unde, timp de două luni (august și septembrie), să creeze o sculptură, pe o temă la alegere, într-un bloc de piatră pe care îl primea prin tragere la sorți. În cei 16 ani, la Măgura au lucrat 163 de sculptori, în urma cărora au rămas 256 de lucrări în piatră, donate județului de către creatori, în cadrul unei festivități, reprezentând cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Ne-am mișcat liber de la o metamorfoză în piatră la alta și am căutat imediat umbra, pentru că soarele era ucigător de intens și ne pârjolea capetele!





    CETATEA RÂȘNOV este un alt obiectiv care s-a ridicat considerabil în ultimii ani la nivelul căii de acces, al organizării, al extinderii și al profesionalismului. Încă nu a ajuns la nivelul Branului, dar este pe drumul cel bun! Ca element de noutate de la această vizită pot aminti de o demonstrație de abilitate în luptă arătată ștrumfilor de către un domn pasionat și anjagat să prezinte arme, materialele din care erau confecționate, strategii de ofensivă și de defensivă. Unor ștrumfi le-a dat un paloș în mână, le-a pus coif și i-a angajat într-o confruntare lentă pentru a înțelege nemijlocit modul în care se lupta în Evul Mediu. 






      După atâtea vizite și adrenalină am poposit la AQUALAND BRAȘOV unde ne-am bălăcit în piscine și pe tobogane timp de 3 ore, până ni s-au încrețit 3 straturi de piele, nu doar unul. Veselia a fost superlativă și toată lumea voia să prelungim joaca, dar mai avea de ajuns și acasă la o oră rezonabilă!




    Domnul profesor Papaghiuc s-a ocupat de Turnurile din Pizza după baie și, împreună cu prof. Oana Ștefanache și prof. Lăcrămioara Hergheligiu, am mâncat la firul ierbii uscate ca la un picnic ad-hoc, imposibil de refuzat! Ștrumfilor li s-a făcut somn și, odată ajunși în autocar, s-au aventurat în vreo 2-3 ore strașnice de moțăială, trezindu-se cu o energie și mai debordantă!




     La capitolul Joc și Joacă am înregistrat bătaia cu apă "Ud până la piele", pe terenul de la cazarea de lângă Vulcanii Noroioși, "Lingura, bila și scaunele" în miez de înserare răcoroasă și...




     ..."Ața, pixul și bidonul", care a incendiat spiritele celor două echipe concurente și ne-a oferit un prilej de râs de ne dureau burțile! Clasamentul a fost afișat la panoul pozelor din excursie de la școală pentru ca merituoșii să se poată lăuda cu performanțele lor!


    "Dacă dai unor copii de grădiniță un magnet mare şi câteva agrafe de hârtie, or să vadă cum acesta atrage cu succes o anumită cantitate. Dacă imediat le dai un magnet mic şi le ceri să estimeze câte agrafe vor fi atrase, în majoritate vor răspunde că mai puține. Asta pentru că suntem învățați să credem că mare e mereu mai mult. Cu surprindere vor vedea, însă, că magnetul mic atrage un număr la fel de mare de agrafe. Einstein - se zice - ar fi primit provocarea asta de la bunicul său. O întâmplare care, poate, a declanşat în copilul de atunci o întrebare hotărâtoare pentru destinul lui. 

    Ce poate declanşa traseul unui destin inspirat este o întrebare bună, misterioasă, suficient de bună să pornească rotițele gândirii, să o contrarieze, să o sâcâie în mod productiv. Despre cum aducem cele mai bune întrebări în viața copiilor noştri ar trebui să fie educația de azi. Nu instrucție directă, nu învățare pentru test, ci creştere interioară a mecanismelor cognitive care produc, nu reproduc. A gândirii care se bucură de ea însăşi, nu de apropierea ei de un standard, de o notă." (Oana Moraru)