luni, 27 iulie 2015

25 iulie 2015 - POLONIA - VARȘOVIA - concert AC/DC pe Stadionul Narodowy

"Ne pierdem timpul cu pregătiri, în loc să trăim pur și simplu." (Mirela Retegan) și atunci ce e de făcut? E de recomandat să mai tragi câte un bilet din borcanul cu vise și dorințe și să te orientezi să îl împlinești, ca să îl muți după aceea în...alt borcan, cel care păstrează memoria planurilor devenite realitate. În borcanul nostru se găsesc multe bilețele cu munți (cele mai multe sunt cu munți, de fapt!), cu locuri interesante (care nu sunt legate de munți, dar sunt asociate cu natura sălbatică, cu diferite orășele și cu scaleras din turnurile bisericilor!), cu experiențe must-do-one-day (o să vină și vremea saltului cu parașuta!) și cu tot felul de vise pe care le împărtășești după ce le-ai trăit (aurora boreală din Islanda s-a calificat în anul 2014 la această categorie - ca de altfel întreaga experiență numită Islanda!). 

Pe câteva bilețele stau scrise nume de formații și de muzicieni care ne plac și de care ne-am propus să ne bucurăm vizual și auditiv într-un concert, într-o bună zi. Dintre aceștia am fost deja împreună la impecabilii Depeche Mode, în mai 2013, la Bratislava (Slovacia), la impresionantul Roger Waters, în august 2013, la Viena (Austria), la "The Wall" și la vulcanicii de la Rammstein, în iulie 2013, la București, la Rock the City. Silviu tânjea serios după cei de la AC/DC și, când a aflat că în vară veneau în concert spre partea de sud-est a Europei, a început să zbârnâie, a scos biletul din borcan și a luat altele în loc. Și uite-așa, încă din luna mai eram posesori de bilete la AC/DC pentru iulie, la Varșovia, pe Stadionul Narodowy, unde aveam să fim împreună cu alte zeci de mii de oameni în ipostaza de...about to rock!! 


Am fost în Polonia, la Varșovia, fix cu un an înainte, între 26-27 iulie 2014, când am făcut turul capitalelor Țărilor Baltice și ale Țărilor Scandinaviei, așa că eram puțin familiarizați cu orașul. Deoarece foarte multă lume venise la concert, hotelurile erau destul de aglomerate și nu prea mai găseai nimic disponibil prin zonele cât de cât apropiate de stadion. Silviu s-a chinuit să găsească ceva destul de decent ca preț, dar nu prea a reușit, așa că am mers acolo unde mai rămăseseră locurile libere, la Polonia Palace Hotel, un hotel de patru stele aflat în centru, aproape de Turnurile Varșoviei, de Casa Scânteii și de Gară. 

Am plecat din Ungaria în ziua de 24 iulie, am parcurs drumul noaptea și dimineață am intrat în Varșovia pe o autostradă pe care se făceau lucrări serioase de extindere. Peste tot erau restricții de viteză și indicatoare de ocolire, nu aveai cum să forțezi prea tare, dar Silviu mai urca viteza cu cel mult 10 kilometri pe unele porțiuni, căci își cam dorea să ajungă la hotel să se odihnească după atâtea ore de șofat. Toate bune și frumoase până când, după o curbă, ne-am întâlnit cu poliția poloneză! Erau doi bărbați îmbrăcați în uniformă care ne-au tras pe dreapta, ne-au cerut actele și...for hundrid zloti (însemna cam 90 euro)! Pentru ce? Depășirea limitei de viteză! Am rămas mască: oricum se mergea încet, foarte încet și pe loc pe întregul tronson! Silviu le-a spus că nu înțelege tot ce spun, că nu știe poloneză și că nu are decât cardul la el și...niște forinți! Dezamăgiți de faptul că nu se putea 'rezolva' rapid treaba, poliștii ne-au lăsat să plecăm și Silviu a jubilat toată ziua că le-a stricat socotelile celor doi dis-de-dimineață! 




Când am ajuns la hotel, la ora 12, nu ne-am putut caza imediat pentru că trebuia să așteptăm să se elibereze camera la ora 14. Ne-am învârtit prin centru, am mers în parcul din spatele Casei Scânteii, am admirat fântâna arteziană și am avut primele contacte vizuale cu cei veniți ca noi la concertul AC/DC, pentru că purtau tricouri de recunoaștere și mergeau veseli în grupuri. La ora 14, când am revenit la hotel, ni s-a spus că mai trebuia să așteptăm o oră pentru realizarea curățeniei în cameră, așa că am luat drumul spre Stadionul Narodowy, aflat la jumătate de oră de mers pe jos, ca să ne familiarizăm cu zona și să vedem dinainte pe unde ar fi poarta noastră de intrare, conform locurilor de pe bilete. Nu am găsit agitație foarte mare, atmosfera era destul de calmă, locul era deja bine organizat, zeci de camioane pline cu echipament stăteau aliniate dincolo de garduri și am putut ușor constata că logistica era una de calibru! Am savurat o bere pe malul apei, ne-am întors la hotel, ne-am cazat (în sfârșit!) și am purces la o oră de odihnă!

Deși concertul începea la ora 20.00, am plecat spre stadion pe la ora 17, amenințați în mod serios de o cohortă de nori negri în care fulgerele jucau Star Wars în legea lor! Am grăbit pasul cât de tare am putut, dar, în apropierea stadionului, ne-am prins o ploaie din aceea repezită, serioasă, care te face ciuciulete în 3 minute! Ne-am pus hainele de ploaie pe noi și ne-am adăpostit sub un copac de lângă gardul stadionului, unde ploia se scurgea de pe frunze! Toată lumea era udă și bucuroasă, în același timp! Când am prins o buclă de ploaie mai calmă, ne-am așezat la coadă pentru a intra, am fost direcționați către una din căile de acces în stadion și am început odiseea dibuirii ei. Înainte de toate am mâncat câte o baghetă lungă cât o zi de post, excelentă înaintea începerii unui concert de o asemenea anvergură!     




După multe întrebări, am găsit poarta de acces către locuri! Înainte de asta, la baie, o franțuzoaică s-a oferit să îmi cumpere polarul uscat pe care îl aveam prins la brâu, căci era udă până la piele! I-am explicat că era un cadou primit de la prietenul meu și nu aveam cum să fac asta, plus că...eu ce făceam după aceea? A început să râdă și mi-a dat dreptate: At leat I tried! Când am intrat la locurile noastre, am rămas muți de uimire: stadionul era plin și lumea încă venea, râuri de rockeri inundau arena, iar coarnele roșii de drac, laitmotivul turneului AC/DC, pâlpâiau din toate direcțiile. Publicul era format deopotrivă din foarte mulți tineri și din oamenii trecuți de vârsta a doua, peste tot erau tricouri și flash-uri de la telefoanele cu care toți făceau poze. Când s-au auzit primele acorduri de chitară s-a dezlănțuit un spectacol superlativ...     




...care a durat cam 2 ore și jumătate și ne-a purtat printre hituri altoite pe un sunet impecabil! Una după alta s-au întins 20 de piese interpretate profesionist, fenomenal, cu multă pasiune și explozie de energie: Rock or Bust, Shoot to Thrill, Hell ain't a bad place to be, Back in Black, Play Ball, Dirty Deeds Done Dirt Cheap, Thunderstruck, High Voltage, Rock'n'Roll Train, Hells Bells, Baptism by Fire, You shook me all night long, Sin City, Have a drink on me, Shot down in flames, T.N.T., Whole Lotta Rosie, Let there be rock (solo-ul de chitară al lui Angus Young), Highway to hell, For those about to rock (we salute you)! Angus Young a fost senzația absolută: era incredibil cât de absorbit cânta, cum își domesticea chitara să scoată niște linii melodice și niște acorduri de ți se făcea părul măciucă ascultându-le, cum era un titirez fără oprire, mișcându-se permanent de la un capăt al scenii la altul, în pantalonii lui trei sferturi și în cămașa de care a scăpat pe la jumătatea concertului! Fiecare piesă se încheia abia după ce mai făcea el niște piruete, atât acustice, cât și fizice! Publicul era pe aceeași lungime de undă cu cei australienii de la AC/DC, cânta refrenul (și nu numai!) pieselor la concurență cu vocalistul Brian Johnson și rezona cu atmosfera de calitate muzicală dusă la extremă! Concertul a fost practic un regal de forță și de rock de nota 10!  




La final de concert, toți eram hipnotizați, vrăjiți, purtați în altă dimensiune, plini de adrenalină! Era o stare de electrizare superlativă în aer! Bucuroși precum copiii, rockerii au ieșit de la concert într-un ritm calm și au mers către oraș fără să disturbe liniștea orașului somnoros, eram între mii de oameni civilizați, care abia se dezlănțuiseră pe muzica celor de la AC/DC și în secunda doi și-au adaptat entuziasmul la ritmul orașului de dincolo de stadion. Am fost foarte impresionați de absența strigătelor pe stradă și de firescul unui comportament atât de drag nouă în ceea ce îi privește pe rockerii care (se) respectă! Pentru Silviu a fost o reușită personală să îi vadă pe cei de la AC/DC în concert, îi rămăsese un nod în gâtlej pentru că nu îi putuse vedea atunci când veniseră cu ani în urmă în România, așa că și-a trecut bilețelul cu visul împlinit dintr-un borcan în altul cu mare satisfacție. Pentru mine a fost o (re)descoperire, o aprofundare de calitate în muzică pe care vremea nu o reziliază, ci doar îi confirmă valoarea! Dacă ai șansa, e de dorit să îi vezi pe cei de la AC/DC, pentru că ai contact cu o felie de istorie muzicală ce încă umple stadioanele cu mii și mii de oameni și vinde biletele în timp record! Cum să nu merite așa ceva tot efortul?!  


joi, 23 iulie 2015

17-19 iulie 2015 - RETEZAT - Poiana Pelegii - Lacul Bucura (2.040 m) - Vf. Peleaga (2.509 m) - Vf. Custura Bucurei (2.370 m) - Vf. Bucura I (2.439 m) - Lacurile Tăul Porții, Tăul Agățat, Florica, Viorica, Ana și Lia

"...Sufletu-mi râde, aşa că îl duc într-o livadă de fructe.
Sufletu-mi cere natură, aşa că mă-ntorc şi-l duc spre munte.
Acolo mă poartă pe cărări ascunse, doar de el ştiute..." 
(Grecu Cristian)

(Lacul Tăul Porții, situat la 2.260 m altitudine) 

Pentru că ne aflam de trei săptămâni într-o buclă norocoasă cu pietroșii - fuseserăm 6 zile pe munte în Ceahlău (3 zile) și pe creasta integrală a Parângului (3 zile) -, am urmărit prognoza meteo să vedem dacă urma vreo intervenție de ploi sau fereastra de vreme senină rămânea valabilă și în week-end-ul următor. Când am coborât din Parâng, am amenințat înăltocii vecini din Retezat că ei urmează să intre la frământat sub picioarele noastre și nu voiam să ne încălcăm promisiunea! Ne intraserăm în forma optimă pentru munte și ne simțeam extrem de bine și de mulțumiți să constatăm pentru a mia oară că, atunci când îți pui mintea să reușești ceva și te organizezi puțin, renunți la obiceiurile proaste și îți canalizezi energia pe acei pași care te aduc mai aproape de obiectivul propus, te uimești pe tine însuți cât de repede îți atingi scopul! Cu puțină disciplină în ale mâncării, cu redus carbogazoase și alte bazaconii (cu excepția unui ocazional savuros vin roșu/alb!), cu mișcare multă și o atitudine pozitivă am revizitat forma fizică pe care o aveam în vara lui 2013 când am urcat primele piscuri de peste 3.000 m pe Vârful Mulhacen, în Spania, pe Vârful Triglav, în Slovenia, și prima oară pe ferratele din Dolomiți. De acuma ne trebuiau doar ochiurile de timp frumos, că, în rest, aveam zilele ocupate de planurile noastre montane! Urma capitolul: Retezaaatt!!

(pe Vârful Bucura, la 2.439 m, cu Vârful Retezat în spate)

(Cum să fii pe Vârful Peleaga, la 2.509 m, și să vrei deja pe alt vârf?!)

"Amintirile sunt momente care pur și simplu refuză să fie obișnuite." (Diane Keaton) - iar aventura din ultima grupă a Meridionalilor s-a ridicat la nivelul de calificare la secțiunea 'amintire'! Am plecat din Ungaria, am luat drumul către Deva-Hațeg-Caransebeș și am făcut dreapta către satul Clopotiva pentru a ajunge la zona Barajului Tomeasa și a Lacului de acumulare Gura Apei. Poalele munților ne-au impresionat din momentul în care am intrat în satul întins de-a lungul drumului destul de bun, cu ieșiri către casele și pensiunile construite cu bun gust între copacii deși. Odată ce șoseaua a început să ia în altitudine au apărut de după cotiturile serpentinelor bolovani căzuți de pe munte fix în drum, gropi în asfalt și semne clare ale încercării muntelui de a-și lua înapoi spațiul cotropit de om. Vegetația creștea printre crăpături, arbuștii își întindeau către călători brațele lor subțiri și totul arăta ca într-un film de Tarkovski, în care uitarea se cuibărește și lucrează la ștergerea trecutului ca să aducă în prezent sălbăticia primordialului. 

Barajul Tomeasa purta semnele unei epoci când măreția unei asemenea construcției era pusă în valoare, acum arătând mai mult ca o piesă de muzeu prăfuită. A trebuit să achităm o taxă de intrare în Parcul Național Retezat, dar ne-am dat seama la fața locului că...nu aveam bani cu noi! Am plecat de acasă încredințați că celălalt avea niște mărunțiș la el, nu ne-am asigurat că era așa, am ignorat acest aspect în graba noastră și la intrarea în parc ne-am trezit că nu aveam nici măcar câțiva firfirei de 15 lei. Eu nu am mai luat portofelul cu mine ca să nu mai duc lucruri inutile în rucsac și aveam doar buletinul pentru trecerea la graniță, iar Silviu a gândit la fel: avea cardul la el pentru luat masa pe undeva sau pentru cumpărat ceva. Am început să râdem, ce era să facem? Ne-am amuzat de cât de amețiți am putut fi, Silviu a explicat doamnei de la intrare care era problema și a încercat să găsească o soluție: ne întoarceam atunci la civilizație și scoteam bani de pe card, plăteam când ieșeam din parc peste două zile după ce mergeam și scoteam bani de pe card, încercam să găsim la Lacul Bucura vreun montaniard ungur rătăcit care să ne schimbe forinții (da, niște forinți tot aveam la noi!) în lei (ăsta da plan!). Doamna s-a amuzat și ea de situația noastră, ne-a tăiat biletele și ne-a lăsat să intrăm, urmând să îi plătim duminică, la ieșire! Sărumâna de înțelegere!

(Lacul Bucura, cel mai mare lac glaciar din România - 8.9 ha)

(Lacul Tăul Agățat, situat la 2.208 m altitudine)

Până la Poiana Pelegii am parcurs cu mașina cei 17 km de-a lungul râului Lăpușnicul Mare, care delimita Munții Retezat de Munții Godeanu și Munții Retezatul Mic. "De-a lungul acestei văi, în perioada ultimei ere glaciare a existat ghețarul Lăpușnicul Mare, iar în perioada de maximă extensiune a coborât până la altitudinea de 1.100m, a avut o lungime de 18 km, o suprafață de 40 km pătrați și a fost cel mai mare ghețar din Carpații Românești. La obârşia lui, gheața se continua sub forma a doi 'afluenţi': gheţarii Peleaga şi Bucura, fiecare măsurând 4 km. În urma studiilor științifice, s-a constatat că faţa superioară a gheţarului Lăpuşnic se afla aproximativ la 1.900 m altitudine, gheața măsurând aproape 200 m grosime." Am citit în jurnalale de tură ale altor montaniarzi că parcurgerea acestei porțiuni de drum dura mai bine de o oră și ni s-a părut exagerat, dar, când am văzut că nici Uliul Negru, o mașină 4x4 serioasă, nu reușea să reducă timpul prea mult, ne-am dat seama că oamenii aveau dreptate. Noi ne-am încadrat în 45 de minute! 

Traseul Poiana Pelegii (1.630 m) - Lacul Bucura (2.041 m) urmărea marcajul triunghi roșu, implica o diferență de nivel de 440 metri și era accesibil oricui, indiferent de nivelul de experiență pe munte. Într-o oră și jumătate admiram deja lacul și ne instalam cortul, iar Silviu era de-a dreptul fascinat de sălbăticia Retezatului în care călca pentru prima oară. Lacul Bucura cu montaniarzii ei locuind în case colorate din pânze, vârfurile paznice de roată împrejur și lacurile șoptitoare așezate în trepte făceau ca totul să fie absolut impresionant! Cu excepția musculițelor, care erau atât de sâcâitoare încât nici mâncarea nu îți tihnea, iar imaginile îți rămâneau în memorie cu mâinile tale prin aer încercând să-ți cureți parbrizul vizual!  







A doua zi ne-am trezit destul de devreme pentru a pleca spre Vârful Peleaga (2.509 m), cel mai înalt din Munții Retezat și al 7-lea pe lista vârfurilor de peste 2.500 m de la noi din țară. Marcajul triunghi galben mergea pe lângă Refugiul Salvamont și trasa o diferență de nivel de 470 m, pe care am muncit-o printre primii în acea zi. Căldarea de sub vârf era destul de impresionantă, Colții Pelegii se vedeau amenințând cerul semi-senin, iar dincolo de creastă trona impozantul Vârf Păpușa - o lume de uriași trăind retrași din lume! Atingerea vârfului ne-a pricinuit mare bucurie: însemna că ne-am ținut promisiunea făcută Retezatului cu o săptămână în urmă, la coborârea din Parâng, de a-i cocoța vârfurile cât de curând posibil! Pe Silviu deja îl mâncau buricile tălpilor să mergem pe următorul vârf și îi era greu să se decidă: Vârful Păpușa sau Vârful Retezat? Când a constatat că primul presupunea o coborâre-o urcare-o nouă coborâre-o nouă urcare și mai puțin timp pe creastă, a renunțat la el și s-a întins ca un copil spre noua jucărie dorită: Vârful Retezat! Nici acesta nu era floare la ureche, pentru că era dincolo de Șaua Bucura, masiv și demn în semeția lui! Deja ambiția lui de Leu se activase și începuse să lucreze de zor!   


De pe Vârful Peleaga (2.509 m) am luat-o spre Șaua Bucura trecând prin Vârful Custura Bucurei (2.370 m) și coborând grohotișurile imense de pe pantele acestuia. Ne-am întâlnit cu niște pantofari care se duceau pe Vârful Peleaga, așa, ca într-o plimbărică de amiază, slab echipați, cu papuci nepotriviți (doar unul avea bocanci!)! Ne-am obișnuit cu genul acesta de sălbăticiuni rătăcite prin munți încât nu putem decât să ne amuzăm de inconștiența lor, mai ales că se cred și extrem de cunoscători, nu ar asculta de un sfat nici să li-l dai pe degeaba. Se uită ei la tine ca la un ciudat, deși ești mult mai pus în temă cu ceea ce înseamnă muntele! Stăm mereu și ne întrebăm cum decurge procesul de selecție a acestor locuri în mintea pantofarilor: în zonele turistice (Predeal, Brașov, Bâlea...) e de înțeles cum se întâmplă, dar în sălbăticia de la Bucura?! Cum să alegi să vii la Bucura, dacă ești un pantofar? Complicată problemă!

Din Șaua Bucura am urcat spre Vârful Bucura I (2.439 m) tot printre grohotișuri imense și am admirat priveliștea către partea de munte prin care tocmai am hălăduit. Ni se tăia respirația de atâta frumusețe adunată într-un loc! La orizont, norii se frământau de zor și trimiteau iscoade negre către Vârful Peleaga, dar erau nehotărâte în asediul lor, așa că toate crestele le alungau mai departe. În munții Parâng ploua și noi puteam vedea de la înălțime perdelele de apă plimbându-și poalele peste văi și munți, așa că aveam de luat o decizie! Primul plan posibil era ca de pe Vârful Bucura I să mergem către Vârful Retezat, să revenim pe Vârful Bucura I, să coborâm în Șaua Bucura și de acolo să ajungem la cort: ne trebuiau 4 ore de vreme cât de cât în regulă. Planul secund era să continuăm traseul de creastă al Căldării Bucurei, de pe Vârful Bucura I spre Lacul Tăul Porții și apoi la cort, făcând completă bucla și văzând și lacurile glaciare ale Retezatului: aveam nevoie de 2 ore! Am ales varianta a doua pentru că eram în siguranță coborând din creastă, în cazul în care ploile ar fi venit către noi! Silviu tot cocea un plan cu un vârf: Judele!


Câte lacuri glaciare se adăpostesc în Munții Retezat? Aproape 100 de lacuri! Peste tot în pietroșii aceștia curg apele, doar crestele sunt văduvite pentru că s-au dus prea la înălțime, dar, în rest, pantele din vecinătatea văilor și adânciturile sunt doldora de capilare, pâraie, torente, cascade. Lacurile Tăul Porții (la 2.260 m), Tăul Agățat (la 2.208 m), Florica (la 2.090 m), Viorica (la 2.070 m), Ana (la 1.990 m) și Lia (la 1.910 m) se succed amețitor și te țintuiesc să le admiri, mai ales că jocul oglindirilor este mereu activat pe vreme senină. Nu am putut refuza invitația la spectacol și, după ce am admirat Tăul Porții cu întinderea și liniștea sa neîntreruptă decât de montaniarzii grăbiți ce voiau să ajungă cât mai repede la Lacul Bucura, ne-am dus spre Tăul Agățat, dormind retras într-o găoace de munte! Acolo am mâncat și am insistat să ne întoarcem la cort, chiar dacă Silviu voia să urcăm pe Vârful Judele, pentru că mie mi se părea că norii de la orizont nu aveau să ne mai îngăduie mult pe cărări și urmau să năvălească sălbatic! 


Am găsit înțelegere la proaspătul îndrăgostit de Retezat și am făcut cale întoarsă către cort, pe lângă lacuri. Mi-a spus că dacă era slobod, se ducea pe Vârful Judele, chiar dacă erau norii aceia la orizont! Doar că la o oră distanță, când norii au adus o ploaie repezită de o jumătate de oră bună, nu mai gândea așa și era bucuros că nu și-a udat decât puțin hainele și ziua s-a terminat frumos la cort, la o ciorbă și la un ceai fierbinte! 

Lângă noi era o gașcă serioasă de montaniarzi care ajunsese lângă lacul Bucura cu o oră înaintea noastră și împânzise locul de campare în toate direcțiile. Unii sufereau în corturi din cauza efortului de peste zi, alții se răcoreau în apele Retezatului, dar cea mai mare parte stătea pe lângă primus, la mâncare, la băutură și la pălăvrăgeală! La Salvamont era gălăgie mare făcută de un grup consistent de oameni de munte, iar atmosfera era excelentă: ne simțeam foarte bine între atâția oameni cu care ne asemănam și... 


...apusul ne-a prins de colțul ochilor în timp ce ne terminam de mâncat ciorba asezonată cu nervi provocați de mult-prea-stresantele-musculițe!!!! Tare bine ne-am mai simțit în cortul nostru roșu protejat de zidul de pietre, în care nu era nici urmă de musculițe și puteam respira fără să dăm mereu din cap precum caii vara, la păscut! În drumul către izvorul de apă de unde se alimentau toți, am surprins o ultima oglindire a zilei: lumina săruta Lacul Bucura de noapte bună și îl învelea în penumbra nopții răcoroase!



Când am revenit de la izvor am găsit mare agitație pe lângă corturile din zona noastră! Un vulpoi liniștit dădea târcoale montaniarzilor și nu era speriat deloc de prezența lor, părea extrem de obișnuit cu gălăgia, cu mirosurile, cu aglomerația și voia să profite puțin de dărnicia acestora. Măcar atâta (răs)plată puteau înainta și oamenii pentru faptul că îi lăsa să îl fotografieze și să îl admire fără limite! 


Am dormit excelent!! A fost una din cele mai bune sesiuni de somn montan de care am avut parte vreodată! Dimineața totul era senin și tare ne-ar fi plăcut să mai fi avut o zi la dispoziție ca să parcurgem traseele până pe Vârful Retezat și...pe Vârful Judele! Dar, din cauza aceasta s-a inventat data viitoare! Am strâns cortul după ce l-am întins la uscat puțin, am adunat toate lucrurile, am aranjat rucsacii și am pornit spre coborâre, către Poiana Pelegii. Am trecut de Lacul Lia, colectorul apelor venite din Lacul Bucura, Lacul Florica, Lacul Viorica și Lacul Ana, din el luând naștere ia naştere Izvorul Bucura, care, la 1580 m altitudine, se unește cu izvorul Peleaga și formează obârşia râului Lăpuşnicul Mare. Am mers agale, uitându-ne la toate floricelele și la toți copacii, plănuind următoarea incursiune în acești munți! 


Am fost fascinați de o floare crescută într-o mare de jnepeni: omagul ("Dacii foloseau planta pentru otrăvitul săgeților. Ovidiu afirma că este magică și că s-ar fi născut din balele Cerberului, câinele cu trei capete, atunci când Hercule l-a târât afară din Infern, la porunca regelui Eurystheus. Teofrast susține că omagul poate fi preparat în așa fel încât moartea celui otrăvit să se instaleze abia după câteva luni sau chiar după câțiva ani. În realitate, toate otrăvirile menționate de istoria europeană se pun în seama omagului, cu care ar fi fost omorîți, de pildă, împăratul roman Claudius și papa Hadrian VI.")!


În Poiana Pelegii am schimbat forinții în lei la vânzătorii de înghețată din parcare și ne-am putut achita taxa de intrare...la ieșirea din parcul național! Am fost sfătuiți de acei oameni să nu mai plătim căci și așa nu ne controla nimeni, dar nu am vrut să ascultăm de asemenea îndemnuri tipice românilor de baltă, găsindu-ne susținere la montaniarzii din Bistrița-Năsăud cu care ne-am întâlnit pe Vârful Bucura I în ziua precedentă (aveau un câine cu ei acolo sus, pe vârf!) și care se pregăteau de plecare ca și noi. Uliul Negru era prăfuit la superlativ, dar ne-a scos vitejește din pădurile sălbatice, ne-a dus acasă și ne-a lăsat să rememorăm multele momente strașnice din tura abia încheiată. Am tras concluzia că eram pregătiți pentru planurile verii, așa că le-am poftit să intre pe ușa din față: "...minunile țin de așteptările noastre...dacă nu ne-am aștepta să fie cerul albastru, asta ni s-ar părea o minune..." (Evgheni Vodolazkin).

miercuri, 15 iulie 2015

11-12 iulie 2015 - PARÂNG - creasta vestică: Cabana Telescaun (1.700 m) - Vf. Cârja (2.405 m) - Vf. Stoenița (2.421 m) - Vf. Gemănarea (2.426 m) - Vf. Parângul Mare (2.519 m)

"Am înţeles curând că toți suntem sortiţi drumului. Ne naştem cu sămânţa călătoriei. La unii încolţeşte miraculos, din ea ies copaci stufoşi cu încrengături în toate direcţiile, la alţii rămâne latentă. Oricum ar fi, fiecare are drumul lui, spunea bunicul care călătorise doar pe front, dar părea să ştie totul despre misterele locurilor nevăzute." (Carmen Firan)

Legendele spun că, demult, trei ursitoare au fost fascinate de frumusețea Parângului și l-au binecuvântat să fie locuit de un popor harnic și viteaz, geto-dacii. Apoi, mulțumite de realizările acestui neam, l-au trimis în mijlocul lui pe Zamolxe, zeul suprem al dacilor, care i-a călăuzit de-a lungul timpului. Bătrânii locului mai povestesc despre faptul că într-o peșteră din munți s-ar fi retras și zeul dac al ploilor, Gebeleizis. Când ascunzătoarea i-a fost descoperită, a fost nevoit să facă o înțelegere cu oamenii și să dea precipitații pentru ca vegetația să crească din abundență. De atunci, Parângul are flori colorate, iarbă înaltă și copaci falnici, cu coroane mari, prin care abia răzbate soarele.

Când un astfel de munte începe să te descânte și să te atragă în mrejele lui așa cum doar Ielele știu să o facă, nu prea ai șansă de scăpare: hora se strânge în jurul tău și mintea îți rămâne agățată de promisiunea următoarelor vârfuri. O forță de atracție precum gravitația a exercitat Parângul asupra noastră după ce am parcurs creasta estică și lacurile glaciare de lângă ea în urmă cu o săptămână. Imediat ce am văzut că vremea era stabilă, ne-am aventurat în următorul week-end spre creasta vestică, unde ne aștepta cel mai înalt vârf - Parângul Mare (2.519 m) - și curtea sa domnească de înălțimi de peste 2.400 m!

- cal semi-sălbatic de Parâng - o minunăție vizuală! - 

- vedere de pe creastă spre Lacul Cârja -  

- pe Vârful Cârja (2.405 m) - 

- Lacul Verde, un smarald în căldările glaciare ale Parângului -  

Am mers cu mașina până la Petroșani, după care am urcat de la baza stației de telescaun până la Cabana Telescaun, la 1.700 m, același loc în care ne-am cazat și în iarna anului 2012. Până la Hotelul Rusu am găsit asfalt, dar de acolo până sus drumul cu pietre a fost o reală provocare pentru Uliul Negru! După ce a trecut testul cu brio, l-am lăsat aproape de cabană, ne-am luat lucrurile și am mers în cameră. Nu am putut să nu observăm cât de multe case de vacanță, vile, pensiuni s-au construit în zonă, unele (puține!) cu bun-gust, simț estetic, încadrare în peisaj, altele (cele mai multe!) parașutate din alt univers arhitectonic fix pe platoul de bază al Parângului. A apărut și un nou telescaun pentru ski, ceea ce este un lucru foarte bun, vechiul telescaun funcționând în continuare cu programul 9-16. Agasați de amestecul de stiluri aflat de multe ori la limita kitsch-ului și deranjați de atitudini lipsite de bun simț (ex: muzica dată tare, cu boxele pe balcon), eu cu Silviu chiar ne-am revoltat în sinea noastră și am formulat un fel de Decalog al conduitei la munte care ar dinamita focarele de cocălăreală și ar fi antidot contra prostiei. E nevoie de educație, de multă și bine-orientată educație, de reguli simple, aplicate și controlate, și de mult-prețiosul bun-simț. Altfel, Don Quijote va ajunje să fie înghițit de morile de vânt cu Rosinante cu tot!

Până una, alta, ne-am văzut de drumul nostru, căci, Slavă Domnului, veniserăm să mergem pe munte! Camera în care am stat ne-a plăcut tare mult! Era mică, cochetă, avea un pronunțat aer montan, un pat, un televizor, o masă, niște țevi mobile de agățat haine și o baie cu oglindă mare și duș. Parchetul, ușa, termopanele, patul, toate erau într-un ton maro-lemnos, iar faianța de la baie amesteca albul cu aceeași nuanță. E de prisos să mai precizez cât de bine ne-am simțit în cele două seri cât am locuit în ea! 



- privind în zare de pe Vârful Gemănarea (2.426 m)



După de atingeam Vârful Parângul Mare, planul nostru era prevăzut cu două posibile continuări. Prima variantă: coboram în Șaua Gruiu și la Lacurile Mândra, Roșiile și Lung, după care continuam până la Refugiul Agățat și Cabana Groapa Seacă, de unde, a doua zi, găseam o variantă bună să revenim la mașină. A doua variantă: făceam pur și simplu cale-întoarsă pe drumul pe care veniserăm și rămâneam peste noapte tot la Cabana Telescaun. Nefiind siguri ce vom prefera la momentul respectiv și atrăgându-ne ambele alternative, ne-am luat în rucsaci sacii de dormit (pentru eventualitatea în care am fi vrut să ne oprim peste noapte la Refugiul Agățat), pelerinele de ploaie, un schimb de haine, mâncare, apă, frontale și ne-am aventurat pe creasta vestică sâmbătă dis-de-dimineață. 

La ora 7 eram ieșiți din cameră. Am plecat în traseu atât de devreme, deoarece voiam să avem destul timp pentru a face oricare dintre variante. Plus că eu am oricum un ritm mai frânat pe partea de urcare, așa că preferam să am niște ore în plus la dispoziție ca să mă pot bucura de toată ziua la munte, fără să fiu stresată de parametrii temporali. După ce am urcat pârtia de ski și am ajuns în capătul ei, am apucat traseul spre dreapta, pe curba de nivel, evitând Vârful Parângul Mic, pe care l-am făcut în iarna anului 2012. La începutul celei de a doua curbe de nivel ne-am întâlnit cu niște mândrețe de cai, o herghelie de vreo 20-25 de exemplare, frumose-foc, sănătoase, cu mușchi extrem de bine pronunțați în lumina soarelui matinal. Nu am știut ce să credem despre prezența lor pe povârnișurile înierbate ale Parângului! Erau sălbatici? Erau lăsați liberi de către stăpânii lor? Fără niciun paznic? Silviu a remarcat în urmele lăsate de ei în cărarea noastră că erau lipsiți de potcoave și atunci ar fi fost o posibilitate să fie sălbatici. Era incredibil cum stăteau pur și simplu ca într-un stop-cadru și se uitau la noi cu blândețe și curiozitate: probabil li se părea că suntem două ciudățenii cu două picioare dacă am ieșit pe munte la ora aceea!


- Sus, sus, sus! Pe Vârful Stoenița (2.421 m) - 




Am fost foarte inspirați că am plecat dimineața pe munte! Totul era perfect, doar vântul se încrâncena în zbaterea lui și a ținut-o așa cam toată ziua. Nu știam de ce era atât de căpos să ne determine să luăm pe noi aproape toate hainele disponibile, să ne acoperim capetele și să dârdâim oleacă de frig. Am mers tot traseul îmbrăcată bine, căci vântul te făcea să îl iei în considerație, nu era o briză răcoroasă de munte și atât! Până și Silviu, care este un om-sobă prin definiție, a apelat la pantalonii lungi și la haina de ploaie ca să își asigure relaxarea în traseu! După ce am atins Vârful Cârja (2.405 m) am continuat voinicește creasta, mai ales că deja începeau să se vadă și lacurile din căldările glaciare și priveliștile deveniseră mai mult decât atrăgătoare! Am atins Vârful Stoenița (2.421 m), ne-am minunat de culoarea de smarald a Lacului Verde (vrem să mergem să stăm într-o noapte pe marginea lui!) și de colții proeminenți de piatră care făceau relieful mult mai dramatic decât cel de pe creasta estică, văzut cu o săptămână înainte. 

La trecerea spre Vârful Gemănarea (2.426 m) am fost luați în primire de o trupă de 7 câini care păzeau turma unui cioban, ne-am apropiat cu precauție, Silviu a încercat să îl liniștească pe cel care lătra mai tare, dar abia ciobanul a reușit să facă liniște. S-a apropiat de noi cu un radio negru în mână și cu o pătură pe umeri pusă drept pavăză contra vântului și am vorbit cu el vreo 20 de minute, aflând că avea 600 de oi sterpe munte, că i se dăduse și lui un munte pe partea aceea de Parâng, că a stat pe creasta estică vreo 7-8 ani, că se identifică total cu ceea ce făcea și că locurile acelea erau sănătate curată. Ni s-a părut un om simplu și sincer, chiar simpatic în indicațiile sale despre geografia locului, lămurindu-ne pe unde curgea Jiul și cum se numeau pintenii muntoși din jurul nostru! Și uite așa, încet și sigur, privind lacurile, vorbind cu oamenii aflați la muncă prin zona înălțimilor, apreciind locurile de campare găsite în zona crestei, am ajuns voinicește pe Vârful Parângul Mare (2.519 m), al patrulea vârf din Carpații României!




Am sărbătorit, ne-am pozat și am mâncat în partea de munte unde vântul nu se resimțea atât de tare. După aceea am mers într-o scurtă explorare către valea glaciară care adăpostea lacurile Mândra, Roșiile și Lung și ne-am hotărât să alegem a doua variantă de la planul nostru și anume să ne întoarcem pe același traseu la Cabana Telescaun. Era o zi atât de frumoasă pe creastă încât nu merita să coborâm de pe ea și să stăm în următoarele ore în umbra muntelui, printre jnepeni și în pădure, până la Refugiul Agățat. Ni s-a părut mai ofertant să străbatem creasta și în sens invers și să ne mai bucurăm o dată de înălțimi! 

Ne-am întâlnit cu foarte mulți omuleți, și montaniarzi, și începători, mulți tineri printre ei, iar cel care a fost cel mai entuziasmat de întâlnirea cu noi a fost Marius din Petroșani. Când a aflat că eram din Iași și am venit tocmai în Parâng, a fost atât de impresionat încât a stat o grămadă de vorbă cu noi ca să afle mai multe detalii despre drumurile noastre montane. Ne-a văzut cu rucsacii în spate și a crezut că veneam dinspre creasta estică și am stat la cort! M-a întrebat ce problemă aveam la picior, după care ne-a împărtășit propriile lui necazuri cu un genunchi (o proaspătă operație de ligamentoplastie) și remediile personale găsit epentru a se trata: la nicio lună de la intervenția chirurgicală era din nou pe munte! A recunoscut că problemele i se trăgeau de la solicitările fizice susținute și de la sporturile extreme, dar că nu putea sta deoparte când existau așa frumuseți de munți în jur! Ne-a plăcut tare mult jovialitatea lui și faptul că se manifesta spontan, așa cum fac oamenii de munte get-beget atunci când întâlnesc alți omuleți asemeni lor și stau cu ei la povești!


- cele trei lacuri de sub Parângul Mare - Mândra, Roșiile și Lung - 




Drumul înapoi a fost crâncen de obositor! Deja merseserăm destul de mult în ziua respectivă și mai aveam o bucată de traseu de parcurs de sub Vârful Cârja până la Cabana Telescaun. Nici nu am termen de comparație cum îmi resimțeam picioarele! Până și Silviu, care la început mă îmbărbăta și nu se arăta prea afectat de efort, a ajuns să recunoască faptul că orele de mers se apropiau de nivelul celor de pe Mulhacen. Am urcat de la 1.700 la 2.519 m, apoi am făcut absolut toate vârfurile și ne-am cocoțat pe toți pintenii cu sau fără marmote pe ei, după care am coborât Cârja în viteză și era firesc să ne prindă oboseala din urmă. Am mers teleghidată pe curbele de nivel uitându-mă la Silviu care sărea ca un greiere de pe o fâșie înierbată pe alta sau se sprijinea în bețe pentru a ajunge de pe un mal al drumului pe cealaltă. Eu doar sufeream în tăcere, el se manifesta în exterior, dar mintea dădea ocol aceluiași lucru: o ciorbă delicioasă! Ne-am amuzat de coincidența mentală și de gândurile aliniate! Dimineață îmi spusese că la întoarcere, atunci când voi vedea plăcuță albă cu indicatoarele pentru trasee, la capătul curbei de nivel, voi ști că sunt aproape de mântuirea ajungerii la cabană. Așteptam să apară semnul izbăvitor și trăgeam de mine, de picioare și de mușchi ca să reușesc să ajung și să mă așez pe pat, iar când s-a întâmplat acest lucru eram epuizată! Și Silviu la fel! 





După ce am făcut un duș și ne-am schimbat hainele, parcă lumea a devenit puțin mai prietenoasă! Am început să negociem dacă mergeam să căutăm o ciorbă sau mâncam în cameră. Silviu și-a folosit argumentele imbatabile și m-a convinsă că merită să mai fac un mic efort, așa că am ieșit să întrebăm de o ciorbă la pensiunea apropiată unde se făceau mici în aer liber. La etaj bubuia muzica din boxele scoase pe balcon, dar doamna de acolo a fost foarte primitoare și ne-a trimis cu o angajată de-a ei, Lili (inițial am crezut că era bărbat!), într-un alt loc, o pensiune mai veche, în care aerul din sala de mese era închis și ușor rânced. Ne-a deranjat la început delăsarea din jur, dar ne era atât de foame încât a meritat să așteptăm: am mâncat o ciorbă de pui foarte bună, cu pâine și smântână, am băut o pălincă tare și ne-am declarat extrem de mulțumiți de faptul că am ieșit la cruciada după ciorbă. Stomacul ne era recunoscător!   

A urmat apusul pe un vânt care coborâse din creastă și aducea frig cu el, așa că mi-am luat și pantalonii lungi pe mine. Cât am lipsit, Silviu s-a împrietenit cu salvamontistul din Parâng, ieșit să facă și el poze momentului plecării soarelui la culcare. În timp ce stăteam și ascultam poveștile omului de munte de lângă noi, doi tineri pe o motocicletă ne-au bruiat conversația, coborând panta foarte înclinată de sub telescaun. Băiatul avea pe cap doar cască și fata din spatele lui era total lipsită de protecție, fapt care ni s-a părut a fi o dovadă crasă de lipsă de responsabilitate! Se jucau cu viața lor și puteau să o pățească rău de tot!

Soarele a dat un spectacol scurt în seara aceea, nu s-a rotunjit ca o roșie, ci a trecut într-o plasă de nori care abia așteptau să îl pescuiască în nada lor. Ne-am bucurat oricum de priveliștea de la 1.700 m, după care am mers la culcare ca să ne odihnim pe săturate! Am dormit aproape 11 ore neîntrerupte!



A doua zi am plecat de la cabană după ce ne-am mai înfruptat oleacă din panorama asupra Petroșaniului, iar la granița de la Nădlac ne-a așteptat o surpriză: autostrada spre Szeged fusese inaugurată cu câteva ore înainte și puteam trece mult mai ușor către Ungaria! Ne-am propus să mai facem și alte obiective din zona bătută la picior pe crestele montane, așa că le-am înscris pe lista de care ne vom apuca după ce vom face o vizită prelungită altui înăltoc din zonă! Calculam cu Silviu: 6 zile de munte complete în 3 săptămâni (aproape o săptămână întreagă!)! Am fost în munți în ultimele 3 week-end-uri, fără să facem pauză și pe o vreme bună: 3 zile în Ceahlău, 2 zile pe creasta estică a Parângului și încă una pe cea vestică. Constatam cu bucurie că ne aflam într-o pasă foarte bună a înăltocilor și îndrăzneam să sperăm avea să mai țină ceva vreme ca să ne punem în aplicare multele planuri pe care le aveam cu ei!