marți, 25 februarie 2014

1-9 februarie 2014 - ISLANDA (VIII) - REYKJAVIK

Cei mai buni oameni sunt toţi nebuni. 
O duc bine numai mediocrii şi cei lipsiţi de talent... 
(F. M. Dostoievski)

Islanda este o poveste pe care nu o poţi epuiza. Este un roman fluviu care întrece până şi Război şi Pace. Este o ţară în care trebuie să ai idee cam ce vrei să faci şi să vezi pentru că nu îţi permite să descoperi la faţa locului decât foarte puţine. Este un loc pentru maratonişti în ale călătoriei, dispuşi să se adapteze la condiţii, la vânt, la orele puţine de lumină, la schimbări bruşte de vreme, la decizii de întors din drum, chiar dacă nu mai aveai mult şi ajungeai la destinaţie. Este şi un rai natural şi divers, făcut din încleştări, din presiuni, din frumuseţe dură, care te învaţă regulile de început ale configuraţiei Pământului. 



REYKJAVIK este capitala cea mai nordică din lume. Potrivit Landnamabok (Cartea Întemeierii Islandei) colonistul norvegian Ingolfur Arnarson a fost impresionat de natura din aceste locuri şi a întemeiat în 871 e.n. o fermă, botezând locul “Golful care fumegă”. Nu am găsit grandoarea capitalelor europene, dar am fost cuceriţi de cochetăria centrului istoric, de casele din lemn îmbrăcate în tablă colorată, de Lacul Tjornin, de ţărmul Atlanticului şi de o intensă activitate urbană. Destul de mică pentru a asigura intimitate, dar îndeajuns de sofisticată încât să nu devină monotonă, capitala Islandei are un farmec aparte şi emană o energie neobişnuită, alimentată poate de forţele naturii care modelează pământul islandez şi de firea fermă a locuitorilor săi, urmaşi ai coloniştilor vikingi care s-au înstăpânit aici, acum aproape 1.150 de ani. Cu toată zona de coastă expusă vânturilor puternică în timpul iernii, în Reykjavik plouă 213 zile pe an, iar primăvara predomină zilele însorite. Noi am prins o zi senină, cu nori pregătiţi să ne dezvăluie cerul, cu un vânt potrivnic scosului nasului din fular: am dat ocol Corabiei Vikingilor înfofoliţi în hainele de munte şi am admirat frumuseţea scheletului navei care păstra amintirea iuţimii variantelor sale reale.



Nu am dedicat zile speciale capitalei, căci am fost interesaţi de aurora boreală şi de ciudăţeniile şi superlativele naturale ale Islandei. Nu am vizitat muzee, dar am fost uimiţi de arta contemporană prezentă în public, de arhitectura futuristă combinată cu cea clasic-geometrică, de îndrăzneala în inovaţie sculpturală şi de diferenţele dintre casele oraşului şi cele din restul ţării. Locuinţele islandeze din zona limitrofă capitalei semănau cu cele ale vikingilor în câteva aspecte. "Casele tradiţionale ale acestora aveau formă de barcă, pereţii exteriori din fâşii de gazon, numite strengur, şi partea de jos din bolovani. Acoperişul, tot din strengur, era susţinut de două rânduri de stâlpi. Locuinţa, formată dintr-o singură încăpere avea în mijloc o vatră şi locuri de dormit aliniate de-a lungul pereţilor. Este greu de imaginat o arhitectură mai armonioasă cu natura decât cea a caselor vikinge care par crescute din pământ." În hălăduiala noastră prin Islanda am văzut astfel de construcţii, pitite la nivelul solului, anexate fermelor, chiar dacă locuitorii nu mai foloseau strengur, ci beton şi piatră, pentru că acela nu putea fi utilizat pentru clădiri înalte şi rezistente. 


HALLGRIMSKIRKJA a fost ceva obligatoriu de văzut! Prima poză este luată de pe internet pentru a avea o idee integrală despre arhitectura ei. Am fost să o vedem în prima seara, imediat după ce ne-am cazat, dar nu am revenit la ea în timpul zilelor următoare. Este cea mai mare biserică din Islanda, ridicată între 1945 şi 1986, după proiectul arhitectului Gudjon Samuelsson, care a vrut să surprindă prin aspectul ei o salvă de lavă sau un gheizer, simboluri ale peisajului islandez. Ni s-a părut absolut impresionantă!



Chiar lângă biserică erau restaurante, o şcoală, locuinţe, parcări, toate construite într-un stil decent şi simplu, exact ca modul lor de trai. Speranța de viaţă a islandezilor este de 81 ani, poate datorită alimentației specifice, căci mănâncă mult pește, atât proaspăt, cât și foarte bine uscat. Locuitorii acestei mici țări sunt numărul unu la pescuit industrial şi, pe lângă pescadoare, folosesc și undițe cu fire lungi și de 16 km, care au 20.000 de cârlige, sunt interesaţi de cod şi hering (au avut şi un scandal cu vecinii pe problema pescuitului de cod şi au ieşit câştigători - vorbim de conflict cu Anglia şi Norvegia!). În seara aceea am intrat cu Silviu la un supermarket şi am văzut preţurile în coroane islandeze şi în euro: băutura era cea mai scumpă şi cea mai slabă în grade din toată Europa pe care am văzut-o noi până atunci. Viciile sunt costisitoare şi atunci eşti nevoit să te păstrezi sănătos, căci...da, şi ţigările sunt la fel de scumpe! Ne-au plăcut la nebunie oamenii, mentalitatea, atitudinea bună faţă de muncă, curajul de a se integra în acea natură potrivnică de multe ori şi fermitatea de a nu se integra în locuri care nu li se potrivesc. Amândoi am apreciat atitudinea faţă de Europa: islandezii au ales să îşi ia soarta în propriile mâini şi sunt gata să servească drept exemplu despre cum poate funcţiona o lume ca a lor cu multă muncă, muncă şi iar muncă! 


Islandezii sunt singurul popor care încă mai vorbește o limbă străveche, a vikingilor, şi se mândresc din plin cu faptul că pot citi cu ușurință texte scrise de vikingi în urmă cu mai mult de 1000 de ani. Scriu multă literatură şi...au cel mai solid mod de promovare al ţării din câte am văzut eu până acuma. Mesajele din avion erau grăitoare şi nu mă pot abţine să nu le pun în postare, pentru că spun multe despre perspectiva pe care o au asupra acestei industrii a călătoritului care le aduce venituri substanţiale şi îi face cunoscuţi în lume, mai ales că pun accent pe autenticitate, nu pe copiere seacă de brand-uri împrumutate!


În Keflavik, în aeroport, am găsit aerisire, profesionalism, rapiditate şi citate din scriitori islandezi, căci Reykjavik este o capitală a literaturii inclusă în Patrimoniul UNESCO. Apusul de la ora 17 ne-a umplut sufletul de dor şi ne nostalgie! Deşi ne desprinseserăm de puţină vreme de Islanda, şi eu şi Silviu aveam o puternică senzaţie că aveam să ne întoarcem, că picioarele noastre aveau să mai hălăduiască printre bolovanii şi gheţurile acestei insule! Ne trebuie doar sănătate, răbdare, încredere şi...resurse! 


Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea şi puterea să ne mângâie şi să ne şteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanţe, altele sunt sunete de vioară. Unele ajung să topească gheţurile care ne înconjoară inima, pe altele le trimitem să ne salveze, grăbite, ca pe cohorte de călăreţi, când zilele sunt potrivnice şi nu mai ştim dacă mai trăim sau am murit deja.” (Jón Kalman Stefánsson). Trebuie să citesc literatură islandeză, căci, dacă aşa de taaaare ne-a plăcut ţara aceasta, sigur nu ne vom simţi dezamăgiţi de continentul format de scriitorii ei!

 

luni, 24 februarie 2014

1-9 februarie 2014 - ISLANDA (VII) - AURORA BOREALĂ - un vis comun trăit în doi

"Hei! Dormi?! Vezi că mai sunt lucruri de făcut și de simțit! Nu fi prost!" (Marius Popa)

"... and in her starry shade
Of dim and solitary loveliness, 
I learned the language of another world." (Lord Byron)

*Sfat: treceţi repede prin poze şi veţi vedea mişcarea aurorei!

Incursiunea în ISLANDA s-a întâmplat pentru că voiam să ne minunăm de AURORA BOREALĂ. Ea a fost visul de temelie peste care s-au aşezat celelalte şi, pentru că ocupa un loc aparte, s-a lăsat aşteptată până în ultimul moment, aducându-ne în pragul tristeţii gândului că aveam să plecăm de pe insulă şi să nu o vedem. Eram pe 8 februarie şi a doua zi, la ora 13, aveam avion spre Marea Britanie, de unde luam alt avion cu destinaţia "acasă", în România. Nu am fost prea norocoşi în serile anterioare, pentru că vremea a fost capricioasă şi, deşi noi am ieşit la pescuit perdeaua de culori proiectată pe cerul nopţii, ea nu a vrut să ni se arate. În consecinţă, era ultima noastră noapte sub cerul islandez, prognoza pentru apariţia aurorei nu era foarte încurajatoare, fiind de nivelul 3 ca intensitate pe o scară de la 1 la 9. Veneam veseli de la plaja cu nisip negru de la Vik, eram udă în bocanci de la contactul cu valurile mării, ne îndreptam spre Reykjavik, când Silviu a propus să rămânem la Cascada Seljalandsfoss, să aşteptăm cuminţi biciul de lumină şi să îmi protejez picioarele în bocanci prin nişte pungi. Evitam în felul acesta câteva ore de ocol. Avea logică propunerea lui, aşa că m-am pregătit temeinic pentru întâlnirea cu Marele Vis Colorat, punându-mi picioarele în pungi şi apoi în bocanci şi instalându-ne tabăra de aşteptare lângă cascada Seljalandsfoss.

Mai întâi a apărut timidă. O surprindea mai mult aparatul de fotografiat. Era palidă, ca un nou-născut fără multă vlagă. Spre uimirea noastră totală, plodul de lumină a crescut brusc şi ni s-a înfăţişat în toată splendoarea: visul nostru s-a desfăşurat spectaculos în faţa ochilor timp de 3 ore şi jumătate, perdelele de particule solară dansând sub vântul polar ca într-un balet ceresc. Am şi lăcrimat la un moment dat în faţa unei asemenea frumuseţi pe care numai Dumnezeu putea să o frământe din lumină!

"Apropierea de Cercul Polar face ca Islanda să aibă în mijlocul iernii doar câteva ore de lumină (la 1 ianuarie 3 ore),  iar de la sfârşitul lui septembrie până la începutul lunii mai, în nopţile senine, în apropierea zonelor polare apare un fenomen optic spectaculos: aurora boreală. În Evul Mediu era interpretat ca avertisment pentru producerea unor catastrofe: război, foamete, molime, iar în mitologia norvegiană era considerat reflectarea scuturilor Walkiriilor lui Odin. Acest fenomen este cauzat de coliziunea dintre particulele de electroni solari aduşi de vântul solar şi oxigenul cu nitrogenul din atmosfera terestră. Electronii pleacă de la soare, după 40 de ore se izbesc de câmpul de aer, fiind atraşi de câmpul magnetic al Pământului şi dau naştere acestui fenomen de extaz total al naturii. Culorile depind de gazul întâlnit de electroni şi de cantitatea de energie consumată: oxigenul emite o culoare verde-gălbuie, nitrogenul una albăstrui-deschisă la 20-200 de mile altitudine, iar la 60 de mile una violet." Noi am avut parte de una verde cu irizări albăstrui pe alocuri, dar mişcarea de şarpe ceresc, schimbarea de falduri imenşi care arătau clar bătaia vântului solar, ne-au urmărit mental după ce am revenit acasă. 


"So what's the benefit of withdrawing from the world?"
"Meditation is like a glass of juice. I can describe the glass of juice to you. But you're not going to know the glass of juice until you taste it." (Jammu din India)

Aceeaşi concluzie se aplică şi în cazul aurorei boreale. O poţi vedea în documentare, o poţi admira în filmuleţele făcute de alţii şi puse pe internet, o poţi trata cu repetate interjecţii de uimire atunci când o priveşti în fotografii, dar starea totală de îngenunchiere şi de plin sufletesc nu are termen de comparaţie cu recea contemplare prin intermedieri. Revăsarea de deasupra capului m-a făcut să simt o fărâmă din lumea aceea cosmică ce vorbeşte altă limbă, din macro-imensitatea în care Pământul nu este buricul universului şi nimicnicia nu a fost nicidecum de calibrul celei care te vizitează pe vârf de munte. A fost mult mai mare!   




Ştefan, fratele meu, a fost darnic din plin cu noi. Ne-a împrumutat aparatul său de fotografiat, un mamut profesionist, cu care îmi era teamă să am de-a face, însoţit de un trepied pe măsură, care putea ţine piept vântului sălbăticit din Islanda. Dacă nu am fi avut aceste două lucruri cu noi, am fi pierdut ocazia să prindem şi în poze minunea de auroră boreală, ar fi rămas proiectată în mintea noastră şi nu am fi putut-o împărtăşi cu cei de-acasă. Îi mulţumesc tare mult lui Ştefan pentru încredere, pentru că şi-a încălcat promisiunea către sine de a nu da un astfel de echipament şi pentru că binele lui a atras alt bine!


Veneau maşini lângă cascadă. Plecau maşini de lângă cascadă. Omuleţii stăteau câte 15-20 de minute, se minunau şi plecau mai departe. Noi am asistat la tot spectacolul, ne-am umplut fiecare celulă de imaginile aproape cântătoare, ne-am extaziat la fiecare moment muribund de lumină şi la fiecare clipă nenanunţată de învârtoşare a aurorei. Fusese atât de imprevizibilă şi se ascunsese de noi ca o Fata Morgana, încât ni se părea alunecoasă, dar dăruirea într-un aşa spectacol, chiar înainte să plecăm din Islanda, a fost pentru noi un moment perfect, un vis care a întrecut toate scenariile atunci când s-a izbit de realitate şi pentru toate acestea am fost extrem de recunoscători şi mândri de noi înşine pentru răbdare şi spontaneitate. 
Parcă ne crescuseră braţe de cuprins o lume întreagă!


"Suntem ceea ce iubim." (Nichita Stănescu) 

duminică, 23 februarie 2014

1-9 februarie 2014 - ISLANDA (VI) - ice-climbing pe gheţarul MYRDALSJOKULL care acoperă vulcanul KATLA

"Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim,
 ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm." 
(George Bernard Shaw)

MYRDALSJOKULL este un gheţar din Parcul Naţional Skaftafell, pe care am mers cu ghid şi doi englezi, pentru a face escaladă pe gheaţă, cu colţari şi tot echipamentul necesar. Nu se putea să nu facem şi ceva legat de munte şi căţărat, mai ales că Islanda este un rai pentru cei care vor să experimenteze lucruri extreme asociate cu natura! Ghidul ne-a povestit despre erupţiile vulcanice: în 1783, la două zile după erupţia vulcanului Laki (nivelul 6 în Indexul Explozivităţii Vulcanice), pâcla de gaze toxice a ajuns până în Insulele Feroe, Norvegia şi Scoţia, în iunie s-a aşezat în Finlanda, iar în iulie era deja în Rusia, Siberia şi China. În momentul de vârf a acoperit 25% din suprafaţa Pământului şi a produs 12 km cubi de lavă, plus peste 120 milioane tone de dioxid de sulf, ducând la dispariţia a peste 20% din populaţia ţării. Ni se făcea mintea creaţă auzind detaliile acestea şi imaginându-ne "apocalipsa"!





Gheţarul pe care eram noi nu îl acoperea pe Laki, ci un alt vulcan, Katla, care erupe la un interval de 40-80 de ani, fiind monitorizat cu atenţie de specialişti. Limba gheţarului ieşea dintre munţii acoperiţi de rămăşiţele ultimei erupţii din 1918, plini de cenuşă vulcanică, ce crea un contrast izbitor cu alb-albastrul gheţii. Fundul vulcanului avea 10 km şi, atunci când erau erupţii, gheaţa se topea şi se crea un adevărat potop glaciar: la construcţia Hringvegur, principala şosea care leagă localităţile Islandei, oamenii au fost rezervaţi în privinţa includerii acestei zone în traseu din cauza problemelor mari de umiditate şi a topirii gheţarilor. Locul de unde ne luase ghidul era la distanţă considerabilă faţă de locul unde începea gheaţa propriu-zisă, dar cu 10 ani în urmă parcarea noastră era acoperită total de gheaţă! Myrdalsjokull se retrăsese foarte mult, dar ghidul ne-a precizat că era un factor alarmant, dar nu chiar atât de mult, pentru că gheţarul putea reveni, se putea extinde din nou pe fondul precipitaţiilor sau al unor ierni mult mai aspre: era un fapt specific dinamicii gheţii! 




Gheţarul nostru acoperea un vulcan, Katla şi se afla la estul altuia - Eyjafjallajökull, celebrul vulcan care a erupt în 2010 şi a perturbat serios liniile aeriene timp de o săptămână, a inundat zone întinse, a acoperit cu cenuşă vulcanică un spaţiu mare, vântul ducând-o până departe spre Europa. Văzusem atunci poze de la erupţie pe un site de ştiri - aici - şi nu îmi venea a crede ce forţă descătuşată putea fi acolo! Am inclus o parte din imagini, nu sunt făcute de noi, ci de fotografi colaboratori ai boston.com, dar merită să îţi clăteşti bine privirea cu ce zace şi mocneşte sub Islanda. Primele 6 fotografii sunt de la erupţia din 2010 a vulcanului Eyjafjallajökull, iar a 7-a e de la Grimsvotn din 2011.








Şi noi ne-am dus fix pe gheaţa sub care mocnea atâta activitate vulcanică, adormită ce-i drept, dar oricând gata să iasă la lumină! Am urmat cu stricteţe recomandările ghidului şi am stat pe urmele lui, după ce ne-a explicat că traseul pe un gheţar nu era asemănător celui pe piatră, pe munte, pentru că implica un teren în continuă schimbare: apa se putea infiltra pe dedesubt, apăreau crăpături şi crevase ascunse sub un strat de zăpadă proaspătă şi nu puteai stăpâni ce era sub picioarele tale. Am mers o porţiune în interiorul gheţarului, am aşteptat lână un perete până ghidul a verificat stabilitatea gheţii şi a întins coarda, timp în care noi ne-am hlizit la poze cu pioleţii împreună cu cei doi englezi!




Căţăratul de gheaţă nu e deloc o joacă! Am mai făcut căţărare de felul acesta, dar pe piatră, în 2012, în Rarău, iar Silviu avea la activ două luni de căţărare la sală, aşa că nu eram chiar străini de ceea ce aveam de făcut. Pot spune doar că...gheaţa nu-i ca piatra! Nici pe departe! E posibil să fi resimţit acest lucru şi pe fondul sensibilităţii mele la genunchiul drept, dar împinsul în colţari mi-a terminat muşchii de la degete: pivotarea aceea pe gheaţă mi s-a părut cea mai grea, nu statul agăţat în pioleţi. Silviu a făcut de două ori traseul, englezul la fel, noi, fetele o singură dată şi, chiar dacă mai aveam oleacă până sus, am simţit că nu mai puteam împinge în degete ca să continui şi am făcut rapel. A fost tare frumos să stai agăţat în pioleţi, ştiind în ce fel de loc te afli, tocmai în Islanda! Silviu a fost ca un "king of the ice": urcând Zidul ca un wilding pentru a atinge buza şi a vedea The North! A doua oară era deja expert!






Adrenalina ne destinsese la maxim şi am fost aşa de veseli pe drumul de întoarcere, încât ghidul se oprea să se hlizească cu noi şi a fost răbdător să facem toate pozele pe care le voiam sau să fim atenţi cu englezoaica ce se temea să nu alunece. Am ajuns şi la un tunel de gheaţă, care fusese ca o peşteră cu o săptămână înainte, dar acum nu mai avea decât o fragilă punte pe post de tavan pe care toată lumea avea grijă să nu o atingă pentru ca nu cumva să strice bucuria următorului trecător pe acolo!





Ieşeam din traseul de pe gheaţă plini de voie bună. Devenise aglomerat pe gheţar, căci veniseră nişte autocare cu turişti şi îi vedeam îmbrăcaţi în portocaliu, urmându-şi şeful de trib ca şi noi. Am evitat să ne întâlnim cu alţii şi am făcut cale întoarsă tolocănind despre cât de frumoasă a fost întreaga exprienţă, dar fiind în continuare extrem de atenţi la drum şi înfingând colţarii în crusta gheţii!



Ne apropiam de finalul călătoriei noastre! Mai era puţin, nu foarte mult, până plecam şi aurora boreală nu ni se dezvăluise. Cu un ochi râdeam de încântare căci desaga ne era plină de minunăţiile pe care le-am văzut şi le-am experimentat, cu celălalt tânjeam să ni se împlinească şi ultima dorinţă, aceea de a avea parte de spectacolul luminilor pe cer! Oare da? Oare nu? Mai aveam o singură seară la dispoziţie!