marți, 30 aprilie 2013

8-14 aprilie 2013 - GERMANIA (IV) - Lacul KONIGSEE în Parcul Naţional Berchtesgaden

De când am văzut Alpii de aproape în ianuarie, la Stubaital, în Tirolul austriac, sunt absolut fascinată de munţii aceştia, iar planurile noastre (ce includeau Munchen, Fussen şi Dachau) pentru perioada aceasta au deviat pe nesimţite (ca şi cum ar fi greeu de imaginat de ce!) şi spre o fărâmă de munte, de pădure, de potecă muşcată de picior sătul de iarnă. Pentru că exista dorinţa cuibărită de mai multă vreme de a se ajunge la Konigsee, în Parcul Naţional Berchtesgaden, am lăsat Fussen-ul pentru o zi şi am plecat departe, spre primăvara de lângă lacul întins între pereţii de stâncă, vegheat de la înălţime de masivul Watzmann (2.713 m) şi străjuit de la acelaşi nivel Biserica Sfânta Bartoloma.    


Germania a decis pe la sfârşitul secolului al XIX-lea să folosească Berchtesgaden pentru a urma exemplul Parcului Yellowstone din Statele Unite: a pus sub protecţie flora şi fauna alpină din zonă. "Decizia a venit oarecum târziu dintr-un anumit punct de vedere, deoarece multe specii s-au pierdut prin defrişările masive ale pădurii primare montane anterioare acestei reorganizări a locului. Giganticele exemplare de zadă au fost folosite la construirea unui baraj la Starnberger, brazi imenşi au devenit lemne de foc, iar pinii au fost transformaţi în elemente decorative pentru casele celor bogaţi. Aproximativ o treime din suprafaţa pădurii alpine dispăruse ca urmare a tăierii directe, iar limita pădurii coborâse ca urmare a schimbărilor climatice. Şi fauna a avut de suferit. Turmele de capre negre, exemplarele de cerb roşu şi de căprioare erau menţinute pentru necesarul de vânătoare al regilor Bavariei, dar alte specii au fost exterminate: ultimul urs a fost ucis în 1835, ultimul lup în 1836, ultimul vultur cu barbă în 1855, la fel ca şi ultimul râs." Zona este încă destul de bogată şi te satură vizual şi sufleteşte, dar când afli de aceste aspecte, de cifre, de date, parcă perspectiva ţi se ajustează: parcurile naţionale sunt oprelişti (poate infime, dar sunt!) în faţa lăcomiei şi a aroganţei omului că i se cuvine să consume nestingherit şi să se ia în considerare doar pe sine. 




În 1910 se obţine aprobarea ca o fâşiee din zona lacului Konigsee şi a masivului Watzmann să fie protejată, mai exact 8.300 ha. O mare parte din flori deja fuseseră pierdute (printre acestea: florile de colţ, papucul doamnei, trandafirul de Crăciun), dar s-a reuşit salvarea altora, mai ales când în 1978 a fost înfiinţat Parcul Berchtesgaden cu o suprafaţă de 210 km pătraţi. De atunci, s-au făcut eforturi imense pentru ca această oază salvată să evolueze de la sine, pădurile nu au mai fost atinse nici măcar pentru a fi curăţate, ci doar ocazional se mai intervine atunci când este vreo situaţie de ajutor pentru refacere. Efectivele de vânat au fost reduse la o limită rezonabilă pentru a se scădea pagubele aduse de animalele sălbatice. Ultimele resturi de pădure primară care acopereau Alpii se regăsesc astăzi de-a lungul traseelor turistice, făcând şi noi unul mai ştrumf, traseul 9, deoarece am ajuns cu câteva minute după ce ultimul vaporaş spre Biserica Bartholoma plecase şi nu voiam pur şi simplu să facem cale întoarsă. Şi bine am făcut! Zona Konigsee se regăseşte la marginea pădurii alpine de amestec şi este o încântare să vezi cum pădurea primară îşi reintră treptat în drepturi (de exemplu, vulturul cu barbă s-a întors pe aceste locuri după o absenţă de 150 de ani!). 



Drumurile prin munţi, în maşină sau pe jos, pe scurtul traseu prin Konigsee ne-a pus mirarea la muncă şi picioarele la treabă. Genunchiul meu încă este morocănos şi mă mai supără, dar l-am ameninţat serios să lase mofturile şi să se întremeze căci vara e lungă şi e la doar câteva săptămâni bune distanţă, iar cărări lungi aşteaptă a fi străbătute. Verdele crud se va face verde cărbune şi va pocni în flori, iar călătoria care mi se părea un vis frumos, dar îndepărtat, pentru că era abia intrat în listă, era un mezin ce se aşezase timid la coadă, va trage semnalul şi va începe tiptil, cu răbdare, efort şi mirare. 




Apa a fost folosită ca sursă pentru un workshop de fotografie....din greşeală şi a devenit motivant pentru viitor, ducând spre aprofundări şi experimentări! Aşa de muuuult ne-a plăcut ieşirea la munte, la aerul tare şi inconfundabil de înălţime, mai ales că totul a venit spre noi ad-hoc, aşa cum se întâmplă cu multe alte "coincidenţe" care se agaţă la pânza ce se tese în  doi pe faţă, doi pe dos. 



Se putea practica ski la altitudine, nu la poale, unde zăpada bătuse deja în retragere. Am văzut pasionaţi cu clăpari şi ski-uri, coborând de pe pârtie, în timp ce noi admiram decoraţiunile de Paşte, rămase în picioare din urmă cu o săptămână când fusese sărbătorită Învierea. Casele sunt cochete, îngrijite, cu pomi de ouă roşii şi colorate, cu iepuraşi şi detalii din lemn şi fier, imitând natura ca şi cum s-ar vrea o întrepătrundere, nu o scindare cu ea. Aceeaşi unitate în stilul de împodobire (cu lipici ochios la detalii!) pe care am văzut-o în Austria era prezentă şi în Germania la munte! 



Deşi se însera, era în jur de ora 19.00, ne-am retras înainte de plecare la o farfurie de mâncare caldă şi la o bere rece şi nu am regretat deloc. O tihnă dulce s-a lăsat peste noi, fiind oleacă încălziţi după traseu, deşi eu imediat m-am răcit, căci nu sunt ca alţii, plină de resurse calorice inepuizabile. Mi-au rămas pe retină narcisele explodate în galben de pe terasa de lemn şi castanele cu lumânarea dintr-un borcan în care noi punem de obicei murături: superbă idee şi de un efect simplu şi intim grăitor!



Şi soarele s-a dus încet, încet după nori şi după creste, în timp ce noi ne hlizeam, mâncam şi ne comparam impresiile sau ne surprindeam fotografic în ipostaze caraghioase. Lucrurile chiar pot deveni simple, plăcute, legănate, dacă le laşi să îşi urmeze cursul firesc şi nu mai încerci aşa tare să le pricepi, permitându-ţi mai mult să le trăieşti. Învăţ şi eu copăcel cum se procedează, căci am ghid bun de tot!



Niciodată nu m-am simţit în largul meu să călătoresc singură. Plimbările cu mine însămi sunt mereu binevenite, dar la cale lungă lucrurile se schimbă şi trebuie să fiu extrem de recunoscătoare pentru oamenii cu care am împărţit cărări şi cotituri, căci toate astea m-au adus în prag de braţ călător (până la refuz!) ca mine, în prag de "Hai să mergem!" şi de "Facem!" şi, deşi uneori pare ireal de frumos şi scos dincolo de imediatul cotidian, ştiu că la plural totul se trăieşte mai deplin şi ceea ce înregistrează fiinţa ta ca oxigen nu e absolut deloc ceva iluzoriu, ci făgaş pe care încapi şi pe care îl cuprinzi la rându-ţi.   


La aeroportul din Viena mi s-a întâmplat ceva "aparte" în lumea zborurilor: cu bilet luat devreme de pe net, nu am avut loc (eu şi încă 5 persoane!)  în avion, căci Austrian Airlines vânduse mai multe bilete decât trebuia. Aveam varianta de a rămâne în Viena până a doua zi, de a fi cazată la hotelul de lângă aeroport şi de a pleca a doua zi, dar deja trebuia să fiu la şcoală şi mai aveam şi alte obligaţii. Un drum lung ne-a aşteptat, un drum de întors în ţară făcut în stil maraton (mulţam fain de tot!), cu nervii mei tăbărâţi pe compania austriacă contracaraţi de calmul acceptării realităţii de la cotul din stânga mea. 
În cele din urmă, luminosul s-a lăsat descântat şi alergat, ne-a ţinut hangul în joaca de doi la doi şi s-a despărţit greu de noi, agăţându-se de noi şi noi de el. Aveam să ne reîntâlnim peste foarte puţină vreme!

duminică, 28 aprilie 2013

8-14 aprilie 2013 - GERMANIA (III) - MUNCHEN cu Hofbrauhaus, Muzeul Jucăriilor, Marienplatz şi Bayern

Pe la Munchen am trecut o singură dată în 2010, în călătoria-circuit spre Anglia, şi am dormit o noapte (ploioasă rău de tot!) la un hotel de la marginea oraşului. Ghidul ne-a spus că era un oraş puternic industrializat, că nu prea aveai ce vedea în el, că din aceste motive nu l-a inclus în turul nostru. Ştiind aceste lucruri, nu m-a afectat prea tare faptul că nu stăteam mai mult prin preajmă. Anul acesta am avut parte de un alt fel de ghid, care mi-a arătat mai multe feţe ale oraşului, aflate în inima oraşului şi pot spune că nu m-am plictisit o secundă şi că...am priceput şi eu cum stă treaba cu berea germană la halbă!


Într-un oraş pe care îl văd prima dată mă atrage întâi de toate partea lui istorică, rădăcina, pentru că feţele moderne au toate cam acelaşi profil, nu sunt într-atât de diferite, existând doar grade mai ridicate sau mai joase. De data aceasta, în Munchen, istoria a fost devansată în mod copleşitor de o...berărie, dar nu orice fel de berărie, ci un fel de mamă a berăriilor, un fel de K2 bahic, un exemplu disponibil în timpul anului pentru Oktoberfest. HOFBRAUHAUS este o clădire în centrul Munchen-ului, unde o mie de oameni încap într-un amestec fără reguli, unde se bea bere făcută din grâu din producţie proprie, se mănâncă specialităţi bavareze (friptură de porc, cârnaţi, varză acră) şi covrigi giganţi, se cântă ca la sărbătoare, uneori cu instrumentişti, iar zumzetul şi mişcarea sunt absolut incredibile. Iniţial în acest loc a fost construit un han în 1589 de către ducele Maximilian I, dar a fost deschis publicului larg drept berărie în 1828 de către regele Ludwig I. Bombardamentele din Al doilea război mondial a măturat aproape integral locul, în afară de podea, iar Hofbrauhaus a fost reconstruit şi finalizat în 1958.




Atmosfera este demenţială! De afară, din stradă nu realizezi ce se află înăuntru, dar, odată ce intri, străbaţi camerele mari şi coridoarele pline de mese, de oameni veseli care vorbesc tare, fără oprelişti, gesticulează, fac poze, se simt bine, râd zgomotos, cauţi un loc liber pe undeva (un loc, nu o masă!) şi te aşezi laolaltă cu necunoscuţi. Pe noi ne-au văzut doi japonezi trecând pe lângă masa lor, ne-au invitat să luăm loc, ceea ce am şi făcut, iar, după ce au plecat, au venit doi americani. Japonezii au fost mai tăcuţi, bărbatul s-a chinuit ceva vreme să termine o halbă, dar americanii erau tare vorbăreţi, mai ales domnul care ne-a povestit că vine din Florida, e originar din Panama, are prieteni în Germania şi a venit 2 săptămâni în vizită la ei cu soţia. A fost de pomină atunci când chelneriţa l-a întrebat ce fel de bere vrea: Big or small?, iar el a răspuns A decent one! şi i-a adus...una Big, desigur! Am ascultat şi formaţia cântând, oamenii ridicând halbele şi intonând cântece bavareze sau imnul berăriei.    



Aglomeraţia din Munchen era justificată şi de faptul că echipa de fotbal Bayern Munchen avea meci, aşa că suporterii erau în plin chef şi...poliţia era pregătită încă de după-amiază pentru prevenirea eventualelor incidente. Autorităţile erau organizate pentru suporterii gălăgioşi şi pentru mizeria lăsată de ei, dar...nu am să intru în discuţii prea mari în privinţa fotbalului, căci nu mă prea pasionează. În schimb, pe fraţii mei, da!! Bogdan mi-a cerut expres să îi iau ceva de la zona fanilor: Bayern e echipa lui de suflet, a suferit la înfrângeri, a urlat la victorii - e o dragoste de cursă lungă la mijloc! Fiind o soră bună, m-am conformat rugăminţii lui şi...s-a făcut ştrengarul cu un tricou şi o ciocolată marca Bayern!



MUZEUL JUCĂRIILOR - o bijuterioară de muzeu aflat într-un capăt al pieţei centrale,  Marienplatz, având la intrare un mecanism suspendat care se declanşa periodic şi te atenţiona că treci pe lângă el. Dacă nu mi-ar fi spus ghidul meu că etajele de deasupra adăpostesc jucării, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să dau o atenţie mai mare clădirii. În 1983, Ivan Steiger, un realizator de filme, autor de cărţi pentru copii şi de desene animate originar din Praga, şi-a pus la dispoziţia publicului colecţia de jucării în Spielzeugmuseum şi merită văzută din plin!



Colecţia cuprinde jucării de vârste istorice. Printre ele se află şi o păpuşă mecanică din 1855, din Paris, care se mişcă, spune "mama", iar pielea din faţă se trage şi dezvăluie componentele dinăuntru. Trenuri, carusele, mori de vânt, camere şi case întregi, şcoli, spitale, gări, parcuri te impresionează prin minuţiozitatea cu care sunt lucrate şi prin caracterul didactic: copiii învăţau prin jucării despre electricitate, despre pârghii şi scripeţi, despre eclipse, despre sistemul solar, dar se şi ataşau profund de creaturile de cârpă, de lemn, de metal. Colecţiile de păpuşi sunt dublate de fotografii vechi ale unor copii cu ele în mâini, piesele din colecţii au aparţinut cuiva la un moment dat, nu sunt luate direct din fabrică, iar urşii Teddy demonstrează din plin acest lucru!




Un spaţiu aparte este acordat colecţiei de păpuşi Barbie. Una din ele arată o femeie astronaut, cu mult înainte ca NASA să permită accesul femeilor în rachetele trimise în spaţiu, iar seria din poză este una dintre primele scoase pe piaţă. Acestea reprezintă doar una din multele rarităţi ale întregii colecţii, o adevărată încântare pentru ochi, minte şi...trezirea copilăriei! Ar fi o curiozitate pentru ştrumfi să existe aşa ceva şi în Iaşi, poate nu chiar de o asemenea anvergură, pentru că la Munchen vorbim de o colecţie serioasă, făcută de un pasionat cu resurse, dar măcar câteva sute de exponate reprezentative, cu specific românesc, al jucăriilor noastre, nu ale celor împrumutate din alte părţi. Există la Bucureşti o Asociaţie a Muzeului Jucăriilor, dar tare bine ar prinde şi la noi; poate s-ar mai trezi pofta de joacă autentică şi s-ar mai domoli oleacă cea virtuală! Ştiu că e idealist, dar tot ar fi interesant!  


În Munchen am ajuns de două ori în această ieşire. Prima dată a fost seara, înainte de a merge spre Fussen, când am dat o raită prin oraş, văzând agitaţia în creştere în unele zone, iar în altele fiind mai potolită (pub-urile erau la mare căutare, aşteptându-se la cozi eliberarea de locuri!). A doua oară a fost pe timp de zi, când forfota în Marienplatz era la cote maxime, dar ne-am aventurat în ea după ce am rezolvat cadoul lui Gigi de 18 ani, că, de, cine are ştrumfă de ştrumfă, trebuie să o sărbătorească atunci când e cazul. Înainte de a spune câteva lucruri despre oraş, trebuie să amintesc două amănunte de mentalitate germană. Unul ar fi acela că la 21.30 se lucra la o groapă făcută pentru accesul la canalizarea din centru, muncitorii îşi făceau treaba până la ora 22.00 când li se termina ziua şi nu stăteau în stil contemplativ pe lângă groapă. Al doilea ar fi acela că în drum spre Fussen, în jur de ora 23.00, am tras maşina pe dreapta pe un drum neiluminat dintre două localităţi mai mici, am pus pe avarii, deoarece voiam să ştergem farurile ce se prăfuiseră şi ne afectau vizibilitatea. Două maşini au oprit să ne întrebe dacă avem vreo problemă şi dacă ne pot ajuta cu ceva, cumva; în prima era o şoferiţă singură, iar în a doua era un domn, care a vrut să se asigure de două ori că suntem în regulă şi chiar nu avem nevoie de ajutor. Concluziile? Se pot trage de la sine! Poate în lumea şoferilor o fi ceva normal, dar am vaga bănuială că nu şi la noi!
Să ne întoarcem la Munchen, după porţia de zmeură pe care am servit-o la etajul 1 în Muzeul Jucăriilor, pe pervazul lat al ferestrelor, ce dădeau spre Marienplatz!


MARIENPLATZ este coloana vertebrală a oraşului, dominată de clădirea Primăriei, şi legătura dintre ea şi Karlsplatz este cea mai aglomerată arteră pietonală, căci e plin de magazine de firmă, de cântăreţi ambulanţi, de trecători, de studenţi, de un puhoi de lume care năvăleşte în zilele de week-end ca într-o cascadă de munte. Agitaţia este specifică marilor oraşe, nimic nu e diferit de Paris, Roma sau Londra, hainele sunt pestriţe, gusturile diferite, ciudăţeniile vestimentare sau de înfăţişare sunt incluse în cadru şi curiozitatea împletită cu oboseala picioarelor e ceea ce citeşti pe chipurile celor pe lâgă care treci. Nu prea sunt bănci pe care să stai, din păcate şi cam puţine locuri cu terase: probabil încă nu era sezonul, dar ziua era caldă şi frumoasă, aşa că ar fi meritat scoaterea scaunelor şi a meselor la treabă.




Mariensaule este o coloană aurită aflată în faţa Primăriei, ridicată în cinstea sfârşirii ocupaţiei suedeze după Războiul de 30 de ani. "La fiecare colț al piedestalului coloanei este o statuie a unui putto, creată de Ferdinand Murmann. Cei patru putti sunt reprezentați fiecare luptând cu un animal diferit, simbolizând depășirea obstacolelor de către oraș: războiul reprezentat de un leu, ciuma de un bazilisc, foamea sau foametea de un dragon și erezia de către un șarpe." - idei interesante pe care le găseşti după ce revii acasă şi îţi scrii relatările de călătorie! E bun şi acuma: completăm, completăm!




După Hofbrauhaus deja se lăsa înserarea peste oraş, dar agitaţia era în toi şi poliţiştii supravegheau totul cu atenţie. Multe forţe de ordine fuseseră desfăşurate în zonă şi suporterii se manifestau în limitele impuse de acestea, dar am auzit că se lasă de multe ori cu altercaţii, cu spirite extrem de încinse, căci altfel nu s-ar explica atâta demonstraţie de autoritate locală. Dacă previi, ai mai puţine probleme!


Am început şi închei cu savoarea locală! Să nu se înţeleagă faptul că lucrez din greu să îmi pregătesc un loc de onoare în lumea bahică. Cred doar că este doar extrem de interesant (şi recomandat!) să guşti din locuri, nu doar să le vezi. În cazul acesta, să sorbi din ele!


sâmbătă, 27 aprilie 2013

8-14 aprilie 2013 - GERMANIA (II) - DACHAU şi lagărul de concentrare (primul lagăr de concentrare nazist)

"Într-un lagăr de concentrare nu ai onoare, nu ai cum să te aperi, nu ai niciun drept."
(supravieţuitor al lagărului de concentrare de la Dachau)

Un lagăr de concentrare nazist nu se află în mod obişnuit tocmai printre primele locuri în alegerile legate de o vacanţă în Germania, căci presupune confruntarea cu un subiect dureros, trist, tragic, nu foarte îndepărtat de noi, istoric vorbind. E ca o rană vie ce se (re)deschide atunci când este resuscitată de memorie. Cu toate acestea, uitarea nu este o opţiune, permanenta amintire nici ea, dar cunoaşterea şi conştientizarea suferinţei sunt obligatorii. Dintotdeauna am fost fascinată de nivelul la care omul poate ajunge fiind mânat de idei care uniformizează, care îi anulează pe ceilalţi, care nu negociază cu alte maniere de "a fi", care îşi fac un scop în sine din a distorsiona adevărurile pentru a le monopoliza prin frică pe toate celelalte. Ştiu că mintea noastră, inclusiv cea colectivă, este înzestrată cu sita uitării, dar cred că astfel de locuri-martore sunt prilej de reflecţie şi de trezire care nu trebuie evitat. Nu pot raporta vizitarea unui lagăr de concentrare la "mi-a plăcut/nu mi-a plăcut" pentru că depăşeşte cu mult asemenea clasificări meschine. Când ştii că păşeşti pe locuri unde sute de mii oameni au fost privaţi de libertate, reduşi la statutul de forţă de munca lipsită de demnitate, trataţi infernal, cu identităţi devenite simple numere pe listele foamei, exploatării, bolilor, frigului, abuzurilor, nu poţi decât să îţi asumi o tăcere-doliu, să îţi deschizi ochii, mintea, inima şi să iei aminte. Dachau - martor cu poveşti dureroase.


După ce, la sugestia şi rugămintea mea, am inclus Dachau în ieşirea noastră (mulţam fain!), ne-am interesat pe internet de detaliile de acces în zonă. Am folosit un ghid irlandez, James, pe care l-am găsit pe un site ce oferea un tur al lagărului în fiecare zi, la ora 1o, din gara Munchen. Am fost un grup de 6 omuleţi, noi şi 4 englezi, primind extrem de multe detalii istorice, umane, sociale, religioase, legate de lagărul de concentrare de la Dachau. Am numai cuvinte de laudă pentru ghidul nostru: a fost extrem de deschis, a încărcat toate locurile văzute şi obiectele de istorii asociate, le-a  scos din anonimatul de a fi ziduri ca oricare altele, de a fi fier ca oricare altul, de a fi construcţii ca oricare altele şi a dus mereu informaţiile obiective pe tărâmul a trei puncte de vedere: al propagandei naziste, al supravieţuitorilor şi al răstălmăcirii post-factum a istoriei. Ca de multe ori înainte, istoria ţine de cel care o transmite.


"Dachau este primul lagăr de concentrare nazist (Konzentrationslager) înființat în Germania, pe terenul unei fabrici de muniții abandonate, la aproximativ 16 km nord-vest de München, în landul Bavaria. Lagărul de concentrare și-a început activitatea la 22 martie 1933, la ordinele lui Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului. După ce a fost numit inspector al tuturor lagărelor de concentrare, comandantul lagărului, Theodor Eicke s-a servit de lagărul Dachau ca model pentru toate lagărele construite ulterior, cât și ca școală pentru ofițerii SS din efectivele de pază din sistemul concentraționar nazist german." - sunt informaţii de punere în temă iniţială, contextuale. James ne-a arătat clădirile ofiţerilor SS care precedau intrarea în lagăr şi ne-a explicat faptul că Dachau a fost iniţial construit ca o închisoare mult mai strictă pentru acei oameni foarte periculoşi din societate, dar, ulterior, a devenit o gazdă pentru opozanţii nazismului, instituindu-se un adevărat regim de frică prin existenţa unui astfel de loc de pedepsire a libertăţii de gândire diferite de cea a ideologiei de la putere. 




După ce treci de poarta cu Arbeit Macht Frei care te îmtâpină la intrarea în lagăr, ajungi să intri în clădirile acestuia şi o hartă a Europei tronează în prima sală, plină de puncte negre şi de nume: sunt lagărele şi sublagărele naziste, atât cele de muncă forţată, cât şi cele de exterminare rapidă, diferenţa între ele făcându-se practic la nivelul numărului de morţi. "La Dachau au fost internați peste 200.000 de deținuți din peste 30 de țări, dintre care aproape o treime erau evrei. Se estimează că 25.613 de deținuți au murit în lagăr și alți aproape 10.000 în sublagărele acestuia, în primul rând din cauza malnutriției, a îmbolnăvirilor și a sinuciderilor. La începutul lui 1945, în lagăr a izbucnit o epidemie de tifos cu o mortalitate a deținuților foarte ridicată." - James ne-a precizat că lagărele de exterminare nu erau construite pe teritoriul Germaniei, miile de evrei adunaţi din toată Eurpoa fiind duse la Auschwitz sau în alte locuri din Polonia pentru a fi gazate şi arse. Sistemul funcţiona impecabil în toate amănuntele lui şi a escaladat la nivel de industrie a omorârii în masă, fiind unul din genocidurile cu răsunet istoric.



Turul nostru a inclus parcurgerea sălilor amenajate sub forma unui muzeu, vizionarea unui documentar de 20 de minute, fotografiile venind în sprijinul formării unei imagini cât mai complete asupra "lagărelor de concentrare naziste care s-au aflat în custodia absolută a SS-ului, subordonate exclusiv comandamentului SS și lui Adolf Hitler personal, în afara oricărui control parlamentar, juridic, polițienesc sau al armatei". Fotografiile aparţineau în mare parte arhivei propagandei naziste, foarte multe erau făcute de deasupra, pentru a reflecta faptul că perspectiva ideologică de la putere se considera superioară tuturor celorlalte. Puţine instantanee surprind realitatea lagărului, distorsionat prezentată publicului larg înainte de război, brutal afişată germanilor în timpul acestuia, instituind un regim de teroare şi profundă neîncredere în absolut oricine. La întrebarea noastră dacă locuitorii din Dachau aveau habar de ceea ce se întâmpla chiar în localitatea lor, ghidul ne-a spus că lumea nu prea vorbeşte despre acest aspect, că se încearcă o "scoatere basma curată" a omului de rând, dar, orice om cu raţiune se întreabă uşor: oare fumul din hornurile lagărului care ardea în continuu în unele perioade nu punea pe nimeni pe gânduri? La Auschwitz mergeau trenuri cu mii de deţinuţi, erau omorîţi câte 3.000 de oameni odată în camerele de gazare special construite şi trenurile se întorceau goale, traversau Germania, erau văzute atâta timp cât a durat războiul: nu bănuiau germanii ce se întâmpla cu oamenii din ele?  Tot James a spus că teroarea de a nu fi puşi în astfel de lagăre ca opozanţi i-a oprit pe mulţi germani să facă ceva în privinţa lor şi...problema rămâne în continuare controversată. 




De pe urma oricărui război se şi câştigă. La Dachau am aflat că hainele deţinuţilor au fost făcute de firma Hugo Boss, că liniile de telecomunicaţii erau Siemens, multe alte firme de liga întâi regăsindu-se între "sponsorii" care au supravieţuit războiului. Lumea nu a fost niciodată un loc în care corectitudinea să funcţioneze mai mult decât în mod izolat, iar principii precum "cel  care se adaptează realităţilor prin orice mijloace le face faţă" sau "a te descurca pe timp de criză necesită compromisuri" au avut mai mari şanse de afirmare decât cele morale. E oarecum meschin să discutăm aceste aspecte acuma, când adevărata presiune a unor astfel de timpuri e de domeniul trecutului şi îl resimţim îndepărtat de noi aşa cum e şi Evul Mediu, dar nu putem trece cu vederea că mult mai multe forţe şi interese au fost în spatele cortinei istoriei la care avem acces. Mult mai multe! În mod ironic, deţinuţii erau folosiţi la construirea propriilor locuri de detenţie sau la fabricarea armelor prin care războiul continua: "Înainte de izbucnirea războiului, deținuții erau folosiți atât la munci în interiorul lagărului, cât și la lucrările din construcțiile de drumuri și la cele pentru secarea mlaștinilor din apropierea orașului. În timpul războiului, deținuții au fost folosiți, în număr tot mai mare, în munca forțată din industria armelor și muniției. În 1942 a fost inițiată o rețea vastă de lagăre și comandamente auxiliare situate în provincie, în care peste 30.000 de deținuți înregistrați la Dachau trudeau exclusiv în industria armelor și munițiilor. Odată cu intensificarea atacurilor întreprinse de aviația militară anglo-americană asupra Germaniei, autoritățile naziste au mutat în subteran fabricile de armament și muniție și avioane, împreună cu instalațiile pentru cazarea celor constrânși la munca forțată."




Când un arestat intra la Dachau era obligat să renunţe la intrare la identitatea sa, la credinţă, la demnitate şi să devină un simplu număr folosit la muncă forţată, condamnat la subnutrire, la uitare. Ofiţerii puteau abuza în mod capricios de orice deţinut pe motiv că îi atârna un nasture sau nu avea ţinuta regulamentară sau era prea scund, prea înalt, prea slab, prea gras, nu era niciun criteriu prin care cineva să scape de batjocura şi tratamentul inuman al paznicilor. Loviturile de bici şi carcera erau pedepse neiertătoare, dar nimic nu întrecea umilinţele şi anularea individului (ex: dacă un deţinut era observat că se roagă, era aspru pedepsit). Lagărul a avut perioade mari în timpul războiului când era neîncăpător pentru că erau aduşi mult prea mulţi inamici, prizonieri sau evrei şi condiţiile deveneau mai mult decât insalubre: în paturile de lemn, gândite să primească maxim 3 oameni, dormeau 5 sau 6.



"Lagărul Dachau a fost scena unor omoruri în masă: din octombrie 1941, mii de prizonieri sovietici au fost duși în lagăr și împușcați. Pe lângă aceștia, numeroși alți prizonieri, condamnați la moarte de Gestapo, au fost duși la Dachau doar pentru a fi executați. Mulți prizonieri de război au murit din cauza experimentelor la care i-au supus medici ai SS-ului: la presiune atmosferică, la degerături în condiții de frig extrem, experimente cu malarie și multe altele. În afară de cele 30.000 de victime înregistrate oficial în Dachau, și-au pierdut viața numeroși alți prizonieri prin inaniție, molime, extenuare, maltratări și umilințe de tot felul." James ne-a explicat sistemul de împărţire a deţinuţilor în categorii în funcţie de "crima" identitară pe care o săvârşiseră: socialiştii, comuniştii, evreii, homosexualii aveau anumite culori ataşate, iar cei cu negru erau asocialii, adică toţi cei care nu puteau fi încadraţi în clasele deja menţionate, dar deranjau şi trebuiau eliminaţi din societate. De exemplu, dacă erai mai trist din fire, erai considerat un pericol social de deprimare şi intrai în lagăr sub semnul triunghiului negru. De foarte multe ori, deţinuţii erau ridicaţi de acasă, de pe stradă, de la servici, fără a li se spune pentru ce anume trebuiau să îndure nedreptatea privării de libertate, stăteau în lagăr şi mureau acolo fără să li se aducă niciodată la cunoştinţă motivul.




Cartea victimelor de la Dachau tronează ca o Biblie în una din camerele de la finalul turului: este impresionantă! O carte martor, o carte a îndosarierii morţilor nedrepte, o carte-doliu, cu un scris mic, care traduce anvergura întregului fenomen. James ne spunea mereu cifre comparându-le cu cele de la Auschwitz şi te cutremuri când ajungi la concluzia că acolo s-a perfecţionat de fapt o întreagă industrie a omorului în masă, o abolire a umanităţii călăilor şi o înjosire extremă a celor închişi. Barăcile au fost dărâmate după eliberarea a 67.000 de oameni, câţi se aflau în Dachau la momentul încheierii războiului, dar acum se încearcă o reconstruire. Semne ortodoxe, catolice şi evreieşti se găsesc în lagăr şi au o valoare comemorativă pentru victimele închise şi omorâte acolo.  



Crematoriul a fost lăsat de James în final. Iniţial, lagărul avea unul singur, destul de mic, de dimensiunea unui grajd serios, destinat pentru cei care mureau din cauza epuizării sau a bolilor. Ulterior, când au început să moară mai mulţi, când tifosul răpunea nemilos vieţi, s-a construit unul mai mare, cu 3 cuptoare, cu o cameră de gazare având o capacitate de 150 de oameni. Ghidul ne-a sfătuit să parcurgem singuri, pe îndelete, drumul morţii de la camera de dezinfectare, la cea de curăţare, la cea de gazare şi apoi la cea de ardere pentru a simţi măcar puţin senzaţia de a te apropia de finalul vieţii tale şi de a nu putea face nimic împotriva celor care te condamnă să fii acolo. Este terifiant! Camera de gazare are falsele duşuri în tavan, de acolo ieşea gazul bazat pe cianură, totul este claustrant şi mintea parcă refuză să accepte că oameni au făcut aşa ceva altor oameni.




Mormântul evreiesc din spatele crematoriului este o movilă de pământ care îi simbolizează pe toţi cei pieriţi în lagăr, pe toţi cei despre care nu s-au păstrat informaţii, pe toţi cei care nu se regăsesc în cartea victimelor. Este o necesitate morală: dacă uităm să ne aducem aminte, astfel de lucruri se pot întâmpla din nou. Cunoaşterea şi conştientizarea sunt paznici buni pentru a împiedica repetarea unui astfel de genocid, iar James ne preciza că războiul mondial are ceva timp de cînd s-a terminat, dar atrocităţile continuă să se ţină scai de istoria umană, anii '90 din Bosnia atestând din plin acest fapt. 



Never Again e ca un refren care îţi sună în minte imediat ce părăseşti lagărul de la Dachau. Sper să ajung să văd şi lagărul de exterminare rapidă de la Auschwitz, pentru că acolo lucrurile s-au întâmplat la alte dimensiuni. Am adunat multe întrebări în vizita aceasta: James era un om pasionat, studiind acest fenomen în ultimii 8 ani ai vieţii lui, fusese în Bosnia şi în Rwanda, lucrase cu victimele care au supravieţuit, aflase lucruri teribile şi dorea să transmită mesajul de a nu uita. Ne-a prezentat un aspect pe care germanii nu îl prea discută: în timpul războiului, s-a pus problema repopulării Germaniei după ce totul avea să se termine şi, cum mulţi bărbaţi erau deja pe front sau muriseră, era dificil să se realizeze acest lucru. Se crede că răpirile de copii din populaţiile din jurul Germaniei, care se potriveau profilului de blond-cu-ochi-albaştri să aibă legătură cu acest fapt şi atunci...cu cât cunoşti mai multe, cu atât apele devin mai tulburi. A fost o experienţă umană de calibru, un muzeu diferit de altele, o poveste atât de tristă şi de tragică încât te doare să o asculţi, dar trebuie să o faci!