sâmbătă, 26 iulie 2014

18-20 iulie 2014 - CROAŢIA (II) - Peştera BARAC şi Cascada HRVOJE

Me and You. Just Us Two.

Dimineaţă. Camping Korina. Suntem tot în Croaţia şi cred că amândoi am visat turcoaz de la culoarea Lacurilor Plitvice, pe care le-am hălăduit în ziua precedentă, de la deschidere până la apusul soarelui: cam 10-11 ore! Da, nu e o glumă şi nicio exagerare, căci, atunci când se va întâmpla să revenim (poate cu omuleţi dragi cărora să le împărtăşim în direct din descoperirile noastre!), sigur vom petrece din nou cam tot atâta timp străbătând punţile de lemn ale parcului şi călătorind cu apa. La vale, tot la vale! Deşi nu sunt interesată de revizitări şi prefer să merg în locuri noi, am ajuns la concluzia că unele zone merită aprofundate, că au o magie a lor care nu are cum să te plictisească, ci, dimpotrivă, îţi pot trage perdelele spre alte detalii pe lângă care ai trecut la prima vedere. Exact cum se întâmplă când revezi un film valoros: după ce îi ştii conţinutul narativ, la a doua sau a treia vizionare pătrunzi în sertarele lui, nu admiri doar cât de simetric sunt aşezate în cadrul dulapului. Cel puţin mie mi se întâmplă aşa! Lui Silviu nu prea îi pasă dacă revine în locuri văzute şi răsvăzute atâta timp cât ştie că: are parte de ingredientele care îl fac să se simtă bine, oferta de admirat a locului este generoasă, poate străbate drumuri în natură la pas/cu aparatul de fotografiat şi se poate relaxa!    

După Plitvice, mai aveam o zi la dispoziţie pentru a o fructifica prin zonă, aşa că ne-am propus să mergem şi la PEŞTERA BARAC! Cu o zi înainte, când am mers spre lacuri, nu ştiam de existenţa ei, dar am tot văzut indicatoare pe marginea drumului şi ne-am spus că trebuie să fie ceva interesant, aşa că...am purces într-acolo! De la şosea drumul a cotit-o la dreapta şi am pătruns printre dealuri, case, pământuri cultivate până la parcarea special amenajată pentru vizitarea peşterii. Am avut de mers pe jos vreo 10 minute, pe o căldură sufocantă, şi am ajuns la baza unui deal, unde se aflau spaţii de joacă, un traseu marcat, un teren mic de fotbal, o casă de bilete şi...un izvor dintr-un izbuc, ieşit direct de sub peretele peşterii! 




Ghida noastră a fost Eva, o croată foarte pasionată de speologie, care ne-a dus cu grijă şi răbdare în galeriile subterane, după ce ne-a făcut instructajul la intrare şi ne-a sfătuit să purtăm căştile de protecţie şi să ne îmbrăcăm cu haine mai grosuţe. Iniţial am fost un grup de 6 omuleţi-vizitatori, dar, ulterior, au mai venit 3 englezi şi ne-am făcut o ceată de 9, cu tot cu Eva 10, "care-i şi întrece". Ce ne-a plăcut la nebunie? Modul de prezentare şi lecţia de ecologie asociată acestuia! În zona Rakovica se găsesc peste 100 de peşteri (unele au peste 1 km lungime, iar cea mai mare are 10 km), care comunică între ele printr-un sistem subteran de galerii şi de ape. Noi am vizitat Peştera Barac în partea sa superioară şi am ne-am oprit în punctele-cheie: Sala Guano, unde se adăposteau liliecii (chiar am văzut unul dormind!), Sala Piciorului de Elefant, Sala Sufletelor Pierdute, Cheile Dragonului, ghida insistând pe descoperirile arheologice legate de istoria incipientă a omenirii (la muzeu se aflau o brăţară de bronz din sec. VII î.e.n şi un topor de piatră din sec. VI î.e.n) şi de ursul de peşteră (Ursus Spalaeus). 
Dincolo de prezentarea detaliilor geologice şi arheologice, comportamentul ghidei în peşteră ni s-a întipărit pe retină: ne atenţiona să trecem cu grijă pe lângă stalactite şi stalagmite pentru că ele funcţionau ca un sistem de ţevi minuscule şi, dacă le atingeam, se înfundau şi sabotam creşterea formaţiunilor. În locurile din apropierea becurilor se vedeau muşchi crescuţi timid, pentru că bruma de lumină electrică le înlesnea apariţia, o specie de păianjeni se dezvolta nestingherită pe tavanul de la intrare, iar lucirile pietrei se dezvăluiau sub invazia luminii frontalei şi o încântau pe Eva, care ne preciza că am trece cu ignoranţă pe lângă ele, dacă lumina nu ar da la o parte vălul de întuneric. Am experimentat şi aici fenomenul de linişte şi întuneric total! Lecţia de incursiune în speologie s-a încheiat la ieşire unde ni s-a spus că o formaţiune carstică a fost scoasă din peşteră la lumină şi a devenit o piatră obişnuită, pentru că nu avea condiţiile de umiditate şi de temperatură scăzută pentru a-şi continua creşterea! Educativă vizită!




De la Peştera Barac am revenit la şosea şi, în timp ce ne continuam drumul spre casă, am început să pitrocim câteva impresii despre Croaţia. Deşi era o ţară care nu a avut o istorie recentă foarte liniştită, a stagnat într-un trecut comunist pe măsură în fosta Iugoslavie şi s-a căpătat şi cu un război pe măsură cu sârbii până târziu în anii '90, nu prea puteam spune că cicatricile erau vizibile: croaţii au muncit enorm să îşi pună ţara la punct, drumurile sunt excelente, stăpâni sunt ordinea, curăţenia, aspectul tradiţional aerisit în zonele rurale, lipsa opulenţei şi organizarea eficientă. Silviu a avut de furcă la semafoarele orizontale, dar, în rest, a fost extrem de încântat de Croaţia şi de atmosfera relaxantă pe care orice turist o putea găsi în ea! 
În timp ce discutam toate aceste aspecte, ne-a sărit în ochi CASCADA HRVOJE, strecurându-şi apele pe sub case şi copaci, aşa că am oprit să o admirăm. Numele ei era asociat cu o femeie îndrăgostită care s-ar fi aruncat în ape din cauza unei decepţii, dar, sincer, imaginile nu păreau a avea nicio legătură cu trimiterile sumbre la acea legendă. Localitatea construită pe lângă şi pe deasupra cascadei părea a pluti agăţată de colţuri de deal şi era o adevărată plăcere să asculţi apa susurându-ţi pe sub picioare, aşa cum ni se întâmplase în ziua precedentă, la Lacurile Plitvice, într-o mare verde de copaci, iarbă tunsă, stuf sau plante rebele. 




După cascadă am mai făcut o oprire la ZAGREB, pentru că aveam o restanţă de anul trecut: veniserăm în capitală în ziua când Croaţia intrase în UE şi partea veche de oraş era închisă, aşa că nu am putut să o vedem atunci. În consecinţă, pe o căldură absolut chinuitoare, am hălăduit pe străduţele strâmte, care se deschideau din loc în loc în nişte pietonale pline de terase şi de locuri răcoroase şi apetisante olfactiv/gustativ, de care am profitat...la un moment dat, după ce am trecut pe lângă catedrală şi zona centrală! 


Biserica Sfântul Marcu era biserica parohială a oraşului şi se afla în Piaţa Sfântul Marcu, iar lucrul care ne făcea pe toţi cei care treceam pe lângă ea să ne oprim era acoperişul din ţiglă multicolorată, care a fost construit în anul 1880. Restul bisericii data din secolul al XIII-lea, iar, din punct de vedere istoric, Piaţa Sfântul Marcu era şi locul Sabor-ului croat sau al Parlamentului şi al Palatul Ban, devenit palat prezidenţial. Era atât de cald, încât nu am mai avut forţă să analizez biserica, aşa că m-am aşezat pe trotuar cu turişti japonezi şi italieni, în timp ce Silviu se lupta din greu cu canicula şi prindea în poze culorile din ţigle. 

joi, 24 iulie 2014

18-20 iulie 2014 - CROAŢIA (I) - Parcul Naţional Lacurile PLITVICE

                        Me and You. Just Us Two.

Din 2012 îmi doream să văd Lacurile Plitvice din Croaţia, iar zmeul acesta de vis s-a înălţat treptat din zona "Plămădite" în categoria "Coapte" şi apoi în "Trăite şi Împlinite". Şi nu a făcut-o oricum, ci s-a altoit pe formula...în doi! De ce mi se pare zona aceasta atât de specială? În primul rând, arată ca un tărâm de poveste, culoarea apei este de un verde-turcoaz ireal, transparenţa ei este năucitoare, păstrăvii te însoţesc din cristalinul curgerii, cascadele îţi marchează trecerea de la un lac la altul, podeţele şerpuiesc pe lângă maluri sau prin stuf, iar şuvoaiele năvălesc din toate cotloanele, năpădind coastele dealurilor, umplându-le de muşchi şi libelule. În al doilea rând, zona are caracteristici unice şi a fost transformată în Parcul Naţional Plitvice pentru a-i fi conservate şi protejate minunile!  






Am ajuns în zona Lacurilor Plitvice pe 18 iulie şi am pus cortul într-un camping, Korina, un loc foarte cunoscut şi folosit de cei care se aventurează până pe acolo, luându-şi numele după râul care curgea prin apropiere. Dis-de-dimineaţă eram prezenţi la intrarea 2 în parc, având bilete, hartă, apă, aparat foto şi picioare pregătite pentru o zi maraton din punct de vedere vizual: ştiam că aveam să fim lăsaţi pe mâna unei mirări de genul "gura căscată" şi a unei plăcute dependenţe faţă de frumoasele turcoaze curgătoare. Parcul reprezenta un sistem carstic format din 16 lacuri unite de râul Plitvice (avea 4 km lungime, era parte integrantă a rezervaţiei şi dă naştere celei mai mari cascade din zonă, de 76 m) şi se împărţeau în două părţi, conform poziţiei georgrafie: Lacurile de Sus şi Lacurile de JosDintre acestea, Lacul Kozjak, care este cel mai intins, era şi navigabil şi l-am traversat cu vaporaşul până în zona lacurilor inferioare, cu care ne-am început incursiunea propriu-zisă. A urmat un traseu de vreo 3 ore pe alei pietruite şi pe podeţe din lemn, a căror arhitectură simplă se integra în sălbăticia din jur. 






"Structura geologică a zonei pe care se întinde parcul este parte a unui mediu preponderent carbonic, ale cărui straturi superioare datează din era mezozoică. Cele mai întâlnite roci sunt calcarul şi dolomita (mineral format din carbonat de calciu şi carbonat de magneziu, cristalizat în sistemul romboedric), fiecare dintre ele având un număr mare de varietăţi, care sunt evidenţiate de relief şi de prezenţa sau absenţa apei. Poziţionarea dolomitei, o rocă mai puţin poroasă, lângă straturile de calciu din era jurasicului, este principalul fapt responsabil de formele “generoase” ale parcului. Caracteristicile dolomitei au făcut posibilă crearea lacurilor şi a canioanelor în straturile care datează din era cretacică. Exceptând fenomenul morfologic uzual specific zonelor carstice, complexul şi-a creat în mod natural propriul sistem subteran de peşteri, cavităţi şi abisuri. Până în prezent au fost identificate aproximativ 50 astfel de intrari, însă nu toate prezintă interes turistic, iar un număr şi mai mic dintre acestea sunt accesibile. Varietatea fascinantă a culorilor rocilor poate ţine un turist ocupat chiar şi o zi întreagă. Travertine, cascade, roci colorate, lacuri, peşteri, acest ecosistem le adăposteşte pe toate."





În 1949, Parlamentul Republicii Croaţia declara Parcul Plitvice rezervaţie naturală protejată, iar în următorii 48 de ani au fost făcute diferite îmbunătăţiri, ultima schimbare având loc în 1997, când a fost legalizată lărgirea bazinului parcului până la 266 kilometri pătraţi. Într-adevăr, şi nouă ni s-a părut imens şi foarte aglomerat, pentru că este cel mai cunoscut dintre cele opt parcuri naţionale ale Croaţiei, o ţară în care circa zece la sută din suprafaţă are un statut protejat şi păstrat extrem de curat. 





Peştii şi cascadele s-au numărat printre deliciile noastre principale: eu eram pur şi simplu acaparată de mişcătorii cu înotătoare de pe marginea apei, care aşteptau pâine de la vizitatori şi se întreceau pentru ea cu puţinele raţe de pe lac, iar Silviu mă învăţa cum să îmi folosesc filtrul de polarizare încât să îi scot mai clar pe ei în poză şi să absorb luciul apei. El era hipnotizat de curgerile de la înălţime, făcea expunere mare, surprindea albul bolborosit al apei grăbite să se reunească izbitor cu pământul şi nu se mişca prea repede din astfel de locuri. Fiecare se amuza de celălalt când dădea peste "obsesia" lui!





Podeţele şi copacii din apele transparente au fost observate din plin. Primele nu erau geometrice, drepte, rigide, ci urmau sinuozităţile apei, curgeau împreună cu ea, aveau şipcile neregulate, se integrau în natură şi îţi dădeau iluzia că şi tu mergi odată cu ea. De multe ori, şuvoiul trecea pe sub ele, atât de aproape încât realizai cât de dificil trebuie să fi fost ca oamenii să le întindă şi să le fixeze pe acele pante invadate de apă. Copacii căzuţi şi lăsaţi în lacuri îţi dădeau iluzia unei lumi subterane, oglindă parţială a celei de deasupra, curată, simplă, încremenită în străfunduri şi agitată la suprafaţă: era o senzaţie uşor înrudită cu frica uneori, pentru că adâncimile mari erau disimulate în mici atunci cînd transpareţa intra în jocul aprecierii distanţelor. Totul era ca la început, în pădurile virgine!  





"Puţini dintre vizitatori ştiu că, în urmă cu numai câţiva ani, la Plitvice se desfăşura un război. În martie 1991, rezervaţia a fost scena primei confruntări armate în cadrul Războiului Croat de Independenţă. Pe lângă conflictele care au avut loc aici, soldate cu victime umane, terenul a fost în mare parte minat. Zona a fost recucerită de către armata croată în august 1995, în urma unei operaţiuni militare, numită "Furtuna", care a dus la încheierea războiului croat. În urma conflictului, U.N.E.S.C.O. a trecut rezervaţia pe lista Patrimoniului Mondial în Pericol. Datorita importanţei parcului, guvernul croat a depus eforturi deosebite pentru a demina complet terenul, ceea ce a făcut ca în 1998 obiectivul să fie scos de pe lista locurilor cu grad de pericol ridicat. Chiar dacă parcul a fost în totalitate deminat, împrejurimile nu sunt complet sigure, anumite trasee nefiind încă practicabile."





Travertinul se realiza în continuare sub paşii noştri. Nu în mod vizibil! De la un an la altul apăreau cascade noi şi bucăţile de traseu existente se mai extindeau şi necesitau consolidări suplimentare. Apa care curgea dintr-un lac în altul realiza un fel de bazin pe care îl tapeta din plin cu carbonat de calciu, după aceea umplea respectivul loc, nemaiavând cum să îl erodeze, şi făcea o nouă cădere şi...un alt lac.




Pădurea era una dintre bogăţiile evidente ale locului, fiind virgină şi păstrată cu mare grijă. Am văzut omuleţi care făceau turul traseelor şi adunau eventuale gunoaie, dar aveau pungile destul de goale, aşa că acest lucru spunea destul de multe despre atitudinea vizitatorilor prezenţi faţă de Parcul Naţional Lacurile Plitvice. Şi erau destul de multe naţiuni în vizită, nu doar câteva!  





După ce am terminat şi traseul pe la Lacurile de Sus, am revnit la punctul de plecare, ne-am odihnit puţin şi ne-am dat seama că mai aveam vreo 3 ore la dispoziţie până se închidea parcul. Se făceau deja 8 ore de când intraserăm în parc şi încă nu ne ajunseseră! Am sesizat pe pliante nişte imagini pe care nu le văzuserăm şi am identificat că erau la capătul Lacurilor de Jos, aşa că...am urcat în trenuleţ şi .... 




...am revenit la Lacurile de Jos, la cascadă şi la toate curgerile de apă din acea zonă. Am găsit totul mult mai aerisit de omuleţi şi am văzut cum soarele apunea peste parc, am identificat alte detalii...




...şi am încheiat ziua cu peste 10 ore de traseu, pozat, admirat, analizat şi minunat! La cort am dormit neîntorşi, Silviu nu s-a mai sinchisit aşa de tare cu motocicliştii care îi deranjaseră somnul cu o seară înainte (chiar dacă un câine nărăvaş le luase locul!). Odihna era pentru planul pe următoarea zi!  


Doi la doi ca un şase-şase-poartă-n-casă: aşa a fost ieşirea la Parcul Naţional Lacurile Plitvice! Sunt iar recunoscătoare pentru visul împlinit şi pentru faptul că omul de lângă mine se lasă uşor contaminat de vise asemănătoare pe care le-am avut şi...de altele pe care le mai am în traistă!