duminică, 15 martie 2015

6-8 martie 2015 - RODNA - Vârful Roșu (2.113 m) într-o zi senină și geroasă de...iarnă! Sus încă nu e primăvară!

„Ceru’ stă boltit și nu să frânge; stă cu soare, cu lună, cu stele și nu să frânge. Uite și munții, și pădurile și apele, ele sunt și sunt așa de când veacu’. Câte-s în lumea asta toate sunt minunate și țân de undeva de la început și nimic nu le-a schimbat”. Maria Rogozea, 70 de ani, Drăguș 1943 (Ernest Bernea – „Spațiu, timp și cazualitate la poporul român”).


(apus în munții Rodnei, la 2.000 m, în timp ce coboram de pe Vârful Roșu)

Trecuse o întreagă lună de la ultima noastră ieșire la munte, de la urcarea pe Vârful Vlădeasa în munții Apuseni, și ne cam sfârâiau picioarele nerăbdătoare de ducă. Nu le mai puteam convinge să stea cuminți cu argumente asociate frigului, zăpezilor și treburilor aglomerate, așa că am cedat la insistențele lor și am mers din nou pe un traseu cunoscut din anii trecuți, pe Vârful Roșu, din munții Rodnei. Eu fusesem prima dată pe el în iarna anului 2011, iar a doua oară am ajuns în vara lui 2012 , pe când Silviu îl vizitase în august 2012 de două ori: de ziua lui și o săptămână mai târziu, împreună cu noi. Îi povestisem de marea alpină pe care o prinsesem în 2011 și de cât de spectaculos era pe vârf cu atâta zăpadă în jur, așa că nu a fost deloc greu de convins. Am luat-o și pe Mădălina la prima ei tură de înăltoc de peste 2.000m pe timp de iarnă, am făcut un triumvirat montaniard gata de drum și ne-am aventurat pe traseele dragi din munții Rodnei!



Eu cu Mădălina am plecat din Iași cu trenul până la Ilva Mică, urmând să ne întâlnim în gară cu Silviu care venea cu mașina din Ungaria. De acolo mergeam pe drumul forestier până la cabană, la nea Dorel, stăteam la cioace până hăt-târziu și dimineață (tot hăt-târziu!) intram în traseu: planul era sclipitor de bine pus la punct! Am mers cumințele în tren până aproape de Ilva Mică, dar Silviu încă nu ajunsese, așa că ne-a sugerat să coborâm la următoarea gară, la Năsăud. Am stat vreo 10 minute în Ilva Mică, nu am coborât, dar eram vigilente la controlor, care a venit la noi imediat după ce trenul a plecat din gară și ne-a cerut biletele: a văzut că era scris Ilva Mică și ne-a întrebat de ce nu ne-am dat jos. Ce a urmat a fost teatru ad-hoc de primă clasă! Am spus că nu am știut că acolo era gara, că era întuneric și credeam că mai aveam de mers, dar că o să coborâm la prima stație, să nu își facă probleme. Controlorul era copleșit de atâtea detalii (cum numai o femeie știe să dea!) și ne-a spus că nu pricepe cum de am ratat coborârea și că era nevoit să ne taie bilete până la Năsăud. De acord! El a scos biletele, eu aveam banii și așteptam să plătesc. El ia banii de la mine, îmi dă jumătate înapoi și mă întreabă: "Vă mai tai bilete sau rămâne așa?". 
După ce a rămas așa, ne-am dat jos în Năsăud. Eram singure în gară, sala de așteptare era populată de doi ciudați și nu ne rămânea decât să plecăm în altă parte. Am luat un taxi și am mers la un restaurant din centru unde a venit și Silviu cu flori pentru fetele lui cam la 15 minute distanță. Am plecat apoi spre cabană, dar, aproape de Alpina Blazna, un complex turistic destul de mare, drumul a devenit cam alunecos, mașina înainta greu, așa că am înnoptat acolo. A doua zi am văzut cabana lui nea Dorel fix la...câțiva pași! 





La nea Dorel nu am găsit decât alți doi montaniarzi, care au înnoptat la cabană singuri, s-au gospodărit, s-au încălzit și au vorbit la telefon cu nea Dorel. Acesta era plecat în comuna Șanț, la baza muntelui, și le-a dat voie să facă ce vor până ajungea el înapoi. Ne-am ales o cameră unde să ne lăsăm lucrurile, după care am plecat pe traseu, fiind păziți de un soare intens proiectat pe un cer albastru lacrimă. Nu aveam urme făcute, căci zăpada nu mai fusese călcată de altcineva înaintea noastră și Silviu a avut de efectuat o muncă destul de serioasă ca să ne deschidă calea. Ne-am afundat mult în stratul consistent și ne-am mirat întruna de faptul că iarnă era prezentă cu drepturile neștirbite la acea înălțime, nu arăta niciun semn că știa ceva de surata ei, primăvara, care ajunsese de mai bine de o săptămână prin zonele din depresiune. 




Drumul nostru a fost extrem de intens! După ce am bălăurit oleacă prin pădure ca să nimerim traseul bun, după ce am măsurat de mai multe ori grosimea stratului de zăpadă cu bețele și am estimat că nu ajunseserăm la jnepeni, după ce ne-am încălzit de la mers și de la lumina reflectată, am intrat în zona de creastă unde frigul a prins oleacă de putere căci venea la braț cu vântul. Ne-am mai dezbrăcat, ne-am mai aerisit, ne-am jucat, ne-am odihnit, am povestit câte în lună și în stele, am reluat povestea plină de haz a întâlnirii noastre cu Ilva Mică și Năsăudul și am ajuns pe Vârful Cobășel, la 1.835 m.



De aici urma o bucată de platou și urcarea susținută pe Vârful Roșu! Frig, simplitate, minte golită de griji, natură cuibărită în ea însăși și trudă suficientă pentru a face față frământării de zăpadă. Cei doi montaniarzi de la cabană au venit după noi, la un moment dat ne-am întâlnit la un popas de poze, au trecut mai departe și au deschis ei calea în zăpadă pentru noi, după ce Silviu făcuse asta timp de mai bine de jumătate din traseu. Ne uitam la ei cum se apropiau de pintenul de sub vârf și cum înaintau destul de greu!





Ne-am luat după ei, și hai-hai, hai-hai, după o pauză de ceai și cârnat unguresc, ne-am continuat drumul, înfofoliți în haine, în căciuli și în fulare. Este inevitabil să nu mă apuc de legat gânduri despre munți când sunt acasă la ei, mintea mea parca scapă de toate surplusurile și poate exersa limba lor la pas și în gând, poate asocia filme și cărți legate de ei, le poate transmite ceea ce pune la păstrare într-un colț știut doar de ea. Le sunt datoare atât de mult munților, mi-au dat nemăsurat de multe daruri, mi-au arătat o variantă îmbunătățită a propriei persoane, m-au făcut mai răbdătoare, mi-au umplut viața cu oameni frumoși, cu teancuri de răsărituri și apusuri nepereche, mi l-au adus pe Silviu și m-au întregit, m-au ajutat să deschid și altora calea către minunea simplității ce zace în ei și îmi păstrează trează ființa când uită să se bucure sau devine leneșă. "La început au fost doar munții. Oamenii îi priveau cu teamă și respect. Își ridicau privirile spre cer spunându-și că acolo sus era lăcașul Zeilor. După ce Zeii s-au mutat în cărți, omul a urcat muntele pe anevoioase drumuri și poteci, a coborât în adâncul peșterilor, a zburat peste creste și a urcat mările verticale, altă dată de netrecut." (din filmul Maratonul Marilor Pereți) - de câte sunt capabili oamenii dacă își pun mintea și sufletul la înaintare!




Mă simțeam foarte bine într-un mod paradoxal! Eram sleită, obosită în picioare, dar încântată să fiu acolo! Îmi era frig, și Mădălinei îi era, iar Silviu se resimțea după efortul depus să deschidă calea prin zăpadă și se oprea des să se odihnească. Toți înaintam greu, omuleții din fața noastră atinseseră vârful și se pregăteau să facă drumul înapoi, deși dimineață ne spuseseră că vor să meargă până pe Vârful Ineu. Se lămuriseră între timp că nu prea aveau cum! Am luat-o în față și am tras de mine, rugându-mă să avem toți forță să ajungem pe vârf, deși părea chinuitor: mergeai câțiva pași prin zăpada până la genunchi și te uitai cât mai era, dar distanța parcursă parcă nu reducea deloc din traseul pe care îl aveam de făcut! Frustrant de-a dreptul!




Începusem să urăsc tonele de zăpadă!!! Parcă se puneau luntre-punte să nu ne permită atingerea vârfului decât după ce vom fi trecut prin toate chinurile încurajării psihice. Frigul se întețise și știam că noaptea avea să ne prindă pe drumul de întoarcere, dar am insistat să ajungem pe vârf. Cu gândurile de rezistență în minte am dat peste partea finală de traseu, un bloc de alb pufos, cu straturi de gheață dedesubt, sub care se afla altă zăpadă instabilă. Îmi alunecau picioarele! Eram în zona stâncilor de vârf și nu mă încânta să mă duc la vale pe acolo și să mă izbesc de vreo una. Silviu a văzut că m-am blocat, că nu puteam merge pe calea celorlalți montaniarzi pentru că nu aveam punct de sprijin și m-a ghidat cu răbdare să îmi croiesc o nouă cale către stânga, să ocolesc pe unde zăpada nu era bătucită și să deschid o linie alternativă. A funcționat strategia și în câteva minute eram pe vârf!! Imediat au ajuns și Silviu cu Mădălina și am sărbătorit cu urlete și zâmbete victoria rezistenței noastre până în acel punct, unde frumosul avea un grad de comparație necunoscut cuvântului, aflat în incapacitate de a-l prinde în sensurile lui oricum neîncăpătoare.



După un sfert de oră de adăstat pe vârf și de admirat cornișele dinspre Ineuț, soarele a luat-o la goană către apus și ne-a înghiontit să facem la fel. Repede, repede, la vale cu apusul în coastă, ne doream mai mult să stăm să îl admirăm decât să gonim spre căldurică. Frigul și înnoptarea rapidă ne-au convins că nu era de stat prin locurile acelea decât dacă am fi venit pregătitți pentru un astfel de scenariu! Cu toată graba în vine, ne-am înfruptat din plin dintr-un nou apus muncit pe rupte, am văzut schimbul acela hipnotic de culori de care nu ne săturăm niciodată, am admirat cu gura căscată cum conturul roșiaticului era înghițit de vârfurile din fața noastră și cum zăpada căpăta reflexe de parcă s-ar fi lăsat și ea incendiată!  



Desigur, la intrarea în zona pădurii s-a înnoptat de-a binelea și a trebuit să traversăm porțiunea cu brazi la lumina frontalei. Eram în față și îmi era o frică de animale sălbatice, de umbre, de zgomote, așa că vorbeam tare și îi instigam pe Silviu și Mădălina la gălăgie ca să mă pot calma până ieșeam la liman. Noi, fetele, eram clar în luptă directă cu fricile noastre, dar Silviu nu avea nicio treabă, chiar făcea glume și era super degajat, vrând doar să depășim zăpezile combinate cu atâția copaci care făcea înaintarea puțin anevoioasă. După scara de lemn, am ieșit din pădure și am mers iar pe coastă până aproape de cabană, doar că urmele pașilor noștri de dimineață erau dublați de cei ai unor câini...sau lupi? Silviu își scosese la interval scenariile de final de traseu și le filma fix în fața ochilor noștri, iar eu cu Mădălina susțineam sus și tare că se înșela, că erau urme de câini, că lupii nu ar fi îndrăznit să vină așa de aproape de case, mai ales că nea Dorel nu avea nici oi, nici animale, nimic. Desigur, eram sursă de amuzament, dar am ajuns cu bine și cu mintea aprinsă la cabană și ne-am detensionat, urmând să ne încălzim la radiatoarele date la maxim!


Doamne, ce BINE am mai dormit sub pături și la căldură, cu toată oboseala ducându-se în pat, cu aerul călduț respirat pe nările desfundate, cu inima omului drag bătând lângă ureche, cu copilul învelit până peste cap ca într-un cocon, cu leneveala de dimineață extinsă de la "Încă 5 minute!" la "Încă 15 minute!". Nea Dorel nu venise nici în seara precedentă la cabană pentru că tatăl său avea o problemă de sănătate și mersese să îl ajute. I-am lăsat banii pe masă, după ce am mâncat, am făcut scrijeli, i-am lăsat curățenie și i-am încercat leagănele de lemn din curte la o siestă prelungită sub soarele blând!  




Pe un perete din sala de mese i-am prins în pioneze câteva poze din incursiunile noastre trecute pe acolo, sperând că îi vor lumina sufletul. I le-am așezat strategic lângă tejghea ca să fim siguri că le va vedea!

Când am văzut fotografia alb-negru cu muntele făcută de Silviu, mi-am adus aminte de Stănescu, de ludicul, de (pseudo)seriosul Stănescu, de adevărul din potrivirile lui de gânduri și emoții, de monologurile care puteau fi spuse deopotrivă de om sau de munte, de cal sau de frunză, de gutui sau de căpruiul din ochi:

"M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă,
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă,
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine."