vineri, 28 ianuarie 2011

Vineri ca o nucă (7) - "Nu regret tinerețea noastră"

Pledoarie pentru poveștile din noi înșine

Kurosawa. La Clubul Cinefililor a fost luna aceasta Yasujiro Ozu și cred că din acest motiv am făcut o buclă spre Kurosawa. Sunt tare diferiți: Ozu este senin și împăciuitor, descriptiv, aplică o estetică a luminosului, a observației încete, atente, aproape în timpi reali, pe când Kurosawa este narativ, pasionat de conflict și de condiția umană surprinsă sub scânteia ciocnirilor, caractere puternice se conturează în încleștări, sfâșieri se amestecă necontenit cu liniști. Ambele filozofii cinematografice sunt articulate stilistic impecabil, cu note distincte: Ozu este aproape fotografic, îți transmite senzația de tihnă, interiorizează, este contemplativ, chiar static, dar Kurosawa este fascinant prin câte registre a trecut și cum și-a pus creativitatea sub presiune mergând spre ecranizări, spre Japonia tradițională, spre cea de după-război, spre lumea samurailor, dar și a oamenilor obișnuiți, exteriorizând, fiind participativ. L-am descoperit cu plăcere pe Ozu: este puternic vizual, a explorat în profunzime zona specificului japonez de după război și delectarea cinematografică nu te dezamăgește (Tokyo Monogatari este argumentul imbatabil). Kurosawa este însă mai apropiat de orizontul meu de așteptare ca cinefilă, este mai incisiv, nu ezită să atace probleme deranjante, să filozofeze și să expună vulnerabilități umane, să purifice prin film unii demoni dinăuntrul său. Așa cum face Bergman.

"Ființele umane sunt incapabile să fie sincere cu ele însele. Nu pot vorbi despre sine fără să înflorească. Egoismul este păcatul pe care omul îl poartă cu sine de la naștere - este cel mai dificil de pus sub stăpânire." (fragment din Something like an Autobiography, de Akira Kurosawa)

Nu regret tinerețea noastră (Waga seishun ni kuinashi)(1946) - regia: Akira Kurosawa

Un film de început. Al șaselea. Kurosawa încă nu avea cristalizată concepția ce avea să-l consacre. Există însă din plin forța expunerii atât de specifică lui și, deși inserțiile de documentar din incipit par a ne pune în fața unui exercițiu stilistic de fixare obiectivă a epocii, a doua jumătate capătă alte valențe și confruntarea cu sine și cu lumea devine esențială. În contextul cinema-ului japonez preocupat tematic de familie, idilele, tradiție, Kurosawa vine cu o viziune extinsă și sparge spațiul strâmt de desfășurare a creativitățiii sale. În acest fim abordează teme-clișeu, dar le tratează complet altfel: deși preocupat de imaginile masculine, ca simboluri pentru loialitate, coloană vertebrală, onoare, răzbunare, trădare, aroganță, putere fizică și morală, alege să pună în centru o femeie, care nu este jucată de orice actriță japoneză, ci de Setsuko Hara, preferata lui Yasujiro Ozu, cea care apare în Tokyo Monogatari, în rolul seninei Noriko.

Kurosawa nu este Ozu. În filmul lui Setsuko Hara nu va avea un rol senin. Dimpotrivă. Viața personajului interpretat de ea, Yukie, fiica unui profesor universitar din Kyoto, va fi pusă sub semnul presiunii alegerii între doi bărbați ce evoluează diferit (unul devine parte din sistemul căruia i se opusese la începutul studenției, celălalt rămâne un răzvrătit și nu își abandonează ideile revoluționare) și, mai târziu, între o viață resemnată și una activă. Kurosawa scoate femeia din poziția ei tradițională, o așează în cruciada căutării sensului vieții, ca orice om: restituie o demnitate ignorată în filme și arată că se ascund caractere puternice în femei. Yukie se descoperă, învață despre sine, își ascultă instinctele care o debusolează, se agită, se răzvrătește, părăsește căminul, nerefugiindu-se într-o căsnicie, ci în libertate. Tatăl ei îi spune că aceasta vine cu un preț: povara responsabilității și sacrificiile, dar Yukie vrea să încerce, căci simte cum nu trăiește, nu este vie. Filmul se construiește cu fermitate ca un bildungsroman - se evită melodrama, romantismele prețioase, slăbiciunile gratuite și se exprimă cu tărie căutarea, necesitatea găsirii și fixării sensului, prin care comoditatea acceptării unei vieți prestabilite prin tradiție este explodată de nevoia acerbă de exprimare a propriei ființe, distincte de celelalte.

Simetria scenei de la râu (panta rei) - arată practic evoluția lui Yukie de la faza inițială, de tânără întrebându-se în privința vieții de pe marginea ei, până la femeia matură care știe de ce drumul ei s-a configurat într-un anumit mod și ce efecte a avut asupra ei. Ultima alegere este între sine și lume: preocuparea pentru propria ființă devine secundară, căci, odată rotunjită, simte altă nevoie, aceea de a dărui, de a construi în afară cu materialul din interior. Scenele muncii la orezărie sunt oglindiri ale încăpățânării unui om care se află pe direcția propriului drum și nu ezită, nu se plânge, nu regretă, chiar dacă suferă. A înțeles adevărurile pe care s-a dus în lume să le înțeleagă. Mama ei îi spune: Te-ai născut ca să suferi, copila mea!, dar Yukie îi răspunde: De ce? Nu m-am perceput niciodată astfel! Noge mereu spunea - Nu regret nimic din viața mea! Aici se află sursa fericirii mele.

Rădăcinile personajului Noriko din filmul lui Ozu se găsesc în acest film al lui Kurosawa. Yuki o prevestește pe Noriko și, ca fapt divers, într-o societate încă tradițională, care considera căsătoria obligatorie, actrița Setsuko Hara a ales să fie singură și fără copii, iar după moartea lui Ozu s-a retras definitiv de pe scenă, refuzând orice alt rol i s-a mai oferit după aceea. Are în prezent 90 de ani.

vineri, 21 ianuarie 2011

Vineri ca o nucă (6) - "Kray"

Pledoarie pentru poveștile din afara noastră

Am intrat într-o buclă cu filme rusești. Răbdătoarele, lentele, halucinantele filme rusești.

Kray (Kray)(2010) - regie: Aleksei Uchitel

Siberia și ținuturile ei dezolante și sublime de taiga. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Ruși și germani, foști dușmani, actuali învingători - învinși: povești personale deteriorate se țes în Kray, un loc parcă scos în afara lumii, unde oamenii sunt animați de furii, de halucinații ale trecutului, de obsesii, de nevoia dovedirii autorității, de încleștări cu natura, cu sine sau ceilalți. Un loc sălbatic și care sălbăticește, unde urșii par a fi deseori mai umani decât ființele umane, mai toleranți cu prezența lor, acceptând ce nu pot schimba și siguri că omul nu poate intra în toată lumea lor. O metamorfoză ciudată are loc în aceste locuri prea tăcute: învingătorii par a intra în pielea învinşilor. Și invers.

Ignat este simbolul victorioşilor soldaţi sovieţi care, de fapt, se dovedesc a fi profund afectaţi de stresul războiului, bolnavi şi răniţi, dar nu distruşi complet. Trenurile se transformă în obsesie, viteza în manie și exteriorizează furia adunată de-a lungul conflictului. Aceștia se identifică cu motoarele cu aburi ale trenurilor, dezvoltă relații umane cu locomotivele ce au nume proprii, retrăiesc scene din război. Vor să asimileze trecutul, pas necesar continuării vieții în prezent. Ignat este un temperament tăios, nu dă multe explicații pentru ceea ce face, are obsesia de a demonstra lucruri pe care mulți le cred imposibile și, de aceea este, pe de o parte, singularizat, pe de altă parte marginalizat. În ambele ipostaze trezește în jur un soi de fascinație pe care nu o întreține în mod intenționat. Se avântă prin pădurile Siberiei, într-o cursă aproape fatală, riscându-şi propria vieţă, dar şi vieţile altora, își izbește orgoliul de al altora și acceptă provocarea de a reface un pod rupt de ghețuri peste un râu vijelios.

" - Pe tot timpul războiului ai stat ascunsă în taiga?
- Care război? "

Planul secund aparține unei nemțoaice rămasă captivă în taiga printr-un nefericit accident și din cauza irascibilității unui rus cu autoritate. Pare a fi devenit un suflet al pădurii și comunică doar prin fapte, violente la început, asumându-și riscuri, într-o lume care nu tolerează niciun cardiac. Scena refacerii podului și a presiunii la care este supus ulterior este un exemplu de cum reușesc să facă rușii scene intense acolo unde americanii trebuie să umble din plin la efecte speciale. Nemțoaica este un trofeu de război, nesperat, este văzută ca o pierdută ce trebuie sacrificată cumva pentru ura existentă între ruși și germani. Ignat se va metamorfoza și ea la fel, dar personajul colectiv va avea o altă evoluție.
Scena cu bărdițele e simbolică. Trenurile în competiție parcă sunt o reedităre rusească a filmelor cu Buster Keaton, atmosfera este inconfundabilă: filmul trebuie văzut pentru a înțelege de ce e așa de captivantă. Kray - nominalizat la Oscar-uri la categoria Cel mai bun film străin din partea Rusiei.

vineri, 7 ianuarie 2011

Vineri ca o nucă (5) - "Momente netrecătoare"

Pledoarie pentru poveștile din afara noastră

Cinematografia suedeză. Clar una din preferatele mele. Poate din cauza slăbiciunii pe care o am pentru Ingmar Bergman. Sau poate din cauză că școala suedeză de film s-a comportat diferit față de alte școli din imediata apropiere. Când regizorii dintr-o școală cinematografică se raportează la un titan care le-a făcut aproape pe toate, este extrem de dificil să nu cadă în epigonism sau să nu se resemneze. Cinematografia italiană este într-un astfel de colaps: după numele care au consacrat-o, după Fellini, Antonioni, Scola, Rosellini, De Sica, Visconti, Olmi, Bertolucci parcă a secat seva pentru filme mari în zona italiană. Alte spații însă se reinventează, găsesc râuri subterane și rămân fascinante.

Colecția Criterion. Un serios criteriu de selecție care confirmă proba timpului. În inundația de filme de categoria B, C (și câte alte nivele sub-valorice), o sită serioasă este dificil de aplicat, iar Criterion își asumă un astfel de rol, în parteneriate cu diferite zone de profil, cum ar fi Janus Film sau The Auteurs. Filme rare sunt restaurate și reintroduse în circuitul cinematografic, altele sunt salvate de la uitare, pasionații se raportează cu încredere la scara valorică aplicată de Criterion și își educă simțul critic prin consultarea listelor și a argumentelor lor. Este și o afacere în spate, una care presupune comercializarea filmelor de artă la o calitate deosebită (spre ex.: filmul despre care voi scrie are inclus în Colecția Criterion încă 3 filmulețe - despre viața Mariei Larsson, despre cum a fost realizat filmul și un documentar de o oră despre regizorul suedez Jan Troell). Așa zic și eu lucru făcut cum trebuie, nu călduț! Desigur, vorbim de resurse, de profesionalism, de o mentalitate în care filmul este un mod de a trăi, nu doar de a cultiva o pasiune, dar uite că se poate face foarte serios. Și nu de puțin timp, ci din 1984!

"Momente netrecătoare" (Maria Larssond eviga ogonblick)(2008) - regie: Jan Troell (filmul e cunoscut sub titlul Everlasting Moments)
Maria Larsson. O femeie obișnuită cu o falie de insolit în viața ei: fotografia. Prin ea reușește
să vadă și să simtă dincolo de condiția ei de soție a brutalului Sigfrid, de mamă a 6 copii, de casnică a cărui timp este aproape în întregime confiscat de treburile zilnice. E o relatare adevărată despre emanciparea femeii la începutul secolului, despre nașterea fotografiilor și a puterii pe care o au asupra imaginației și memoriei oamenilor. Țurțurii la care se uită pe la începutul filmului vin cu muzică atașată și Maria observă faptul că există sinestezii vii în natură, deși nu și le poate explica. Doar le simte, își lasă atenția distrasă către ele și apoi le fotografiază. Maria Larsson (jucată impresionant de Maria Heiskanen) își eliberează sensibilitatea creatoare prin artă, aproape în mod involuntar. Camera "Contessa" este câștigată la o loterie, se retrage din viața celor doi soți pe care i-a unit, revenind când o nevoie financiară o determină pe Maria să o vândă. Pedersen, care va deveni îndrumătorul ei, vede la ea o înclinație și o neliniște și o încurajează să fotografieze. Nu înțeleg cum de ia naștere o fotografie! E un miracol! (lecția cu fluturele și imaginea captată în palmă) este începutul unui drum care va deveni adiacent vieții ei până la a-i amenința serios stabilitatea interioară și responsabilitățile: Nu mai vreau camera! E ca și cum fotografia a pus stăpânire pe tot ce este în mine și uit să fiu mamă. Mă transformă într-o altă persoană!

Nu este o artistă cu angoase, nici vreo teoreticiană cu viziune globală, nici vreo analistă abstractă a rolului fotografului în lume, este doar un om fascinat onest de un miracol, de posibilitatea de a-l repeta, paradoxal, în mod unic, de șansa de a fi cu un mic pas înaintea timpului și a trecerii - tot ce este fotografiat are o mai mare șansă de a rămâne, în timp ce toate celelalte trec sau se transformă. Când te uiți prin camera de fotografiat la lumea de afară, ce vezi? O lume întreagă de explorat, de păstrat, de descris și, odată ce ai văzut asta, nu mai e cale de întoarcere. Cei care o văd prin tine nu pot ține ochii închiși. - îi spune Pedersen atunci când ea simte că ființa ei se bifurcă și pierde controlul asupra direcției vieții ei, lăsând asta pe seama fotografiei. Relațiile sunt foarte firești, dar intense: lucrurile se schimbă debordant de repede, esențele se păstrează și vocea narativă a fiicei celei mari dă un plus de autenticitate, căci apare o fibră afectivă asociată venită din participarea la momentele evoluției mamei. Maja, adevărata fiică a Mariei Larsson, a furnizat de fapt toate informațiile pentru film.

Jan Troell (Emigranții, Pământul Nou, Hamsun) filmează fotografiind în filmele sale, este interesat de peisaje umane și nu e neapărat un vizionar. Povestea Mariei este proiectată pe fundalul schimbărilor sociale (capitaliștii și socialiștii), a revoltelor, a mediului din cartierele mărginașe (spațiul extins), iar căsnicia este zona imediată de viață, de multe ori constrângătoare, dar alternând momentele de liniște cu cele de zguduire. Istoria Suediei se împletește cu viața familiei și a emoționantei Maria, care în ciuda aparenței sale fragile se dovedește a fi un munte de om. Unele pasaje sunt construite cu minuțiozitate, cum sunt scenele fotografierii unei fete moarte, a pisicii privind pe geam sau scena când Maria merge cu toți copiii ei la un film cu Charlie Chaplin și, întorși acasă, își fac toți mustață și dansează ca acesta. E ca și cum Maria extinde asupra copiilor deschiderea pe care ea a găsit-o prin fotografie și vrea să împărtășească măcar cu aceștia, dacă nu poate face asta și cu soțul ei. Familia nu se destramă, căci ea o ține bine legată și copiii sunt ascultători, în ciuda micilor răbufniri, iar fotografia ajunge să fie folosită și ca sursă de supraviețuire, nu doar ca delectare. Finalul filmului este cam idilic, într-adevăr, căci bucla se încheie precipitând evenimentele spre concluzii și acestea vin ca o răsplată binemeritată.

Filmul demonstrează că o pasiune te poate ajuta să gestionezi cu alți ochi și cu o altă inimă viața care ți se întâmplă, că bucuriile aduse de creșterea unor pasiuni aduc un plus de energie și de distanță față de tragismul vieții, pentru a-l asimila în dozele "recomandate".