Vineri ca o nucă (7) - "Nu regret tinerețea noastră"

Pledoarie pentru poveștile din noi înșine

Kurosawa. La Clubul Cinefililor a fost luna aceasta Yasujiro Ozu și cred că din acest motiv am făcut o buclă spre Kurosawa. Sunt tare diferiți: Ozu este senin și împăciuitor, descriptiv, aplică o estetică a luminosului, a observației încete, atente, aproape în timpi reali, pe când Kurosawa este narativ, pasionat de conflict și de condiția umană surprinsă sub scânteia ciocnirilor, caractere puternice se conturează în încleștări, sfâșieri se amestecă necontenit cu liniști. Ambele filozofii cinematografice sunt articulate stilistic impecabil, cu note distincte: Ozu este aproape fotografic, îți transmite senzația de tihnă, interiorizează, este contemplativ, chiar static, dar Kurosawa este fascinant prin câte registre a trecut și cum și-a pus creativitatea sub presiune mergând spre ecranizări, spre Japonia tradițională, spre cea de după-război, spre lumea samurailor, dar și a oamenilor obișnuiți, exteriorizând, fiind participativ. L-am descoperit cu plăcere pe Ozu: este puternic vizual, a explorat în profunzime zona specificului japonez de după război și delectarea cinematografică nu te dezamăgește (Tokyo Monogatari este argumentul imbatabil). Kurosawa este însă mai apropiat de orizontul meu de așteptare ca cinefilă, este mai incisiv, nu ezită să atace probleme deranjante, să filozofeze și să expună vulnerabilități umane, să purifice prin film unii demoni dinăuntrul său. Așa cum face Bergman.

"Ființele umane sunt incapabile să fie sincere cu ele însele. Nu pot vorbi despre sine fără să înflorească. Egoismul este păcatul pe care omul îl poartă cu sine de la naștere - este cel mai dificil de pus sub stăpânire." (fragment din Something like an Autobiography, de Akira Kurosawa)

Nu regret tinerețea noastră (Waga seishun ni kuinashi)(1946) - regia: Akira Kurosawa

Un film de început. Al șaselea. Kurosawa încă nu avea cristalizată concepția ce avea să-l consacre. Există însă din plin forța expunerii atât de specifică lui și, deși inserțiile de documentar din incipit par a ne pune în fața unui exercițiu stilistic de fixare obiectivă a epocii, a doua jumătate capătă alte valențe și confruntarea cu sine și cu lumea devine esențială. În contextul cinema-ului japonez preocupat tematic de familie, idilele, tradiție, Kurosawa vine cu o viziune extinsă și sparge spațiul strâmt de desfășurare a creativitățiii sale. În acest fim abordează teme-clișeu, dar le tratează complet altfel: deși preocupat de imaginile masculine, ca simboluri pentru loialitate, coloană vertebrală, onoare, răzbunare, trădare, aroganță, putere fizică și morală, alege să pună în centru o femeie, care nu este jucată de orice actriță japoneză, ci de Setsuko Hara, preferata lui Yasujiro Ozu, cea care apare în Tokyo Monogatari, în rolul seninei Noriko.

Kurosawa nu este Ozu. În filmul lui Setsuko Hara nu va avea un rol senin. Dimpotrivă. Viața personajului interpretat de ea, Yukie, fiica unui profesor universitar din Kyoto, va fi pusă sub semnul presiunii alegerii între doi bărbați ce evoluează diferit (unul devine parte din sistemul căruia i se opusese la începutul studenției, celălalt rămâne un răzvrătit și nu își abandonează ideile revoluționare) și, mai târziu, între o viață resemnată și una activă. Kurosawa scoate femeia din poziția ei tradițională, o așează în cruciada căutării sensului vieții, ca orice om: restituie o demnitate ignorată în filme și arată că se ascund caractere puternice în femei. Yukie se descoperă, învață despre sine, își ascultă instinctele care o debusolează, se agită, se răzvrătește, părăsește căminul, nerefugiindu-se într-o căsnicie, ci în libertate. Tatăl ei îi spune că aceasta vine cu un preț: povara responsabilității și sacrificiile, dar Yukie vrea să încerce, căci simte cum nu trăiește, nu este vie. Filmul se construiește cu fermitate ca un bildungsroman - se evită melodrama, romantismele prețioase, slăbiciunile gratuite și se exprimă cu tărie căutarea, necesitatea găsirii și fixării sensului, prin care comoditatea acceptării unei vieți prestabilite prin tradiție este explodată de nevoia acerbă de exprimare a propriei ființe, distincte de celelalte.

Simetria scenei de la râu (panta rei) - arată practic evoluția lui Yukie de la faza inițială, de tânără întrebându-se în privința vieții de pe marginea ei, până la femeia matură care știe de ce drumul ei s-a configurat într-un anumit mod și ce efecte a avut asupra ei. Ultima alegere este între sine și lume: preocuparea pentru propria ființă devine secundară, căci, odată rotunjită, simte altă nevoie, aceea de a dărui, de a construi în afară cu materialul din interior. Scenele muncii la orezărie sunt oglindiri ale încăpățânării unui om care se află pe direcția propriului drum și nu ezită, nu se plânge, nu regretă, chiar dacă suferă. A înțeles adevărurile pe care s-a dus în lume să le înțeleagă. Mama ei îi spune: Te-ai născut ca să suferi, copila mea!, dar Yukie îi răspunde: De ce? Nu m-am perceput niciodată astfel! Noge mereu spunea - Nu regret nimic din viața mea! Aici se află sursa fericirii mele.

Rădăcinile personajului Noriko din filmul lui Ozu se găsesc în acest film al lui Kurosawa. Yuki o prevestește pe Noriko și, ca fapt divers, într-o societate încă tradițională, care considera căsătoria obligatorie, actrița Setsuko Hara a ales să fie singură și fără copii, iar după moartea lui Ozu s-a retras definitiv de pe scenă, refuzând orice alt rol i s-a mai oferit după aceea. Are în prezent 90 de ani.