vineri, 31 mai 2013

25-26 mai 2013 - SLOVACIA - BRATISLAVA cu maci şi concertul DEPECHE MODE de ziua fratelui meu, Ştefan

Inevitabil. Mai îmbătrânim un an, ne mai vindecăm unii gărgăuni, ne înrăim în ale noastre, trecutul ne întoarce faţa către el şi "mâine" ne suflă în ceafă că la dânsul se află răspunsurile, devenim mai rafinaţi în ceea ce ne preocupă, mai greu de păcălit de cele mărunte, mai conştienţi de ce şi cine suntem, mai răbdători cu noi înşine şi cu ceilalţi. Cred că anii ce trec ne subţiază grila de prieteni, de oameni adevăraţi cu care poţi trece pe aceeaşi punte a "vorbitului de la mine către tine şi de la tine către mine", pentru că unele relaţii se coc, altele rămân crude, altele se înroşesc pe o parte şi rămân verzi pe cealaltă, altora le cad bobocii la început, altele se fixează în stadiul de floare sau sunt ca o ploaie de vară, trecătoare, răcoroasă şi atât. Fraţii - genul de legături cu care eşti blocat din cauza coincidenţelor genetice, dar tripticul de boboc-floare-fruct se aplică în acelaşi mod, poate chiar mai bine decât în cazul altor relaţii. Şi cum nevoia de constanţă la unele nivele e ceva definitoriu la mine, pot spune că Ştefan şi Bogdan (fraţii mei unul şi unul) sunt oameni cărora le datorez multe şi care ştiu că nu se vor îndepărta doar pentru că uneori drumurile alese de fiecare sunt diferite. 
Să revin la titlul postării: de Sfântul Ştefan, pe 27 decembrie 2012, trei bilete la Depeche Mode (un cadou cu bătaie lungă) pentru 25 mai 2013, pe stadionul din Bratislava, au poposit în mâinile lui Ştefan. În plus: avea să îşi sărbătorească ziua chiar la miezul nopţii, în trecerea spre 26 mai 2013!   



Atâţia maci într-un înec roşu! Cum în România nu am prea găsit aşa ceva, am dat peste câmpuri cu plante înalte şi diafane în petale roşii ca în poveşti în drum spre Bratislava, tranzitând Ungaria, într-o zi de 25 mai 2013 răcoroasă, dar cu soare după noi. Cum cânta Tudor Gheorghe în Pedeapsa macului, unele flori se grăbiseră şi ajunseseră deja la stadiul de măciulie verde şi cheală în soare: "Râd cicorile şi lanul,/ Creşte veselia,/ Că din macul roşcovanul/ A rămas acum, sărmanul,/ Numai măciulia.", iar sportul de a-ţi croi cărare printr-un astfel de lan se poate face mai uşor dacă ai pe cineva la deschidere!




Prin BRATISLAVA am mai trecut odată în martie, când am avut întâlnirea de proiect Comenius, dar nu am apucat să văd mare lucru pentru că am stat puţin şi doar în gară, aşteptând să fim duşi la Levice. Am lăsat maşina aproape de stadion şi ne-am aventurat prin zona centrală, pe la mall-ul unde era amenajat un colţ special pentru fanii Depeche Mode, cu săgeţi indicând crescător titlurile albumelor scoase de această formaţie, cu tricouri şi cd-uri, cu postere şi muzică în boxe, cu întrebări şi concursuri, ca înainte de un show organizat foarte bine. Sloganul era SK LOVES DM (Slovacia iubeşte Depeche Mode) şi sute de fani mişunau cu 3-4 ore înainte de concert prin holurile mall-ului sau pe la terasele din apropiere. În afară de Festivalul de la Hellfest din 2008 şi cel din 2011 nu am mai mers la concerte dincolo de România şi eram curioasă cum aveau să fie organizarea şi atmosfera!



Plin de lume, plin de oameni gata să asculte o muzică a unei formaţii de istorie, plin de oameni care ştiau cum este conduita la un concert, plin de nostalgici ai unei perioade în care muzica era mai mult muzică şi mai puţin zgomot. Nu a fost nebunia de lume de la Bucureşti, pentru că Depeche Mode sunt prezenţi destul de des prin Slovacia, dar la noi era pământ însetat după ei! Sonorizarea a fost IMPECABILĂ! Ştefan, care a fost la mult mai multe concerte decât am fost eu, a spus că e cea mai bună sonorizare pe care a auzit-o live de când merge la astfel de spectacole în aer liber. Depeche Mode live nu se compară cu Depeche Mode înregistrat: Dave Gahan este absolut argint viu pe scenă, se mişcă, gesticulează, nu se opreşte, e în permanenţă legătură cu publicul, vocea lui îţi intră pe sub piele şi transmite sută la sută chiar şi la piese precum Personal Jesus şi Enjoy the Silence pe care le-a cântat de mii de ori. Pe mine m-a terminat interpretarea lui Martin la Home şi tot concertul a fost ca o ieşire în Ţara Minunilor, 3 ore de perfecţiune muzicală într-un stil de tip insulă aparte. Absolut uimitor!





Un moş de marţipan cu 3 stâlpi din lumânări au marcat ziua lui Ştefan şi mă bucur că noi i-am putut face aşa un dar de ziua lui: un Depeche Mode de zile mari şi...ciocolată cu căpşuni! Plus, prezenţa, apropierea, gândul bun nu au termen de comparaţie sau de înlocuire. Restul sunt doar vorbe de dragul vorbelor şi intenţii ce aşteaptă la coadă să se concretizeze sau să se risipească în aer.



Postarea aceasta este scurtă, este doar o punere cu bold în peretele amintirii, este un moment cu un om drag realizat cu un alt om drag, ceva ce transmite mai mult dincolo de cuvinte decât prin ele. Iar noi vom avea grijă ca moşul de marţipan să vegheze pe Ştefan (măcar simbolic) în noul lui an, ghiduş şi aşezat confortabil de căpşunele însiropate, care s-au trezit imediat la întuneric! Digestia le-a fost uşoară!

marți, 28 mai 2013

1-6 mai 2013 - ITALIA - VENEŢIA şi Insula LIDO sau Paştele în valuri de lagună

Lev Tolstoi:                                                                         Trebuie
să creşti
încet
la fel cum
cresc
copacii. 


A doua oară în Veneţia. Prima dată am ajuns în 2008, când mi-am început călătoriile dincolo de graniţele ţării, eram tot în perioada Paştelui, chiar de Înviere şi venisem în formulă colectivă, în cadrul unui grup organizat, cu profesoare de la şcoală. Oraşul nu s-a schimbat prea mult, doar eu sunt puţin alta şi am poposit de data aceasta în el aşa cum mi-am dorit atunci, în cazul unei reveniri, în formulă de doi. Nu consider neapărat Veneţia un loc predilect pentru îndrăgostiţi, chiar dacă aşa spune percepţia generală, nu îi neg farmecul aparte, nu contest străduţele, podurile şi canalele aflate departe de zona de forfotă din centru drept un labirint de tihnă pentru mâinile împreunate, dar istoria personală a fiecărei poveşti selectează alte spaţii cu semnificaţii, nu cele îndosariate de toţi ceilalţi. Sunt destule cotloane altfel ce pot transforma un loc generalizat în ceva aparte şi asta e măsura călătorilor şi a drumului lor.  





Nu voi intra în amănunte de istorie a locului pentru că am făcut acest lucru atunci când am scris prima dată despre Veneţia. Este fascinant să vezi cum au construit oamenii chiar şi acolo unde apa e stăpână declarată, cum mii, zeci de mii de oameni vin săptămânal să vadă acest oraş plutitor, încât ajungi să înoţi între aceste râuri de picioare mergând spre punctele de atracţie, spre Palatul Dogilor, spre Canale Grande, spre Piazza San Marco şi spre Basilica San Marco. Noi am hălăduit o zi întreagă pe unde am vrut: am urcat în Turnul din Piazza San Marco, am staţionat preţ de câteva poze la Puntea Suspinelor, am făcut slalom printre turişti aproape de Palatul Dogilor, unde coada era pe măsura faimei locului, am stat la coadă la Basilica San Marco de două ori, pentru că nu ne-am informat cum trebuie: la ora 14 se deschidea accesul în biserică, până atunci putând merge doar în zone adiacente ei, inclusiv pe acoperiş, iar noi am aflat acest lucuru abia când am ajuns în faţă, în jur de ora 12.30. Ne-am dus în altă parte şi ne-am întors în jurul orei 14, conform programului afişat de ei! După episoadele de sălbăticie din Slovenia, după porţiile consistente de munte cu ape, cascade şi chei, după orele linişte de la lacuri, Veneţia a venit ca un şuvoi de freamăt şi aglomeraţie, de entuziasm de la cei din jur, de grabă, peste care noi am trecut în ritmul nostru, nici prea-prea, nici foarte-foarte, urmârind pe hartă câteva locuri mai aparte. Eterna preocupare pentru locurile impresionante aflate mai la marginea interesului general! 





Turnul din Piazza San Marco oferă o perspectivă excelentă asupra întregului oraş: am stat cuminţi la o altă coadă, alături de ruşi, olandezi, germani, am plătit intrarea, hopa-sus cu liftul şi...mirare roată-împrejur! Tot ce e de înălţime e cusut parcă într-un altfel de model: se pot vedea tiparele arhitectonice, deschiderile, notele distincte şi extravaganţele, te ridici deasupra zumzetului şi vezi întreaga platformă de construcţii înconjurată de ape, insule pline până la refuz de case, biserici, pontoane, acoperişuri din ţiglă cărămizie, peste care se aşterne o umezeală prezentă indiscutabil în atmosfera Veneţiei.




E frumoasă Veneţia atunci când nu te sufocă. E plăcută vederii atunci când câmpul tău vizual nu e ocupat de pereţi scorojiţi de la apă şi de la vânt. E interesantă în apele ei atunci când eroziunea nu devine atât de evidentă. E ochioasă atunci când mizeria nu e la doi paşi. Cred că italienii ar trebui să aibă mai multă grijă de acest oraş, care ni s-a părut exploatat până la refuz, pe sistemul că lumea oricum vine în orice perioadă a anului şi nu sunt necesare aşa mari investiţii în conservarea şi consolidarea tuturor clădirilor. Pe lângă ideea de păstrare a unei atmosfere specifice locului, cred că se tolerează un anumit nivel de degradare, căci locul se află la discreţia naturii şi nu al omului, iar acest fapt nu e chiar încântător, mai ales că efortul cel mai mare de "disciplinare" a apelor din lagună s-a făcut deja. Deoarece am stat mai mult de data aceasta, am mers şi pe canale cu vaporetto până la Tronchetto, am fost mai atenţi la detalii, am putut observa traficul imens, am îndosariat multe vase de croazieră şi am concluzionat că veniturile din turismul veneţian sunt destul de consistente, dar mai mult ca sigur puţin din ele se întoarce şi în modul în care oraşul arată sau este păstrat, mizându-se pe faima lui ca motiv suficient de poposire pe acolo. Şi e, într-adevăr, ceva de văzut într-o viaţă de om!   


Surpriza mă aştepta pe Insula Lido. Miezul ei, de fapt, căci întreaga călătorie la Veneţia a fost o neaşteptată surpriză atunci când mi s-a spus despre ea în luna februarie (Slovenia s-a legat ulterior, aşa cum se întâmplă când laşi lucrurile să vină spre tine în ritmul lor). Am stat la înălţime, la Residence Oasis, într-un apartament cu terasă şi vedere spre lagună şi spre Veneţia, totul fiind aranjat cu mult bun gust, cu hărţi pe pereţi în tablouri, cu noduri pescăreşti în colţuri, cu ferestre mari spre ape, cu globuri împletite şi prinse în grindă, cu porumbei mâncăcioşi şi rufe întinse la uscat la clădirile alăturate. Tihnă şi soare (cam mult, ce-i drept!) în Sâmbăta Mare de dinaintea Paştelui!  





Am ieşit la hălăduit prin Lido, desigur! Voiam să găsesc şi o biserică pentru seara de Înviere, dar nu am avut prea multă baftă, pentru că italienii sunt catolici şi avuseseră Paştele la sfârşitul lunii martie, aşa că am sărbătorit la telefon cu omuleţii de acasă, ne-am sunat fiecare familia, prietenii apropiaţi şi am încropit o masă de Înviere, după cum făceam acasă cu părinţii şi fraţii mei. După un post de 7 săptămâni a fost chiar frumos să ne înfruptăm din delicatese luate din Lido, mai ales din bucăţile de mozarella cu roşii-cherry şi cu busuioc şi să bem un pahar de vin alb în răcoarea reconfortantă a înserării. Apusul l-am prins după ce am terminat cumpărăturile, în momentul când deja se încheia, iar dimineaţa ne-au trezit culorile şi aburii ce semănau tare mult cu muntele. Ar fi o idee ca Paştele următor să îl facem pe vreun vârf de munte, mai ales că visul cu Anul Nou s-a realizat deja şi îi trebuie un succesor! 




Dacă tot veni vorba de Înviere şi biserică, trebuie să amintesc de Basilica San Marco, pentru că în 2008 am intrat puţin în ea, era duminică dimineaţa, era slujbă şi nu puteam umbla pe îndelete, dar anul acesta am avut şansa aceasta. Ne-am aşezat a doua oară la coadă, după ce ne-am cocoţat în Turnul Piezzei San Marco, şi am intrat împreună cu mulţi alţi doritori pentru a vedea un interior asemănător celui de la Hagia Sofia, cu picturi bizantine, cu un altar dublu, cu catapeteasmă, cu un mozaic de mare fineţe sub picioarele noastre, cu statui din marmură şi din lemn, cu Pala D'Oro din spatele altarului. E o piesă de istorie de dinaintea separării bisericii şi e o dovadă că schisma e doar ceva ce oamenii aleg să facă, nu e un atribut al divinului. Am fost recunoscătoare că am ajuns în ea chiar în Duminica Paştelui! 




Veneţia, ca şi Slovenia, şi Germania, şi Viena, şi Innsbruck, şi Stubai, şi câţiva munţi înăltoci de prin Carpaţii noştri sunt, pentru mine, pentru noi, fragmente cu sens dintr-o împletitură. Basmele se scriu cu "A fost odată ca niciodată...", dar poveştile oamenilor se scriu cu "A fost..." şi cu "Este acum...". Basmele sunt înclinate când într-o parte, când în alta, caii vorbesc la trap, păsările măiestre poartă farmece în aripi, zmeii sunt prea antipatici, Cosânzenele prea codane şi Feţii-Frumoşi prea ţinuţi în braţe pe nemeritate de toată lumea. Poveştile cu oameni sunt palpabile, se ţes din intenţii şi fapte, din doruri şi slăbiciuni, din iertări şi îndrăgostiri, din realităţi şi visări, din mizerii şi clarităţi, din înnădiri de moment şi prelungiri de aşteptări, din răbdări mocnite şi nerăbdări avântate. Pentru poveştile (ne)cunoscute aflate în scriere, rând pe rând, filă cu filă, cu grijă la fiecare literă, o parte din Poemul conjuncţiilor şi prepoziţiilor al lui Ivcelnaiv, pe care îl savurez zi de zi de ceva vreme încoace:

"știam că știu
că sînt ce sînt
cuvânt pe cuvânt

m-am trezit că trezeai
minele din mine
ce bine, ce bine"



Basmele se încheie, poveştile continuă. Basmele sunt o insulă, izolată în imaginaţie. Poveştile construiesc poduri, unesc drumuri, temporar sau permanent. Secundele devin altceva atunci când sunt trăite pe poduri decât în cazul când sunt epuizate pe insule. O secundă (tot al lui Ivcelnaiv) este una aruncată de pe un pod pe o apă lină, ca o barcă de hârtie colorată trimisă în lumea largă: 

"înainte de a da timpul înapoi
așa cum ne pomenim spunând de multe ori
ar trebui să învățăm să oprim timpul în loc.
ca să oprim timpul în loc ar trebui
să nu mai lăsăm să treacă atât de ușor
secundele care ne plac. să ne agățăm
de ele cu unghiile, cu dinții, cu pleoapele.
să tragem puțin de timp.
să ne îndrăgostim mai des, și nu doar de oameni – știi că asta
creează sentimentul de oprire a timpului în loc.
să facem secundele nemuritoare tot gândindu-ne la ele.
să le povestim, să le facem secundelor mici statuete
din secunde. să le dăm nume. să le desenăm.
eu, de exemplu am scris rândurile astea într-o secundă."

Luna mai a fost de o generozitate uluitoare şi, ca de fiecare dată când sunt copleşită de astfel de momente, mulţumesc din suflet şi apreciez cu recunoştinţă. Sunt sigură că piedicile momentane care se pun luntre şi punte următoarelor călătorii şi fragmente cu sens din poveste vor fi trecute una câte una cu răbdare şi credinţă, căci acuma, scriind despre Slovenia şi Veneţia la o lună distanţă, o lună nu foarte încântătoare pentru mine, o lună de rezolvat un genunchi mai buclucaş decât am crezut, realizez din nou cât de vital este să trăieşti secunda cu vârf şi îndesat, oprindu-te la ea şi în ea, până să treci la următoarea. Odată cu aceste călătorii se adună ceva semnificativ, dar se macină şi timp din noi. Important e că se duce construind ceva, nu se iroseşte, aşa că o să gândesc şi o să mă rog să fie totul bine pentru ca podul să fie trecut încetişor spre alt orizont!

*** Vedere asupra Veneţiei - luată de pe un site ce prezintă perspectiva unei  păsări!

joi, 23 mai 2013

1-6 mai 2013 - SLOVENIA (III) - lacuri: BLED, BOHINJ, WORTHERSEE (Austria) şi PREDIL (Italia)

Cascade şi chei asezonate cu patru lacuri. Două căutate în Slovenia, unul aflat prin apropierea hotelului din regiunea austriacă Carinthia şi unul ieşit pe nepusă masă în calea noastră, la graniţa cu Italia. Linişte, calm, somnolenţă leneşă sub lumină sau sub nori bosumflaţi, curăţenie şi culori senine, oameni ieşiţi agale pe maluri pentru respirarea unduirilor şi un chef colosal de dolce farniente. De astfel de ingrediente ni s-au împiedicat picioarele atunci când am poposit/ne-am plimbat pe lângă cele patru lacuri: "cât vezi cu ochii până-n linia lui orizont/ doar linişte şi pace pe întregul front" (Ivcelnaiv).



WORTHERSEE este lacul austriac din ieşirea noastră, aflat pe lângă localitatea Portschach, dintr-o regiune pitorească - Carinthia, cu munţi în depărtare, cu verde atârnat pe maluri, cu ieşiri pe platforme la pescuit sau la bărci, cu parcuri şi o apă limpede, de parcă abia s-a născut, cu raţe mofturoase şi peşti vioi, vizibili de pe mal. Nu am să înţeleg cum de reuşesc oamenii aceştia să întreţină natura într-atât de curată, de impecabilă, îi lasă spaţiu de desfăşurare şi obţin la schimb adevărate oaze de tihnă, de biciclit, de relaxare. Totul stă în educaţie, într-o preocupare continuă devenită reflex, în creşterea unei anumite atitudini faţă de spaţiul public...ştiu aceste lucuri, dar tot mă uit cu ochii mari atunci când constat atâta consecvenţă: ceea ce la noi pare infernal de obţinut, acolo parcă e ceva firesc, venit din muncă, nu degeaba, din priorităţi clare devenite reguli, din "făcut", nu doar din "zis". 




Omul tău, alintat cu capul în poala ta, la margine de lac, lenevind ca un brotac la umbră, sub priviri suspicioase de raţe şi fremătări de culoare în florile de înălţime pe crengi. Cred că atunci când simplităţile se îmbină nestingherite apucăm să gustăm din bucuria aceea de "a fi"  pe care o mai rătăcim în grabă între celelalte lucruri mai mult sau mai puţin importante din viaţa noastră: "Eu văd viaţa ca pe o jucărie care ni se dă la naştere şi ni se ia la capăt. Jocul se sfârşeşte totdeauna în lacrimi. Copilului i se iau darurile, i se strică bucuria şi, de aceea, mă oblig să râd, să râd mereu de pretenţiile noastre la dăinuire." (Ioana Celibidache). Fără oleacă de filozofeală parcă nu îmi priesc aceste momente, inevitabil se adună idei şi stări care ard în memorie şi transformă locul în altceva, marchează o maree, crescândă sau descrescătoare, care se înalţă spre ţărm sau se retrage în mijlocul oceanului. Preţuire, mon cher!




PREDIL este un lac aflat la graniţa dintre Slovenia şi Italia, la o altitudine de 969 m şi cu o suprafaţă de un kilometru pătrat. Este situat între munţi, între Kanin şi Mangart, şi e de o frumuseţe încântătoare, mai ales că îţi iese în faţă fără să te aştepti la astfel de daruri din partea drumului tău. Tot aici se află şi Paso di Predil, punct de trecere între munţi. Brânduşe şi motociclişti curioşi am găsit din plin pe maluri, plus o gură de vărsare largă de spuneai că în câteva zeci de minute întreaga căldare de apă se va vărsa şi nu va mai rămâne decât lacul...în fundul gol, gata de a poza nud. 




BLED a avut parte de atenţie prelungită din partea noastră, pentru că şi-a luat parteneră o cumătră de ploaie care ne-a ţintuit pe o terasă ceva vreme, dar am compensat cu alte activităţi, culinare de data aceasta, ca să nu pierdem ocazia ivită. Lacul Bled s-a format în urmă cu foarte mulţi ani, când gheţarul Bohinj s-a retras, iar în urma sa a rămas un bazin cu o lungime de 2120 m şi adânc de 30 m, care a fost umplut cu apa provenită de la topirea gheţarului. Zona este extrem de liniştită, cu spaţii curate şi pungi de rezervă la coşurile de gunoi ce au capace de inox, cu hoteluri şi terase de unde poţi savura detaliat atmosfera. Am putut observa traseele pentru canoe de pe suprafaţa lacului, tribuna pentru competiţiile sportive, pescarii liniştiţi stând în "gara aşteptării" peştelui la nadă şi mulţi oameni, turişti de toate felurile, la pas ca noi sau cu rucsaci serioşi în spate. În inima lacului glaciar se află singura insulă naturală din Slovenia, din calcar şi dolomită, care se înalţă deasupra apei de pe "podeaua" fostului gheţar Bohinj. Insula este o atracţie ochioasă, mai ales că pe ea a fost construita Biserica de Pelerinaj Adormirea Maicii Domnului. Drumul de la malul apei până la poarta bisericii măsoară fix 99 de trepte ascendente, construite în 1655, iar în 1952, insula a fost declarată monument cultural şi istoric.




Pe lângă insulă, îţi mai atrage atenţia Castelul Bled, cel mai vechi din Slovenia, aşezat pe marginea unei stânci abrupte, chiar deasupra lacului. Castelul a fost pentru prima oară menţionat în scris în 1011, atunci când împăratul german Henric al II-lea l-a donat Episcopului din Brixen. Se crede că, la acea dată, pe terenul ocupat astăzi de castel se afla doar un turn în stil romanic, înconjurat de un zid de protecţie. Turnuri adiţionale au fost ulterior construite şi sistemul de fortificaţii a fost perfecţionat în Evul Mediu târziu. Noi nu am vizitat nici biserica, nici castelul, căci voiam să parcurgem cei 6 km de promenadă care înconjoară lacul, agale, cu pauze de poze şi în tandem cu raţele şi lebedele, locuitoarele nestingherite ale apei. Iar când ploaia a considerat că merităm un popas, nu am contrazis-o! 






Berea a fost încercată, desigur!! Şi alte detalii ale zonei ne-au alimentat discuţiile despre ţara în care ne aflam: prelata de la un cort al unui restaurant fusese realizată luând în consideraţie  şi...copacul, care nu a fost doar tolerat în amenajarea terasei, ci chiar inclus în ea! Ajunsă acasă, am căutat mai multe informaţii pe internet şi am aflat că "Bled este membru al Alpine Pearls, o asociaţie turistică al cărei scop principal îl reprezintă promovarea turismului cu efecte minime asupra mediului (sustainable tourism). Cei pasionaţi de cumpărături vor fi uşor dezamăgiţi, căci Bledul nu este genul de oraş cu mall-uri, ci este una dintre puţinele municipalităţi care nu au un centru comercial." Trebuie să te mulţumeşti cu magazinele mici din centrul staţiunii, dar şi din zonele mai izolate, în general orientate către turişti.



Slovenii fac extrem de mult sport! În zilele cât am hălăduit cu maşina pe drumurile de munte şi nu numai, am dat peste zeci de biciclişti echipaţi corespunzător, la Bled copiii cu părinţii pedalau cu cască, genunchiere, cotiere, tot ce trebuie, am văzut mulţi oameni alergând dimineaţa, cu căşti la urechi, aşa că...tot respectul pentru sănătatea de care au grija aşa de atent, pe măsura sănătăţii naturii din ţara lor!



Ne-am mai întâlnit în drumul nostru cu un alt lac, unul artificial de data aceasta, de lângă localitatea Most na Soci ("podul de pe râul Soca"), un vrăjitor între munţi, cu ceţuri şi culoare smarald, cu linişte de Lumea Cealaltă. Lacul se formează aproape de confluenţa râurilor Soca şi Idrijca  şi te uimeşte de-a dreptul, te ţintuieşte să îl tot priveşti. În zonă se află relicve din Epoca de Bronz, un sit arheologic cu 7.000 de morminte, care fac din Most na Soci unul din locurile esenţiale de explorat din perioada preistorică a omenirii. Pe noi ne-a oprit lacul, nu am pătruns în profunzimile istorice ale localităţii, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu diferite cascade mai mici sau cu aburi ridicaţi după ploaie de pe coaste de munte deasupra caselor sau a râului Soca. Absolut încântător! 






BOHINJ a fost mai văduvit de prezenţa noastră, pentru că am ajuns la el târziu după-amiază şi s-a aflat pus într-o concurenţă directă cu Savica, cea mai mare cascadă din Slovenia, aflată în apropierea lui. Am ales cascada, desigur, şi am redus timpul pentru lac, în ideea că vom reveni în zonă pentru trasee pe munţi, mai ales că oferta e diversă şi...avem şi hartă amănunţită cu Parcul Triglav, "întins pe 3% din teritoriul ţării şi declarat zonă protejată din 1924". Brohinj este cel mai mare lac (glaciar ca şi Bled) din Slovenia, având peste 4 km lungime, 45 m adâncime şi 10 km roată-împrejur, o biserică emblematică la un capăt şi zone pentru turişti în aceeaşi mentalitate ecologică întâlnită în Slovenia.





BALANCE - am lăsat un loc aparte hotelului din regiunea Carinthia unde ne-am cazat, deoarece este un spaţiu gândit ca o poveste cu semnificaţii orientate în jurul celor patru elemente: apă, aer, foc, pământ. Camerele au câte o bandă paralelă cu tocul uşii, de o anumită culoare, reprezentând tipul de element după care este configurată încăperea (ex: noi am stat într-o cameră cu motivul "apă" şi atunci semnul alchimic al apei era prezent peste tot, pe şerveţele, pe lenjerie, pe perdele, pe veioze, pe covor, simbolul era desenat mare pe perete: totul făcut într-o manieră discretă, nu bătătoare la ochi). La fiecare etaj este amenajată o cameră de lectură şi de delectare artistică, numită Gallerie, cu rafturi pline de cărţi, cu picturi, cu fotolii confortabile, iar uşile poartă cele 4 semne prin care se realizează echilibrul. Totul este foarte elegant, culorile sunt primăvăratice, sunt promovate mâncărurile locale, dulceţurile, personalul angajat este luat doar din zona Carinthia pentru că un localnic ştie să îşi promoveze cel mai bine zona şi aceasta creşte economic dacă ei ocupă locurile de muncă existente şi nu cei veniţi din afară. Mentalitate inclusivă şi orientată nu doar spre bani prin orice mijloace!





Am ajuns seara, destul de târziu, dar ne aşteptau chiar deţinătorii hotelului. Familia Grossman este formată din 3 membri, tatăl este economistul, mama este managerul şi artista, iar fiul face Şcoala de Turism din Carinthia şi lucrează cot la cot cu angajaţii, nu conduce o maşină scumpă doar pe baza faptului că e băiatul părinţilor săi. În cele 4 zile cât am stat la ei l-am văzut făcând tură completă, de la servit la micul dejun, la debarasat mese, la primit oameni la recepţie, la room-service. Ideea este ca el, viitor deţinător de hotel, să cunoască absolut toate aspectele acestei afaceri, să îşi însuşească o perspectivă integrală făcând, nu doar observând. Aşa da, şcoală serioasă! La un schnaps de zmeură şi unul de pere, Andreea Grossman a stat vreo 2 ore de vorbă cu noi despre zonă, despre Austria, despre România, despre gătit, despre pictură şi despre 30 de ani de muncă, despre cum ideile pot prinde contur dacă te ţii de ele şi eşti calculat în realizarea lor. Nu idealizez nimic, nu spun că ceea ce am găsit acolo e un model, este doar o posibilitate concretă de a face turism îmbinând elemente prin care banii daţi şi timpul petrecut să merite din plin. Când turismul este o tradiţie unitară bazată pe facem lucruri, nu doar pe scriem despre ele, ni le propunem şi mai vedem, atunci înfăţişările rezultatelor arată aşa cum am găsit noi la Balance. 



Tablourile realizate de Andrea Grossman împânzesc pereţii hotelului, sunt de vânzare, ea face şi work-shop-uri de pictură şi de gătit, e un om cu idei, inovator, riscă, având şi resursele necesare asumării lor. Pe noi ne-a încântat şi ne-am propus să revenim, căci mai sunt alte 3 elemente de încercat! 

Poţi fi călător pe cărări de munte şi să dormi la cort, înghesuit şi amorţind pe pământ. Poţi să te lăfăi într-un pat imens la un hotel de patru stele, abandonându-te în căldura lui proaspătă. Poţi să experimentezi dormitul la prici, în cabanele de munte, sau la refugii. Poţi dormi sub clar de lună, direct privind la cerul liber. Important rămâne să te mişti şi să te întinzi atât cât te ţine pătura, căci fiecare experienţă îţi mai descoperă o fâşie din tine şi, dacă spuneai iniţial că nu se poate să îţi aducă ceva în plus, e posibil să te înşeli, căci orice drum departe de casă e cu plus. Depinde de categoria unde îl pui!