vineri, 31 decembrie 2010

Vineri ca o nucă (4) - "Dean Spanley"

Pledoarie pentru poveștile din afara noastră

"Oamenii - când sunt singuri, vor să fie cu ceilalți și, când sunt cu ceilalți, vor să fie singuri. Până la urmă, toți suntem așa." (Gertrude Stein) - umorul are maniera lui specifică de a ne apropia de ceilalți și de noi înșine, așa că...avem nevoie de resurse inepuizabile!

"Dean Spanley" (Dean Spanley)(2008) - regie: Toa Fraser

Începând cu replica O observație de bun simț: evenimentele remarcabile au adesea începuturi obișnuite., spusă de personajul-narator interpretat de Jeremy Northam, filmul este o ecranizare a romanului omonim scris în 1936 de Lord Dunsany.

Atmosfera este tipic britanică în vechea și excentrica Anglie, într-o zi obișnuită de joi, în care un fiu își vizitează în mod regulat tatăl. Rutina inițială și stilul protocolar nu promit prea multe, dar, la primul schimb de replici, așteptările se schimbă: ironie subtilă, exact cum am mai avut plăcerea să văd în Sleuth (1972), Kind hearts and coronets (1949), Lion in Winter (1968) sau am citit în Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome.

Tatăl (fenomenalul Peter O'Toole) îi spune fiului: Foarte la îndemână joia. Ține miercurea și vinerea sã nu se ciocneascã. și ai confirmarea că te așteaptă ca cinefil o pură delectare de ironie. Lecția umană se va desprinde într-un mod neașteptat dintr-un colț ce părea puțin productiv ca intrigă la început: o prelegere despre transmigrația sufletelor, despre existența paralelă a energiilor spirituale aduce cele două personaje în fața unui preot, a lui Dean Stanley, cu care se mai întâlnesc odată la club, bând Tokai, o băutură austriacă făcută pentru curtea regală și deschisă doar prin decret regal. "O primă întâlnire e o întâmplare, a doua e o coincidență, a treia are deja o semnificație" - îl face pe fiu să își dorească a-l cunoaște pe preot și să descopere prin el că transmigrația sufletelor este posibilă. Deja pare prostesc de-a dreptul, dar nu este absolut deloc!

Sam Neill îl joacă pe Dean Spanley, fiind practic în centrul filmului, chiar dacă nostalgicii lui Peter O' Toole cred altceva (și mare parte din film m-am regăsit printre ei, recunosc!). Preotul este destul de enigmatic, retras, greu de îmblânzit social, reticent, dar cu o mare și asumată slăbiciune pentru Tokai și pentru aforisme personale de genul "Only the closed mind is certain". Această dovadă de înțelepciune altoită pe ironie îl sensibilizează și provoacă pe fiu, care, făcând rost de Tokai prin mijloace ocolitoare, îl convinge pe preot să vină săptămânal la el la cină. Tokai-ul va dezlega limba și va declanșa anamneza sufletul preotului, nu pentru confesiune proprie, ci pentru mărturisirea unei existențe anterioare formei umane. Transa extinsă acaparează atenția la punctul culminant: monologul lui Dean este o dovadă de culme actoricească pentru Sam Neill, reușind prin maniera hipnotică, acaparatoare, ușor eliptică să te țină ochi și urechi țintuit de ecran. Efectul este un râs dublu: de personaje și de tine ca privitor, pentru că povestea, oricât de neverosimilă ar fi, este absolut savuroasă!

Ideea sufletului canin pare absurdă, dar țesută în poveste și prin modul în care este transmisă se ajunge la o atmosferă magică. Aceasta va sparge monotonia relației tată-fiu, cei doi se vor vedea în sfârșit în lumina legăturii adevărate dintre ei, suferințele emoționale ale tatălui își vor găsi leacul și viața își va urma pașii până la următorul ciclu. Nu este un film care să problematizeze credința, nici reîncarnarea, pentru că nu se vrea atât de serios și incisiv. Este un film bazat pe dialog inteligent care arată că oamenii se pot vindeca prin cele mai absurde căi, uneori total neașteptate și combinate cu o doză de umor. Cum spuneam și la început: ținut ca resursă inepuizabilă!

vineri, 24 decembrie 2010

Vineri ca o nucă (3) - "Plânsul lui Nietzsche"

Pledoarie pentru poveștile din noi înșine

Îmi plac filmele care abordează viața unei personalități dincolo de ce a scris, a pictat, a sculptat, a gândit. Desigur, ele sunt conectate, există o interdependență între viață și operă, între viață și creație, între viață și gândire, dar opera-creația-gândirea nu cuprind în esență viața, ci aceasta este un suport, uneori dezirabil (dacă asigură un confort dorit), alteori indezirabil (dacă devine o povară sau o inutilitate). Anul acesta am văzut câteva astfel de filme: Camille Claudel (1988), Seraphine (2008)(despre Seraphine de Senlis), Becket (1964), Sophie Scholl - ultimele zile (2005), Agonie și extaz (1965)(despre Michelangelo), Agora (2009)(despre Hypatia), Steaua luminoasă (2009)(despre John Keats), Mongol (2007)(despre Ginghis-Han), Rondul de noapte (1997)(despre Rembrandt), Țarul (2009)(despre Ivan cel Groaznic), Libertinul (2004)(despre Earl of Rochester), Copiii secolului (1999)(despre George Sand și Alfred de Musset), Invictus (2009)(despre Nelson Mandela), Hamsun (1996), Un om pentru toate anotimpurile (1966)(despre Thomas More), Pollock (2000), Valkiria (2008)(despre Claus von Stauffenberg) și încă vreo câteva, dar ajunge.

Știu că astfel de filme trebuie să se raporteze la un adevăr istoric, la biografii/autobiografii, că sunt țesute în jurul adevărului cu o posibilă doză de ficțiune (uneori prea mare!), că nu informează (cărțile sau documentarele sunt metode mai inspirate pentru asta), ci transmit o perspectivă a celui care a abordat subiectul: viața unui om (sau doar a unui aspect din ea). E posibil ca ea să deformeze prin problematizare, dar este un risc al provocării. Nu mă uit niciodată la astfel de filme căutând să descopăr adevăruri incontestabile istoric și asta ține de orizontul meu de așteptare, pentru că mă orientez la lecția de viață, nu la fapte certificate cu dovezi incontestabile. Până la urmă suferința, tristețea, angoasa, bucuria sunt ape subterane ale tuturor vieților, dar mă interesează dacă aspectele suprinse de regizor în filmul său păstrează coerența cu opera-creația-gândirea celui pe care îl prezintă. E greu să mi-l imaginez pe Keats altfel decât e portretizat de Jane Campion, dar Ivan cel Groaznic al lui Lungin are termen serios de comparație cu varianta lui Eisenstein. Să îi vezi uman pe cei pe care îi apreciezi în arta și gândirea lor nu înseamnă să îi cobori de pe un piedestal și să îi aduci lângă cei mulți, dar mai puțin înzestrați, ci doar să încerci să îi vezi integral, nu trunchiat, exclusiv prin ceea ce au creat sau gândit.

"Plânsul lui Nietzsche" (When Nietzsche wept)(2007) - regie: Pinchas Perry
Filmul este făcut după o carte a lui Irvin Yalom și abordează un aspect din viața înverșunatului filozof ateu german, Friedrich Nietzsche, jucat de actorul Armand Assante. Desigur, ca orice film țesut în jurul gândirii, cuprinde lingvistic multă ironie și jocuri semantice, dar și o plonjare serioasă în lumea psihanalizei, în aceea prin care subconștientul trebuie integrat conștientului pentru a împăca cele două vieți: diurnă și nocturnă. Mintea, instrumentul uman de sondare și de așezare a omului în lume, funcționează prin idee, dar ce te faci atunci când ea este atât de ascuțită, încât nu te poți ascunde sau amăgi/cădea în resemnare? Disperarea și nuditatea evidenței devin singurele adevăruri incontestabile ale condiției umane și se altoiesc pe singurătate, pe o dificultate exasperantă de raportare și acceptare a lumii așa cum este ea, suficientă, dar recuperabilă de la autoiluzionare.

- Cărțile tale nu sunt tratate despre disperare?
- Da, dar eu nu știu să tratez disperarea. Știu doar cum să o tolerez.

- Eu niciodată nu mi-am ales țelurile. Se aflau acolo, precum un accident...
- Și, fiindcă nu îți stăpânești încă țelurile, pur și simplu lași viața să îți fie un accident.

Nietzsche nu urăște lumea. Doar modul în care este ea organizată, doar superstițiile care omoară spiritul liber, doar morala care constrânge, doar religia care a umbrit secole de afirmare a omului, subjugându-l, doar evoluția societății spre o zonă pragmatică în care omul ca ființă superioară este subordonat materialului și nu înălțat spre culmi de înțelegere și confirmare a propriului potențial. Nietzsche nu este niciun mare iubitor de oameni: doar de genii, de nebuni care duc limitele dincolo de tot și toate, care forțează și nu sunt obișnuiți ca majoritatea, e îndrăgostit de muzica lui Wagner, îl apreciază pe Shopenhauer și trăiește aproape delirant, refuzând orice formă de control a propriei voințe pentru a-și păstra libertatea minții, a nu o preda intereselor meschine, care macină inutil energia umană.

- De fiecare dată când am încercat să construiesc o punte către ceilalți, am fost trădat.
- Izolarea asta extremă este ea însăși stresantă. E un paradox. Izolarea existã doar în izolare. Odatã împãrtãșitã, se evaporã.
- Marii gânditori își aleg propria companie, nu? Netulburați de gloată.

Pe măsură ce moartea e mai aproape, valoarea vieții crește. Trebuie să fii un spirit liber în gândire, să te ridici deasupra posibilităților tale. Fii Supraomul! Ca să îți formezi copiii cu adevărat, trebuie să te construiești mai întâi pe tine.

Micile mele metode secrete de a-mi tolera singurãtatea. Cu toate astea, o glorific, nu? Și nu vreau sã mor, așa, singur. Nu vreau ca trupul sã-mi fie gãsit, pur și simplu. Cu duhoarea lui. Lou mi-a mai domolit frica aceasta, un timp. Dar tu ai dreptate. E doar o iluzie.

Nietszche este un incomod, o nucă tare care nu se deschide, un titan aparent vulnerabil ca orice om, un inaccesibil venit prea devreme în lume, după cum singur o spune, dar un neputincios la a-și analiza propria minte până la capăt, din cauza zonelor vulnerabile din ea, pe care nu vrea să le confrunte. Obsedat de putere-voință-control, Nietzsche nu își negociază libertatea și sesizează ostilitatea, răsculându-se împotriva propriilor sentimente față de ceilalți pentru că e conștient că va fi trădat mai devreme sau mai târziu și abătut temporar de la scopul său. În film apare ca un personaj exaltat, posedat de propriile idei, dar și liniștit și controlând situațiile abrupt de direct. Doctorul Brauer se întreabă cum este să trăiești așa, să te dezrădăcinezi din tot și toate, să refuzi orice formă de legare și să fii într-o derivă controlată aparent, și află răspunsul prin hipnoza pe care i-o face Freud: nu toate spiritele umane pot face față unei astfel de presiuni și evidența devine de neconstestat. Sigmund Freud, tânăr doctor în film, recunoaște după lectura a două cărți din Nietzsche că este cel mai mare psiholog al omului pe care îl cunoaște, atât de profund a pătruns în mintea și condiția umană. El trece peste scuze spre miezul moale al problemelor și, recunosc, am găsit dificil să asociez forța gândirii lui cu scenele emoționante, cu romantismul și trăirea imediată a senzațiilor. E vorba de o prejudecată la mijloc: dând atenție intelectului unui om prin ceea ce scrie, dimensiunile celelalte par a deveni neverosimile, dar, oare așa și este?

"Vom avea prieteni, și ne vom înstrãina, unul de celãlalt. Aceasta e ceea ce se cuvine a fi. Noi nu vrem sã mascãm sau sã ascundem realitatea, ca și cum ar trebui sã ne rușinãm de ea. Noi suntem douã corãbii, fiecare cu scopul și direcția lui. În cele din urmã, doctore Breuer, trebuie sã devenim strãini unul de celãlalt, căci aceasta-i legea la care suntem supuși."

duminică, 19 decembrie 2010

18-19 decembrie 2010 - prin nămeți de la Izvorul Muntelui la Cabana Dochia

Muntele te învață mai mult decât zece biblioteci la un loc
Nicolae Iorga

În sfârșit iar la munte!! Ultima perioadă a fost foarte aglomerată, iar prea-multul-timp acordat camerelor dinăuntru m-au cam făcut să reduc viteza și să funcționez (cum zice șoferul nostru, Adi!) pe pilot automat. La sfârșitul oricărei ieșiri ajung la aceeași concluzie: apreciez o zi la adevărata ei valoare, pentru că, aici, în oraș, unde comoditatea mă cuprinde foarte ușor sau unde pretexte de a amâna una, alta, ies la iveală ca ciupercile după ploaie, multe zile trec prinse în rutină și devii semi-anesteziat. Desigur, nu mă plâng integral, pentru că aș fi nerecunoscătoare, dar știu întotdeauna că este loc de plusuri și că este ceva în noi, oamenii, care ne face să tot ridicăm fruntea spre un orizont mai sus, mai la stânga sau mai la dreapta, căci știm că cel din față nu este, în mod cert, singurul. Desigur, asta nu face lucrurile mai simple, ci mai extinse!

Cam lungă și filozofică introducerea mea, dar asta este când îți scrii jurnalele și pentru memoria ta: vrei să se păstreze întâmplarea, dar și starea. Bun! Apelul s-a făcut sâmbătă dimineața, după ce vineri seara fusesem la două concerte (la filarmonică și la Celelalte Cuvinte) și dormisem foarte puțin. Parteneri de cărări i-am avut pe Cristina, Adi, Remus și Marius, deși inițial trebuiau să mai fie și Alexandra, și Adrian (off, data viitoare!).


Ne-am îndreptat spre Izvorul Muntelui, pentru că băieții voiau să facem un traseu nou spre Cabana Dochia, cel marcat cu bandă albastră, cu următoarele date tehnice asociate: Izvorul Muntelui (800 m) - Curmătura Lutu Roșu - Polița cu Crini - Piatra cu Apă - Detunatele (Cetățuia și Călugării) - Cabana Dochia (1760), adică o diferență de nivel între plecare și sosire de 960 metri și un traseu lung de 5300 m. După ce am înconjurat Lacul Bicaz și am făcut un popas pentru detalii respirate la munte...




...ne-am pregătit de drum, am plătit taxa de acces de 5 lei (2 lei pentru studenți), ni s-a făcut o poză de grup (cu fularul lui Marius ca punct de interes și asortat cu traseul nostru, după cum a spus chiar el!), am plecat la luptă cu nămeții.


Traseul de 3 ore l-am făcut în 4 ore, pentru că la urcat, pe zăpadă, alunecând, frământând sub bocanci în timp ce mai cucerești un metru e oleacă mai solicitant decât vara. Eu oricum am un ritm mai domol, căci obosesc în urcare, dar ajung unde îmi propun. Asta nu înseamnă că nu am muncă de lămurire de dus cu mine însămi, de genul Hai, Dănuța, hai că poți, mama ei de treabă, te dovedește un munte așa de ușor? Și până mai vorbesc asta de vreo 150 de ori, am ajuns la jumătatea drumului, iar după încă vreo tură de motivație și de un pas în față înseamnă cu unul mai aproape de capăt, corelat cu faptul că ceilalți sunt mai în față, dar atenți mereu la mine, sunt deja la locul propus. Desigur, este vorba de efort și, din punctul de vedere al unui montaniard, traseele astea sunt ceva de genul "plimbarea de duminică dimineața", dar pentru mine, care sunt o pasionată, nu sunt nici floare la ureche, dar nici de dat bir cu fugiții.





Multă liniște, zăpadă ce se scutura de pe copaci, ca o cernere prin sită, pădure cât vezi cu ochii. Nu prea ai deschidere la perspectivă pe traseul acesta, doar sus, după Detunate, aproape de platou, unde, ajuși la îngânarea zilei cu noaptea, am primit o felie de viscol autentic și am străbătut ultima bucată pe o zăpadă până dincolo de genunchi. În pădure fusesem mai la adăpost, dar în plină întâlnire cu vântul friguros ne simțeam tare mici. Lumina de la Cabana Dochia a fost o bucurie de calibru când a apărut profilată la orizont!

Ne-am cazat într-o cameră mare, de 16 locuri, ne-a costat 20 lei patul și...


...după ce ne-am înfruptat culinar, au urmat 5 ore captivante de jucat cărți, de rentz, care ne-au ținut atenți și hliziți, o bucată superbă de distracție și simțit bine, cu două părți combatante, cu România atacând Ungaria și boieri trădători, cu parteneri educați etnic și cu buclucașul 10 de treflă, cu incendiarul joc de Totale sau durerosul Popă de Roșu. Remus a câștigat pentru România și a demonstrat cotropitorilor unguri camuflați ceea ce ei tot refuză să accepte. Desigur, tot ce scriu aici e descifrabil de noi, cei 5, care am jucat!



Lângă masa noastră erau montaniarzi de la Hai pe munte. Nu cei pe care i-am întâlnit în Giumalău și în Călimani, ci alții. Deja a devenit o regulă să dau peste ei și mă bucur că nu sunt doar încă o asociație românească ce se face că există, ci are activitate cât încape, iar cei înscriși în ea chiar fac muntele, nu doar îl promovează și atâta. Au stat, au ascultat, am făcut schimb de intenții încercând să găsim o ceapă, și, după ce m-am dus la culcare pe la 23.30 au vorbit cu băieții și cu Cristina despre jurnalele mele de pe carpati.org, despre Adi care a stat în cap în Călimani și chiar spuneau că o să ne ceară "autografe" sau o să mă ia cu ei în Făgăraș să le scriu jurnalele. M-a flatat (recunosc!) aprecierea lor și bucuria că mă recunosc, mai mult la capitolul de talent la scris, căci la cel de bătut munții pe umeri nu e chiar cazul: ei sunt montaniarzi de primă mână, dar eu sunt doar o furnică muncitoare, care se bucură de câte ori ajunge acolo și și-ar dori ca ocaziile să fie mai dese. Oricum, mare și deasă e lumea prin internet!

Noaptea a fost sub stăpânirea viscolului, care a asediat ca un turbat cabana și a vânturat zăpada în toate direcțiile, aducând un frrrrig veritabil. M-am trezit cu Marius și Cristina să prindem răsăritul, dar nu aveam ce vedea, căci ușa cabanei era aproape înghețată și prin crăpătură realizată prin forțare a pătruns o rafală de zăpadă cu viscol care ne-a lămurit că ne va vedea pe noi răsăritul de undeva de deasupra, dar noi în niciun caz nu. Câinii rezistă cum știu în furia de afară! Și..chiar nu te poți măsura cu natura, acolo, la ea acasă!


Bucata de pe platou care a fost mai solicitantă la urcat, a pus câteva probleme de afundare în zăpadă și la coborâre. Și când vorbesc de afundare, spun aproape de scufundare! Marius a tăiat drum pentru noi, căci nu se mai vedea nimic din cărarea pe care venisem și am mers orientați în funcție de stânci: pași mari, cu intrat mult deasupra genunchilor în zăpadă, nefiind siguri dacă ține zăpada din urma lăsată de cel de dinainte sau vei primi botez alb. Frrrig cât încape și o altă felie de viscol până am intrat în pădure, unde s-au mai liniștit vânturile, dar frigul era tot de mână cu noi, după cum bine se vede pe fețele partenerilor mei de drum, cu și fără ochelari!



La coborâre a fost o încântare: parcă eram pe pârtie! Am făcut drumul în doar 2 ore și nu îmi venea să cred că am ajuns așa repede la mașina lăsată în Izvorul Muntelui. Nu mai spun că am luat trânte (vreo 7) și am și primit încurajări de la Marius să persist. Adi cu ale lui "parapulpane" a vrut să intre în competiție cu mine, dar a văzut că e vorba de antrenament serios și nu s-a mai aventurat!



La capăt, Cristina a poposit pe zăpadă în razele de soare, iar Remus a supus ungurul din Marius, în spiritul lecției primite la jocul de rentz. Să nu se uite vreodată cine este în țara cui!



Ocolind lacul, în plin soare, am oprit la un cot al barajului de la Bicaz și am admirat Ceahlăul în toată splendoarea lui sălbatică, mirați de seninul care îl înconjoară, dar și de vijelia care sigur continua din plin pe vârf. Am stat la poze și am trrrrremurat pentru imagini ochioase, după care ne-am mai clătit ochii cu albul frumos și am întins pașii spre casă!





După o oxigenare de calibru și un efort de nota 10 (de treflă!), plus un pui de răceală și o tonă de haine ude sau transpirate, pot spune că: Vreau iar! Oricum, nu mă așteptam de la mine însămi la altă reacție!

duminică, 12 decembrie 2010

7 decembrie 2010 - pur și simplu..."Dezgoliri"

Sunt oameni care contează pe lumea asta.
Sunt oameni care știu dintr-o privire să citească unde doare, să audă când urli surd.
Sunt oameni cu care crești, care te țin de mână când descrești, bătând în flux-reflux.
Sunt oameni care pur și simplu sunt pentru ca și tu să poți fi.

Pentru fiecare în parte există oameni la a căror bucurie rezonezi ca și cum ți s-ar întâmpla ție. Cum spune un scriitor într-o carte pe care o citesc acum: la sfârșitul a tot și a toate pe drumul fiecăruia, nu ideile contează. Niciodată! Doar relațiile, apropierile.

Fotografia și Ștefan, fratele meu: mare dragoste și multă pasiune, întrebări, răbdare, concept, ghinion, încăpățânare. Expoziția aceasta de fotografie este ca un copil ținut în pântec nouă luni de zile, crescut din nevoia de a crea și a lăsa lumina să descopere, să dezvelească, să multiplice alte scrisuri, să lase liberă o idee altoită pe femeie și carte. Două lecturi îmbinate, combinate, dezbinate, posibil vitale sau cum le prezenta Dan la vernisaj: citite pe diagonală, puse la cap, pe noptieră, așezate pe raft, făcând parte dintr-o colecție, recitite, neterminate, subliniate în citate, uitate, devenite esențiale, existând la singular sau la plural. O lectură posibilă, o înțelegere subtilă sau doar o delectare: cartea-femeie, femeia-carte. Două biblioteci inepuizabile la (re)citit.


(fotografie de Ștefan Abageru din Expoziția "Dezgoliri")

Sunt subiectivă. Am fost martoră parțială la gestația acestei expoziții și știu câte vitamine i-au fost administrate și câte ecografii i-au fost făcute, știu cât a durut să nu poți avea ce imaginezi în mintea ta, știu că travaliul nu este simplu, dar că rezultatul merită. Așa că mă bucur pentru tine, frate, frate, mă bucur că ai "născut" și "ai botezat", mă bucur că ai avut naș pe Dan, mă bucur că nu ai renunțat în ciuda a tot și a toate. Mă bucur că ți-ai coborât minunea în lumesc!


Pozele de la vernisaj - color - Ciprian Marinescu, alb/negru - Cătălin Pârău!





Toate pozele din expoziție se găsesc aici

vineri, 3 decembrie 2010

Vineri ca o nucă (2) - "Buddha prăbușit"

Pledoarie pentru poveștile din afara noastră

Samira și Hana. Fiicele lui Makhmalbaf, regizor iranian din generația lui Abbas Kiarostami. Două puncte de vedere venite dintr-o lume în care condiția femeii este una derizorie la nivel de libertate de manifestare, pentru că religia delimitează clar un statut imposibil de pus sub semnul întrebării. Totul este dureros resimțit de generațiile aflate în plină creștere, victime adiacente și iremediabil afectate de faptele celor mari.

Buddha prăbușit (Buda as sharm foru rikht)(2007) - regie: Hana Makhmalbaf
Bahtai. Curiozitate în verde și galben. Fetița de 6 ani vrea să învețe să citească așa cum face
băiatul vecinilor și, în ciuda faptului că lumea celor mari are reguli greu de înțeles, ea se încăpățânează să își atingă scopul. Bahtai nu vede că femeile nu au drept la cunoaștere, că sunt dependente de voința bărbatului, că nu li se permite să învețe, pentru că nu le este necesar în viața destinată prin naștere, că libertatea este un cuvânt abstract ce se izbește iremediabil de cortina extremistă a musulmanilor fundamentaliști și că societatea de oameni pașnici și religioși din care face parte este redusă la tăcere de o minoritate ce-și impune prin forță legile imuabile ale cuvântului sfânt transformat în bici de ordine și de morală interpretată uman. Filmul este plin de metafore (barca de hârtie ce călătorește pe râu, ghidând-o pe Bahtai, groapa-capcană în care cade Abbas, armele false, dar violența nedisimulată, caietul jefuit sistematic de foile sale, rujul ca obiect al păcatului, orele în aer liber, ploaia de fân din final), de antagonisme, de un ireconciliabil absurd (băieții copie când pe talibani, când pe americani, ilustrând practic toată confuzia spre care se îndreaptă în devenirea lor).

Locul unde a fost filmat este Bamyan - aici a existat o antică statuie imensă a lui Buddha, pe care talibanii au distrus-o pentru că nu acceptau în preajmă semne ale altor religii (chiar dacă în zonă nu exista niciun budist), iar istoricii consideră că, dacă ar fi fost încă în picioare, ar fi reprezentat, probabil, una din minunile lumii moderne. Filmul debutează cu o secvență de documentar ce surprinde distrugerea statuii și infiltrarea fricii în conștiințe, coborâtă până în straturile fragede: copiii învață prin procedeul mimetismului și lumea celor mari este oglinda lor de referință, iar băieții ce se comportă ca talibanii și o pedepsesc pe Bahtai nu sunt decât victime ale expunerii la un comportament lipsit de toleranță pe care îl preiau ca model de putere și de afirmare. Filmul nu este o poveste pur și simplu, ci îmbracă un manifest și dă un ghiont de reflecție asupra exagerărilor absurde în care oamenii trăiesc în unele zone retrase ale pământului.

Bahtai vrea un caiet. Și ia rujul mamei pentru a avea cu ce scrie pe el. Își folosește inteligența vânzând patru ouă pentru a-și atinge scopul și merge la școală, dar nu este primită, ci trimisă acolo unde învață cele ca ea. Fetele. Perspectiva ei este folosită drept unghi indirect critic asupra regimului, pentru că folosind copilul ca martor-personaj reflector-participant regizoarea aduce în prim-plan adevăratele puncte nevralgice. Scenele din "joaca de-a războiul" (ce seamănă izbitor cu Împăratul muștelor) spun mai multe despre ce se întâmplă în lumea prezentă ca o condiție pentru cum va arăta lumea viitoare, cu sferturi de oameni deja orientați inconștient spre continuarea absurdului instaurat ca lege, cu sacrificatori și sacrificați, cu o "joacă de-a războiul" ce va deveni "un război cu care nu e de joacă". Discernământul este inexistent din cauza vârstei fragede și abolit în conturarea lui din pricina fricii și a nevoii de dominație/supraviețuire. Te impresionează simplitatea și suferința sinceră, inocența lui Bahtai care vede joaca dură, dar nu acceptă realitatea și fuge spre a dobândi accesul în zona unde se învață "povestiri hazlii", unde se înfiripă o lume adusă de semne întortocheate pe filele albe de caiet, spațiu resursă și concurent pentru urâta lume de afară.

Dacă poezia și cinema-ul nu ar exista, atrocitățile războaielor lumii moderne ne-ar fi transformat sigur în cele mai sălbatice bestii ale istoriei. Conducătorii pun arme în mâna copiilor de 18 ani ca să se omoare unul pe altul pentru a face lumea mai bună. Într-o astfel de "lume mai bună", sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a pus în mâna camera de filmat.”

Hana Makhmalbaf avea 19 ani când a realizat acest film (premiat la festivalurile de film de la Berlin și San Sebastian) și unele stângăcii sunt explicabile: uneori umorul subminează credibilitatea, Bahtai sună un clopoțel la școală și nimeni nu o pedepsește sau își lasă fratele acasă legat de pat și nu mai știm ce se întâmplă cu el. Sunt detalii, într-adevăr, dar unui profesionist nu îi scapă! La fel cum Sofia Coppola a fost încurajată de tatăl ei, și Hana a avut parte de același tratament, dar se simte clar emanciparea de sub viziunea artistică paternă. Lewis Carroll o crea pe Alice, Mark Twain pe Tom Sawyer, Mario Vargas Llosa pe băieții din Orașul și câinii, J.D. Salinger pe Caulfield în De veghe în lanul de secară, și toți puneau aceeași întrebare în subsidiar: copiii ar trebui să rămână la nivelul poveștilor sau ar trebui folosiți pentru a-i provoca pe adulți să vorbească despre ceea ce acestora le e teamă să vorbească?

miercuri, 1 decembrie 2010

26 și 27 noiembrie 2010 - concertele KUMM și E.M.I.L. în Hand - între "1000 de chipuri" și "1000 de dorințe"

...am să aleg KUMM, cu 1000 de chipuri, pentru că mi-au plăcut detașat față de E.M.I.L.
Desigur, fiecare cântă stilul propriu și e greu să faci o comparație justă, dar la nivelul percepției mele, raportându-mă la gusturile și așteptările proprii, semnul de inegalitate este spre formația de punk-rock, mult prea tributară Green Day, deși la distanță mare spre vârf în zona celor care excelează ca epigoni calitativi.

Am să scriu mai întâi de KUMM (înseamnă "nisip" în tătară), o trupă de rock alternativ din Cluj-Napoca, înființată în 1997, pentru că acolo muzica, atmosfera, zgomotul, saxofoanele gemene ale lui Mihai Iordache, pletele buclate și rebele ale lui toboșarului John Ciurea (Monica - nu intru pe teritoriul tău, decât ca și colegă de urlat apreciativ, desigur!), tricoul zebrat al chitaristului Oigăn și detașarea de "bestie înlănțuită" (conform aprecierii lui Adrian!) a clăparului Kovács András, ca să nu mai spun de carisma vocalistului Cătălin Mocan, au făcut ca întreg concertul să fie o reală desfășurare de forțe și mișcare și zgomot și mesaj calitativ, totul situat undeva sus.


Personal, saxofonul lui Mihai Iordache a fost elementul de top, solo-urile fiind absolut demențiale (mai ales Night Flight) și cred că dacă aș asculta mai des așa ceva aș deveni iremediabil coruptă pe zona jazz. Modul în care sunetele deveneau de o agresivitate îmblânzită, ca niște castane coapte ce pocneau ritmic sub ghidarea pasionatului sufleor cântând versurile cot la cot cu vocalistul era ca o transă în direct. Mi-e greu să cred că cineva poate cânta așa fără să ajungă în niște zone greu accesibile nouă, celor înzestrați doar cu darul ascultării și al mirării! Cătălin Mocan a pozat destul de mult pe scena, spre deliciul celor 4 fotografi care au avut ce munci și da târcoale, cu multe ipostaze dramatice, cu avionul din hartie, cu țigara fumegândă între degetele leneșe și vocea rebelă, încântat de reacția publicului. Desigur, nu prea cred că suntem chiar cel mai bun public pe care îl au (chiar dacă sună măgulitor!), dar să trecem peste!

De la ludic (N-ai vrea să fii un cerc vicios/ Dintr-un strop ce cade lent/ Și-ai ști să zbori de sus în jos? - Morsa) la disperare mută (I just hear my self/ From the written page flows a tiny little stream/ Straight into my head/ Where it whispers and it screams - Hear my self), de la agitația multelor fețe din noi înșine (Nu pot să ating/ Cuvintele ce-ncet se sting/ Nu pot fi altul decât sunt/ Mă înspăimânt/ Suntem toți o apă și-un pământ - 1000 de chipuri) la presimțitele schimbări (butterflies are coming.../to change our ways.../the signs are all shiftïng, unclear/ can't tell what I see from what I hear - Butterflies) destul de multe au rezonat, după cum se poate vedea în fotografiile făcute de Ștefan: aici

Chiar dacă nu au cântat și preferatele mele, Hand in a mirror și One for each day (nu știu cum se face că mereu vin de la concerte cu câte un regret de tipul minus la vreo melodie pe care așteptam să o cânte - probabil trebuie să fie cu rest ca să merg să îi văd iar!), reacția de apreciere a fost atât de puternică și, pentru că nu puteam scăpa ocazia de a sta mai pe aproape, am îndrăznit la sfârșit de concert să ne infiltrăm la o poză de amintire tare faină, după cum se vede bine mai sus.

E.M.I.L. nu a mai avut același impact asupra mea. Publicul a fost peste limite de implicat, de agitat, de dezlănțuit și aveam impresia că parcă el dădea reprezentația. Mi-au plăcut 5 piese și Butch, rapper-ul venit cu ei și care a adus o schimbare de ritm, pentru că foarte enervantă la punk-rock-ul românesc este repetitivitatea, chitara rapidă și tobele care țin pasul, versurile pieselor destul de superficiale și un hei-rup-ism în atitudine, deși sunt și unele substraturi (timide, oricum!) sau vreo rătăcită metaforă. Sunt cam dură în apreciere, pentru că, inevitabil i-am pus în comparație cu cei de la Kumm și au picat examenul, cu excepția părții referitoare la atmosferă, care a fost mai incendiară decât la primii. Oricum, mai mulți puștani, mai puțini rock-eri, mai multă mișcare de distracție și mai puțină muzică lucrată. 1000 de dorințe a fost un moment superlativ, trebuie să recunosc. Și Rămân la fel. Pentru zbânțuială, E.M.I.L. sunt o alegere mai mult decât potrivită!

De încheiat impresiile o să le las tot pe seama celor de la Kumm -

We used to talk about the world
Tear off the crush and seek the core

It’s been a big bang of trust
and a long share of views
I felt like everything around
was sound and safe and pure
(Different Parties)