Vineri ca o nucă (4) - "Dean Spanley"

Pledoarie pentru poveștile din afara noastră

"Oamenii - când sunt singuri, vor să fie cu ceilalți și, când sunt cu ceilalți, vor să fie singuri. Până la urmă, toți suntem așa." (Gertrude Stein) - umorul are maniera lui specifică de a ne apropia de ceilalți și de noi înșine, așa că...avem nevoie de resurse inepuizabile!

"Dean Spanley" (Dean Spanley)(2008) - regie: Toa Fraser

Începând cu replica O observație de bun simț: evenimentele remarcabile au adesea începuturi obișnuite., spusă de personajul-narator interpretat de Jeremy Northam, filmul este o ecranizare a romanului omonim scris în 1936 de Lord Dunsany.

Atmosfera este tipic britanică în vechea și excentrica Anglie, într-o zi obișnuită de joi, în care un fiu își vizitează în mod regulat tatăl. Rutina inițială și stilul protocolar nu promit prea multe, dar, la primul schimb de replici, așteptările se schimbă: ironie subtilă, exact cum am mai avut plăcerea să văd în Sleuth (1972), Kind hearts and coronets (1949), Lion in Winter (1968) sau am citit în Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome.

Tatăl (fenomenalul Peter O'Toole) îi spune fiului: Foarte la îndemână joia. Ține miercurea și vinerea sã nu se ciocneascã. și ai confirmarea că te așteaptă ca cinefil o pură delectare de ironie. Lecția umană se va desprinde într-un mod neașteptat dintr-un colț ce părea puțin productiv ca intrigă la început: o prelegere despre transmigrația sufletelor, despre existența paralelă a energiilor spirituale aduce cele două personaje în fața unui preot, a lui Dean Stanley, cu care se mai întâlnesc odată la club, bând Tokai, o băutură austriacă făcută pentru curtea regală și deschisă doar prin decret regal. "O primă întâlnire e o întâmplare, a doua e o coincidență, a treia are deja o semnificație" - îl face pe fiu să își dorească a-l cunoaște pe preot și să descopere prin el că transmigrația sufletelor este posibilă. Deja pare prostesc de-a dreptul, dar nu este absolut deloc!

Sam Neill îl joacă pe Dean Spanley, fiind practic în centrul filmului, chiar dacă nostalgicii lui Peter O' Toole cred altceva (și mare parte din film m-am regăsit printre ei, recunosc!). Preotul este destul de enigmatic, retras, greu de îmblânzit social, reticent, dar cu o mare și asumată slăbiciune pentru Tokai și pentru aforisme personale de genul "Only the closed mind is certain". Această dovadă de înțelepciune altoită pe ironie îl sensibilizează și provoacă pe fiu, care, făcând rost de Tokai prin mijloace ocolitoare, îl convinge pe preot să vină săptămânal la el la cină. Tokai-ul va dezlega limba și va declanșa anamneza sufletul preotului, nu pentru confesiune proprie, ci pentru mărturisirea unei existențe anterioare formei umane. Transa extinsă acaparează atenția la punctul culminant: monologul lui Dean este o dovadă de culme actoricească pentru Sam Neill, reușind prin maniera hipnotică, acaparatoare, ușor eliptică să te țină ochi și urechi țintuit de ecran. Efectul este un râs dublu: de personaje și de tine ca privitor, pentru că povestea, oricât de neverosimilă ar fi, este absolut savuroasă!

Ideea sufletului canin pare absurdă, dar țesută în poveste și prin modul în care este transmisă se ajunge la o atmosferă magică. Aceasta va sparge monotonia relației tată-fiu, cei doi se vor vedea în sfârșit în lumina legăturii adevărate dintre ei, suferințele emoționale ale tatălui își vor găsi leacul și viața își va urma pașii până la următorul ciclu. Nu este un film care să problematizeze credința, nici reîncarnarea, pentru că nu se vrea atât de serios și incisiv. Este un film bazat pe dialog inteligent care arată că oamenii se pot vindeca prin cele mai absurde căi, uneori total neașteptate și combinate cu o doză de umor. Cum spuneam și la început: ținut ca resursă inepuizabilă!