Vineri ca o nucă (3) - "Plânsul lui Nietzsche"

Pledoarie pentru poveștile din noi înșine

Îmi plac filmele care abordează viața unei personalități dincolo de ce a scris, a pictat, a sculptat, a gândit. Desigur, ele sunt conectate, există o interdependență între viață și operă, între viață și creație, între viață și gândire, dar opera-creația-gândirea nu cuprind în esență viața, ci aceasta este un suport, uneori dezirabil (dacă asigură un confort dorit), alteori indezirabil (dacă devine o povară sau o inutilitate). Anul acesta am văzut câteva astfel de filme: Camille Claudel (1988), Seraphine (2008)(despre Seraphine de Senlis), Becket (1964), Sophie Scholl - ultimele zile (2005), Agonie și extaz (1965)(despre Michelangelo), Agora (2009)(despre Hypatia), Steaua luminoasă (2009)(despre John Keats), Mongol (2007)(despre Ginghis-Han), Rondul de noapte (1997)(despre Rembrandt), Țarul (2009)(despre Ivan cel Groaznic), Libertinul (2004)(despre Earl of Rochester), Copiii secolului (1999)(despre George Sand și Alfred de Musset), Invictus (2009)(despre Nelson Mandela), Hamsun (1996), Un om pentru toate anotimpurile (1966)(despre Thomas More), Pollock (2000), Valkiria (2008)(despre Claus von Stauffenberg) și încă vreo câteva, dar ajunge.

Știu că astfel de filme trebuie să se raporteze la un adevăr istoric, la biografii/autobiografii, că sunt țesute în jurul adevărului cu o posibilă doză de ficțiune (uneori prea mare!), că nu informează (cărțile sau documentarele sunt metode mai inspirate pentru asta), ci transmit o perspectivă a celui care a abordat subiectul: viața unui om (sau doar a unui aspect din ea). E posibil ca ea să deformeze prin problematizare, dar este un risc al provocării. Nu mă uit niciodată la astfel de filme căutând să descopăr adevăruri incontestabile istoric și asta ține de orizontul meu de așteptare, pentru că mă orientez la lecția de viață, nu la fapte certificate cu dovezi incontestabile. Până la urmă suferința, tristețea, angoasa, bucuria sunt ape subterane ale tuturor vieților, dar mă interesează dacă aspectele suprinse de regizor în filmul său păstrează coerența cu opera-creația-gândirea celui pe care îl prezintă. E greu să mi-l imaginez pe Keats altfel decât e portretizat de Jane Campion, dar Ivan cel Groaznic al lui Lungin are termen serios de comparație cu varianta lui Eisenstein. Să îi vezi uman pe cei pe care îi apreciezi în arta și gândirea lor nu înseamnă să îi cobori de pe un piedestal și să îi aduci lângă cei mulți, dar mai puțin înzestrați, ci doar să încerci să îi vezi integral, nu trunchiat, exclusiv prin ceea ce au creat sau gândit.

"Plânsul lui Nietzsche" (When Nietzsche wept)(2007) - regie: Pinchas Perry

Filmul este făcut după o carte a lui Irvin Yalom și abordează un aspect din viața înverșunatului filozof ateu german, Friedrich Nietzsche, jucat de actorul Armand Assante. Desigur, ca orice film țesut în jurul gândirii, cuprinde lingvistic multă ironie și jocuri semantice, dar și o plonjare serioasă în lumea psihanalizei, în aceea prin care subconștientul trebuie integrat conștientului pentru a împăca cele două vieți: diurnă și nocturnă. Mintea, instrumentul uman de sondare și de așezare a omului în lume, funcționează prin idee, dar ce te faci atunci când ea este atât de ascuțită, încât nu te poți ascunde sau amăgi/cădea în resemnare? Disperarea și nuditatea evidenței devin singurele adevăruri incontestabile ale condiției umane și se altoiesc pe singurătate, pe o dificultate exasperantă de raportare și acceptare a lumii așa cum este ea, suficientă, dar recuperabilă de la autoiluzionare.

- Cărțile tale nu sunt tratate despre disperare?

- Da, dar eu nu știu să tratez disperarea. Știu doar cum să o tolerez.

- Eu niciodată nu mi-am ales țelurile. Se aflau acolo, precum un accident...

- Și, fiindcă nu îți stăpânești încă țelurile, pur și simplu lași viața să îți fie un accident.

Nietzsche nu urăște lumea. Doar modul în care este ea organizată, doar superstițiile care omoară spiritul liber, doar morala care constrânge, doar religia care a umbrit secole de afirmare a omului, subjugându-l, doar evoluția societății spre o zonă pragmatică în care omul ca ființă superioară este subordonat materialului și nu înălțat spre culmi de înțelegere și confirmare a propriului potențial. Nietzsche nu este niciun mare iubitor de oameni: doar de genii, de nebuni care duc limitele dincolo de tot și toate, care forțează și nu sunt obișnuiți ca majoritatea, e îndrăgostit de muzica lui Wagner, îl apreciază pe Shopenhauer și trăiește aproape delirant, refuzând orice formă de control a propriei voințe pentru a-și păstra libertatea minții, a nu o preda intereselor meschine, care macină inutil energia umană.

- De fiecare dată când am încercat să construiesc o punte către ceilalți, am fost trădat.

- Izolarea asta extremă este ea însăși stresantă. E un paradox. Izolarea existã doar în izolare. Odatã împãrtãșitã, se evaporã.

- Marii gânditori își aleg propria companie, nu? Netulburați de gloată.

Pe măsură ce moartea e mai aproape, valoarea vieții crește. Trebuie să fii un spirit liber în gândire, să te ridici deasupra posibilităților tale. Fii Supraomul! Ca să îți formezi copiii cu adevărat, trebuie să te construiești mai întâi pe tine.

Micile mele metode secrete de a-mi tolera singurãtatea. Cu toate astea, o glorific, nu? Și nu vreau sã mor, așa, singur. Nu vreau ca trupul sã-mi fie gãsit, pur și simplu. Cu duhoarea lui. Lou mi-a mai domolit frica aceasta, un timp. Dar tu ai dreptate. E doar o iluzie.

Nietszche este un incomod, o nucă tare care nu se deschide, un titan aparent vulnerabil ca orice om, un inaccesibil venit prea devreme în lume, după cum singur o spune, dar un neputincios la a-și analiza propria minte până la capăt, din cauza zonelor vulnerabile din ea, pe care nu vrea să le confrunte. Obsedat de putere-voință-control, Nietzsche nu își negociază libertatea și sesizează ostilitatea, răsculându-se împotriva propriilor sentimente față de ceilalți pentru că e conștient că va fi trădat mai devreme sau mai târziu și abătut temporar de la scopul său. În film apare ca un personaj exaltat, posedat de propriile idei, dar și liniștit și controlând situațiile abrupt de direct. Doctorul Brauer se întreabă cum este să trăiești așa, să te dezrădăcinezi din tot și toate, să refuzi orice formă de legare și să fii într-o derivă controlată aparent, și află răspunsul prin hipnoza pe care i-o face Freud: nu toate spiritele umane pot face față unei astfel de presiuni și evidența devine de neconstestat. Sigmund Freud, tânăr doctor în film, recunoaște după lectura a două cărți din Nietzsche că este cel mai mare psiholog al omului pe care îl cunoaște, atât de profund a pătruns în mintea și condiția umană. El trece peste scuze spre miezul moale al problemelor și, recunosc, am găsit dificil să asociez forța gândirii lui cu scenele emoționante, cu romantismul și trăirea imediată a senzațiilor. E vorba de o prejudecată la mijloc: dând atenție intelectului unui om prin ceea ce scrie, dimensiunile celelalte par a deveni neverosimile, dar, oare așa și este?

"Vom avea prieteni, și ne vom înstrãina, unul de celãlalt. Aceasta e ceea ce se cuvine a fi. Noi nu vrem sã mascãm sau sã ascundem realitatea, ca și cum ar trebui sã ne rușinãm de ea. Noi suntem douã corãbii, fiecare cu scopul și direcția lui. În cele din urmã, doctore Breuer, trebuie sã devenim strãini unul de celãlalt, căci aceasta-i legea la care suntem supuși."