luni, 30 aprilie 2012

29-30 aprilie 2012 - BÂRNOVA şi POIANA cu STATUI - ieşind la verde şi dormit sub cerul liber înainte de 1 mai

"meritul unei călătorii este că, înainte de a împodobi viața, o simplifică. Astfel călătoria curge prin noi, ne limpezește gândul. Idei care ne obsedau fără motiv ne lasă în pace. Nu avem nimic de făcut: drumul lucrează pentru noi. Călătoria îți oferă ocazii să te dezmorțești. Ea operează mai curând un soi de reducere: lipsit de cadrul lui obișnuit, călătorul se vede redus la proporții mai umile, dar și mai deschis pentru curiozitate, intuiție, pentru iubire la prima vedere." (Rostul lumii - Nicolas Bouvier)

Drumul cu sora lui mai mare, călătoria, a devenit pentru mine exact ceea ce afirmă concis şi cu tâlc Nicolas Bouvier. Un al doilea aer necesar. Adun în memorie munţi şi zone unde îndrăzneţii devin mândri de faptul că nu au plecat urechea la descurajările din jur, înainte de plecare, şi au rămas fideli gândului lor de început, îmi doresc trăiri aparte, am tot redus din contactul cu superficialitatea şi irosirea pe lucruri neimportante ca să îmi canalizez energia pe muncă şi concretizarea ideilor din minte. Am senzaţia acută că nu am timp destul şi accept tare greu realitatea ce se pune luntre şi punte să nu îmi fie uneori complice la schimbat aerul!


Nu urmează o postare referitoare exclusiv la ieşirea de la Poiana cu Statui, ci mai mult o dare de seamă despre "drumuri înfundate" ce foloseşte drept pretext incursiunea în pădurea de la Bârnova. Săptămâna aceasta din aprilie (23-27) a fost una groaznică: parca am avut pe mine o cămaşă de forţă şi, încercând să mă mişc, mă trezeam mereu paralizată! Tare bine mi-ar prinde să nu mai fiu aşa de încăpăţânată şi să accept mai repede ceea ce nu pot schimba, dar...Nu! Până nu epuizez toate spărturile din zid, nu mă potolesc! A trebuit să anulez, din motive întemeiate, excursia pusă la cale de 2 luni cu ştrumfii la Sibiu, Sarmisegetusa şi munţii Cândrelului, iar cei care se înscriseseră au fost crunt dezamăgiţi: unul a plâns aşa de tare, că mi se rupea inima văzându-l. Tura în munţii Ţibleş nu a vrut să prindă formă concretă nici ea, s-a împotmolit pe capăt şi îmi dădusem aşa de tare silinţa să iasă, dar nu a fost să fie de data aceasta. După două drumuri înfundate, nu mai speram la nimic, dar Ciprian a propus o ieşire la verde şi cer deschis la Bârnova şi, cum nu voiam să stau acasă, am participat, împreună cu ceilalţi 9 omuleţi, la un timp frumos în Poiana cu Statui.



Recunosc: m-am gândit aproape constant la munte, îmi setasem mintea pentru înălţimi la sfârşitul lui aprilie şi nu am fost primiţi spre ele. M-a întristat mai mult decât aş fi bănuit, m-a scos din starea mea zgubilitică, că încăpăţânarea mă poate face să nu văd pădurea de copaci şi că mă afectează mai mult decât aş fi bănuit comoditatea din jur. După anularea excursiei cu Sibiul, am găsit resurse să pun la cale Ţibleşul, deşi eram extrem de supărată, şi totuşi asta nu s-a văzut, asta a contat prea puţin. Să nu se înţeleagă greşit: îi apreciez pe omuleţi pentru efortul depus la ieşirea de la Bârnova, dar rămân convinsă că muntele se putea întâmpla, dacă se vroia cu adevărat. S-a dorit pe jumătate şi atunci fundătura era inevitabilă. Mda, trece şi asta!



Gata cu lamentarea că nu suntem în vreun doliu! Înarmaţi cu saci de dormit, cu două corturi, cu mâncare, cu delicatese de toate felurile, cu intenţia de a huzuri, am purces spre Poiana cu Statui, pe traseul punct albastru, prin pădurea Bârnova. George, Ioana şi Irina au venit cu bicicletele, iar noi, ceilalţi, cu maşinile. Odată stabilită zona unde aveam să ne desfăşurăm, am trecut la făcutul frigăruilor (Alinuţa, mi s-a făcut un door de frigăruile făcute la tine la casă, cu toată gaşca cinefilă în jur!) şi apoi la savurarea lor cu salata încropită de Georgiana, Gigi şi Ramona.



Ştefan, Ciprian şi George au adunat lemne şi au meşterit o pălălaie de foc de tabără, care ne-a adunat pe toţi şi ne-a încântat privirea. Mulţam fain, băieţi! După aceea a urmat "Ţară, ţară, vrem ostaşi!", mult-apreciatul joc din copilărie pe care nu l-am mai practicat de o căruţă de timp şi eram sceptică dacă să particip, căci mi se părea prea pueril (aveam să îmi schimb părerea!). S-a râs foarte mult, ne-am distrat pe seama forţei de a sparge un zid uman, reuşita mea a fost ruperea legăturii de carbon Ştefan-George, iar victoriile la dublu, cu Gigi, când am oprit 3 oameni să treacă de noi, au suplimentat palmaresul. Ciprian a fost deliciul jocului, cu transformările lui în Gollum, iar strategiile de spargere a zidului echipei adverse au adus o veselie care a durat vreo 2 ore şi jumătate, până în miez târziu de noapte.






Momentul cel mai frumos (sufleteşte vorbind!) din toată ieşirea (pe lângă cel ludic de mai sus!) a fost mica incursiune nocturnă cu Ştefan, Gigi şi Ramona la statuia lui Mihai Eminescu din Poiană, cu o sticlă de whiskey pentru Ştefan şi una de suc pentru noi. Noaptea prin poiană e o adevărată aventură, încă îmi este frică de întuneric, Ştefan întreba dacă plantele pot vorbi şi desişurile neluminate mi se păreau motive de teamă. Ne-am întins pe izoprene, ne-am înfofolit în sacii de dormit şi am privit puzderia de stele de deasupra, în timp ce Ştefan ne povestea despre lumină, univers, fotografie cu expunere. Parcă eram la povestea de seară cu tanti Ludmila!


Ne-am întors la omuleţi când aproape se crăpa de ziuă, i-am găsit dormind lângă focul stins, pe păturile de afară şi doar Ioana era în cort. A fost mult prea ispititor să nu dormim afară, sub cerul liber, sub stejarii verzi, cu armata de ţânţari la cap, auzind pe unul, altul, sforâind, respirând aerul răcoros şi simţind căldura soarelui! Mi-a plăcut asta şi anul trecut, în septembrie, când am făcut borşul în pădurea Dobrovăţului cu bicicliştii, pentru că dimineaţa se simte altfel după o noapte nedormită şi agitată, parcă ai furat o zi de pe undeva şi o ai în buzunar!



Huzur! Pe toate vocile posibile! A doua zi am lenevit-o la jocuri, la citit, la cules lăcrămioare din pădure, la somn când oboseam de la huzureală, la vorbit de una, alta. Erau atât de împrăştiate toate lucrurile din seara precedentă încât credeai că au trecut popoarele migratoare pe acolo, a durat oleacă până le-am pus pe fiecare la locul lui şi ne-am reluat activităţile statice. Desigur, nu aveam stare, deşi Neagu Djuvara cu istoria lui povestită tinerilor m-a fascinat să stau locului o bucată de vreme...



...dar, după aceea, în timp ce lumea juca poker cu fise, împreună cu Ştefan şi Ciprian, care s-au ocupat din nou de foc şi au făcut o vatră trainică pentru ceaunul de borş, cu Geora şi Georgiana, care au tăiat zarzavaturile pentru mâncare şi au făcut o delicioasă salată cu brânză feta, ne-am ocupat de masa gătită a zilei. Miroseau atât de bine ţelina şi pătrunjelul şi salata aceea a fost atât de gustoasă: yammy-yammy!



În timpul huzurului am străbătut puţin poiana din curiozitate: scoici şi piatră la formele încremenite, unele mai clar definite la nivelul a ce vor să exprime, altele mai obscure, gâze, şopârle în jumătatea de biserică din spatele locului nostru de campat, lăcrămioare gingaşe din zonele mai umbroase şi mai ferite de ochii curioşi. Găseşti linişte într-un astfel de loc şi e la mică distanţă de oraş, putând ajunge şi cu bicicleta. Mulţi oameni au poposit pe acolo în ziua a doua, iar când am plecat veneau alţii să ne ia locul, tot o gaşcă mare şi cu o mulţime de bagaje, inclusiv cu scaune. Ieşirea a avut şi o parte neplăcută şi neaşteptată: căpuşele! Mici, enervante şi nedorite, ne-am trezit cu câte 2-4-7 pe noi, ne-am alarmat când am ajuns acasă, căci nu am mai avut de a face cu aşa ceva până acuma, am aflat că Iaşul este practic invadat de ele, că au mai păţit-o şi alţii din cei ieşiţi la iarbă verde în acest week-end. Am început să luăm antibiotice, preventiv, şi intenţionăm să facem şi nişte analize să fim siguri că suntem în regulă, dar vreo 2 zile mintea mi-a fost populată numai de gânduri negre şi imagini de pe internet despre ele. Oribile creaturi!



Am intrat în luna mai, se apropie vara cu promisiunile ei, vreau să fac/em câteva drumuri spre înălţimi serioase, pe lângă munte mai sunt şi alte cărări, de altă factură, pe care vreau să păşesc şi cred că experienţa asta cu cele două excursii mari care nu au ieşit include o învăţătură de minte: organizează devreme şi aşteaptă-te şi la refluxuri, oricât de mult nu ţi le doreşti! Plus răbdare, multă răbdare, căci lucrurile şi ritmurile bune se mai schimbă, nu rămân la fel!

sâmbătă, 21 aprilie 2012

6 aprilie 2012 - MICUL ECRAN - invitată în calitate de coordonator al Clubului Cinefililor la emisiunea cinefilă de pe Iaşi Tv Life

"Realizez o emisiune de film, săptămânală, care urmează să fie difuzată în fiecare vineri de la ora 22. Se numeşte Micul Ecran şi are ca scop susţinerea proiectelor cinematografice din Iaşi (tineri regizori, festivaluri, proiecţii), printre care se regăseşte şi Clubul Cinefililor, probabil cea mai importantă şi mai longevivă manifestare din acest domeniu în oraşul nostru." - astfel debuta invitaţia lui Iosif Prodan de a prezenta Clubul Cinefililor într-un cadru televizat, la Iaşi Tv Life. 

Pe 6 aprilie 2012, la MICUL ECRAN, am avut plăcerea de a mă desfăşura degajată pe teme cinefile, am vorbit aproape în continuu şi, văzându-mă la televizor, am trăit o senzaţie ciudată, ca şi cum aş fi fost altă persoană. Sunt mândră de mine, trebuie să recunosc, şi mă bucur să primesc ecouri că nu sunt singura! (nu o să mi se urce la cap, staţi liniştiţi!). 


*******************************************************************************************
Buclă - primăvara aceasta a fost surprinzătoare din unele puncte şi dezamăgitoare din altele. Cred că media tinde să se îndrepte relativ spre partea pozitivă, pentru că mă străduiesc a învăţa să simplific prin omisiune. Firea mea tinde să despice firele ca să înţeleagă: dintotdeauna am avut o înclinaţie spre abordat persoane, situaţii, aspecte ale vieţii cu lupa ca să le înţeleg în profunzime, acolo unde se ajunge mai greu, dar devine obositor de la un punct încolo să găseşti covârşitor mai multă superficialitate, să constaţi însingurarea între semenii tăi, preocupaţi să acopere şi nu să cultive aceste adâncimi de suflet. Nu mai pot schimba acest lucru la mine şi nici nu vreau: este o dulce povară prin care văd bine, aud sunete ascunse, simt mai mult, chiar dacă toate acestea au drept efect o semi-izolare de ceilalţi. Oamenii cresc foarte greu, nu înaintează de la piciorul broaştei în sus prea mult sau prea repede, fac salturi calitative rar sau deloc, merg în virtutea inerţiei curentului şi fac rar lucruri mari pentru ceilalţi. Şi atunci viaţa aceea autentică unde se risipeşte? În amăgirea faptului că dacă exişti este suficient? Ne intersectăm unii cu alţii în exterior, dar de ce rămânem aşa departe uman vorbind? Ceea ce aşteaptă să prindă formă în noi rămâne până la urmă un contur imprecis până la coborârea în faptă.  
Primăvara îţi arată simplitatea, bruma de speranţă ajustată adevărurilor din fiecare şi ideea că lumina e până la un punct răspunderea fiecăruia, nu poate fi împrumutată la nesfârşit de la cei cărora le prisoseşte sau se preocupă să o cultive. Până şi aceia au de trudit mereu la ea şi, de cele mai multe ori, aprecierea lor e ceva se întâmplă prea rar ca să devină firesc! Uneori, ca să îşi facă viaţa suportabilă, oamenii-prieteni cu lumina se amăgesc, dar rămân cumva conştienţi de apele de dedesubt şi de faptul că iluzia nu ţine, nu are rezistenţă!




vineri, 20 aprilie 2012

2-6 aprilie 2012 - Şcoala ALTFEL: teatru la Ateneul Tătăraşi, excursie la Hadâmbu şi Cetăţuia, concurs de poezie, ieşire în Grădina Botanică, zumba cu Paul

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe.” spune Constantin Brâncuşi cu modul lui specific de a esenţializa adevărurile găsite, aşa cum făcea cu formele cărora le dădea naştere din marmură, bronz sau piatră.


ŞCOALA ALTFEL - un experiment (încă unul!) în sistemul de învăţământ, interesant ca idee, costisitor de pus în practică la nivel de efort de proiectare, de implementare, de costuri, de diversitate. Nu imposibil însă! Mi-a plăcut ideea activităţilor care să înlocuiască liniaritatea zilelor de la şcoală şi, desigur, am optat pentru ieşiri, pentru schimbarea spaţiului şi a conţinutului lucrurilor propuse spre contact. Nu am urmărit predarea anumitor lucruri, ci doar expunerea ştrumfilor la anumite experienţe, unele obişnuite, dar receptate altfel, altele total noi.

Activităţile mele preferate au fost cele legate de excursii, de mişcare, de comunicat dincolo de spaţiul convenţional al şcolii, desigur! Pe 5 aprilie 2012 clasele a VIII-a au vizitat Grădina Botanică împreună cu mine, cu prof. Lăcrămioara Vlădilă şi prof. Alina Amariei. Au mai fost ei prin Grădina Botanică, dar am vrut să fie puţin altfel ieşirea: am făcut un traseu scurt de ocolit lacul prin pădure, ne-am cocoţat prin copaci (mai inhibaţi la început, ştrumfii au prins curaj şi au devenit hliziţi şi liberi, aşa cum îi place să îi văd), ne-am oprit la popasuri, am făcut poze pe un soare tare darnic, ne-am întâlnit cu alte două clase de a V-a din şcoală şi la izvor ni s-a înfundat drumul pentru vreo oră. De ce?





DANS! Ne-am încins la salsa, la bachata şi la paşi învăţaţi la zumba, o parte din ştrumfe ne mai văzuseră pe mine şi pe Georgiana în excursia din Ceahlău şi erau puţin familiarizate cu o serie de mişcări. A prins atât de bine interludiul acela, cu muzica de pe telefonul Georgianei, pe care o aveam de la cursurile de salsa, cu explicat figurile simple şi executat cu voie bună, în rând, sub ochii oamenilor care treceau spre izvor şi se înfruptau vizual din dansul nostru, întâmplat pe nepusă masă: exceleeent! După aceea, ne-am adunat la o îngheţată cu semne vădite de primăvară în jur, am adăstat la soare pe băncile din Parcul Expoziţiei şi am vorbit de viitor, pasiuni, sfârşit de gimnaziu, liceu, planuri şi vise lor!




Altă activitate de acelaşi fel, dar mai extinsă, a fost pe 3 aprilie 2012: excursia de o zi cu clasa la care sunt dirigintă (VI A) la Mănăstirea Hadâmbu, Mănăstirea Cetăţuia şi la Parcul Dendrologic de la Hadâmbu. Nu am mers singuri, ci ne-au însoţit prof. Cristina Barnea împreună cu clasa ei, prof. Cristian Pintilie, prof. Diana Năsturaş. Ziua a fost ochioasă-foc şi ştrumfii s-au comportat foarte bine în incinta locaşelor de cult, au primit napolitane de la călugări, au ascultat istoria mănăstirilor relatată de ghizi, s-au dat în scrânciobele de la lacul populat cu lebede, au admirat animalele din mica grădină zoologică de la Hadâmbu şi au debordat de energie. Mă aşteptam la probleme de disciplină, dar nu am avut "plăcerea" lor: e aşa bine fără ele! (Paul cu tricoul roşu a opus rezistenţă donării mesajului alb-albastru, dar am eu ac de tricoul 'mnealui!)



O felie separată din mine merge către ştrumfii mei de la şcoală, căci cred în schimbările şi în creşterile lor, atâta timp cât sunt cu mintea destupată, citesc, ascultă, îşi pun întrebări şi nu trec toate pe lângă ei precum acceleratul. Nu e simplu să îi convingi că valorile se ascund în altă parte nu în bani şi averi făcute peste noapte, că mulţumirea de sine de a-ţi fi depăşit propriile aşteptări, de a fi crescut ca OM drept şi nu strâmb, iubind şi lăsându-te iubit, cunoscând şi lăsându-te cunoscut, este net superioară măruntelor bucurii de a-ţi fi luat o haină nouă sau un telefon de ultimă generaţie.




Ce învaţă ştrumfii din ieşiri de genul acesta? Că televizorul şi calculatorul pot fi UŞOR înlocuite cu ceva mult mai sănătos şi mai dătător de amintiri plăcute, de creştere interioară, de râsete şi de socializare. Citeam pe un blog că "acolo unde este un televizor deschis, se află cineva care nu citeşte şi este mai sărac"...aş putea să completez că este şi cineva amorţit. Ştrumfii mei sunt astfel mai bogaţi cu o experienţă frumoasă şi sper să înveţe singuri cum să îşi îndrepte antenele spre altele de acest gen în viitor! Plus...nu poţi proteja ceva (natura!) dacă nu te convingi că merită! Parcul dendrologic de la Hadâmbu este făcut din stejari seculari, ţin pământul să nu alunece şi par fantomatici şi distinşi pe coastele dealurilor: deosebită privelişte!


Pe locul 3 la activităţi a fost Zumba Atomic pe 6 aprilie 2012. Am strâns în 2 zile 30 de ştrumfi curioşi de zumba, căci m-au tot auzit pe mine la şcoală vorbind de ea, au văzut înregistrări şi poze pe internet şi pe blogul meu şi voiau neapărat să înveţe şi ei Ai se eu te pego. Paul a fost receptiv la idee şi şi-a dat acordul cu două zile înainte, s-a rezolvat şi cu sala, surpriza cu căpşunile am pus-o la cale cu o seară înainte şi ne-am simţit bine transpirând pe ritmuri săltăreţe, ascultând şi un tango şi apreciind zumba drept o treabă cu muncă şi voie bună totodată. Am simţit entuziasm de la ei şi interes de a continua: au avut contact cu o nouă lume, dacă o vor mai vizita depinde de ei. Eu am deschis uşa!




4 aprilie 2012 a însemnat un Concurs de poezie religioasă organizat împreună cu prof. Cristina Barnea şi cu elevii de gimnaziu. Copiii aplică sistemul mimetic. Sunt şi precoci pentru că trăiesc într-o epocă a vitezei în care calitatea umană este declasată de prea multe aspecte neimportante. Cu atât mai mult cred că trebuie să li se arate în permanenţă că dincolo de zidurile obişnuinţei se află şanse ce aşteaptă a fi luate de mână şi că îşi sunt datori să încerce să se întindă fiecare în parte către una. Dimensiunea de mici artişti prin recitare este una pe care unii sunt dispuşi să şi-o exploreze şi atunci le oferim contexte pentru ea.




Teatrul a fost în prima zi de Şcoală Altfel - 2 aprilie 2012 s-a petrecut la Ateneul Tătăraşi şi programul realizat de prof. Alina Răduianu cu elevii talentaţi din şcoala noastră. Am văzut 4 piese de teatru (Cănuţă, om sucit, Inspecţiune, Snow White and the seven terrorists, Vreau să ajung actor mare), ştrumfi cântând la fluier conduşi de prof. Ciprian Juncă, 2 fete campioane la junioare prezentând numere de gimnastică ritmică, o elevă evoluând pe dansuri latino. Ne-am deplasat pe jos de la şcoală cu 300 de ştrumfi, dar nu au fost incidente şi majoritatea s-a comportat civilizat (exceptând scurtul moment de debandadă de la Spitalul Sfânta Maria, când s-au întins pe toată strada, căci nu mai aveau răbdare să îşi povestească una, alta). Mai ridici tonul, reinstaurezi disciplina şi obţii normalitate!



A fost o săptămână destul de obositoare, dar a meritat să ne stresăm pentru ei, căci activităţile de genul acesta le vor rămâne în memorie şi vor învăţa ceva (sper!) prin exemplul implicării pe care l-au văzut. Măcar unii dintre ei!

miercuri, 18 aprilie 2012

31 martie-1 aprilie 2012 - GIUMALĂU - ultimele zvâcniri căpoase ale iernii montane

"Fii răbdător cu tot ceea ce e nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești întrebările însele ca pe niște camere încuiate sau cărți scrise într-o limbă străină. Scopul e să trăiești totul. Trăiește acum întrebările. Poate ca într-o bună zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile."
(Rainer Maria Rilke)

M-am urnit tare greu să scriu despre prima ieşire la munte pe anul acesta. Probabil din cauză că am vrut să mă bucur pur şi simplu de ea, nu să o pun imediat în cuvinte, să o ţintuiesc în amintire cu detalii, pe care memoria mea de obicei le dă la o parte în timp. Este una din motivaţiile pentru care îmi/vă împărtăşesc (uneori prea exaltat, alteori prea realist) experienţele din zonele pasiunilor mele, este un exerciţiu contra uitării şi unul de cunoaştere.


Îmi era dor de munte! Mi se face des dor de munte, visez că plec pe nepusă masă, departe de toate lucrurile nesemnificative şi inutile pe care sunt nevoită de multe ori să le fac în spaţiul acesta sufocant al oraşului, cu omuleţi ce vor să se detaşeze şi să urce spre un vârf sau să meargă tăcuţi kilometri întregi, vorbind apoi cu ei sau cu muntele, făcând schimb de dulciuri sau consumând apa vecinului dornic de a nu mai căra aşa mult. Nu suntem un grup care petrece foarte mult timp împreună între betoane, ne regăsim mai degrabă în natură, la strigări de plecări şi sunt tare recunoscătoare pentru că i-am întâlnit şi ne-am conjugat drumurile de genul acesta. Intuitiv, pentru mine nu e deloc încântător să străbaţi astfel de cărări singur: nu am încercat, nici nu vreau să încerc prea curând, deşi am ascultat/citit montaniarzi care consideră această experienţă drept una revelatorie.
Am purces în Giumalău 8 omuleţi: Ştefan (face poza!), Ciprian, George, Daniela (eu), Georgiana, Geora, Monica şi Constantin! 8 ca anul trecut, la prima ieşire cinefilă în Hăşmaş!


Am mers cu maşinile (bravo şoferilor noştri, Ciprian şi Constantin!), am oprit la prânz în Vatra-Dornei la Casa Bucovineană şi ne-am întins la traseu din comuna Rusca, pe un început mocirlos şi apoi unul alb ca în basme, într-un decor de iarnă adevărată. Niciun semn timid de vreo tulpină de ghiocel, brânduşă sau alte asemenea: stăteau ascunse să nu cumva să le degere iarna încercarea de a scoate capul la lumină, iar noi, cei care fusesem, simţeam că parcă ieri călcasem prin Rodna şi nimic nu se schimbase în ultimele 3 luni, că anotimpurile nu făcuseră încă schimb de locuri, erau încă în tratative acerbe, sus la Cabana Giumalău. Parcă norii se coborâseră zdrenţuiţi pe pământ, iar zăpada urcase posomorâtă în cer: la mijloc eram noi, zgubilitici şi echipaţi, şi muntele, încăpăţânat ca de obicei!
Trebuie să precizez că data trecută, în 2010, cei de la cabană au fost mult mai primitori, mult mai deschişi, mult mai joviali, dar, de data aceasta, s-au comportat la limita bunului simţ, au şi trecut-o de câteva ori, păreau deranjaţi de prezenţa noastră acolo, cuvintele simulau prietenia, dar atitudinea era semi-ostilă, ne-au făcut precizări de conduită specifică (apa la grupul sanitar, lumina în cabană, focul din sobă) ca şi cum eram ţânci, iar de câteva ori ne-au tratat cu o reacţii ciudate din zona lui "Cum să nu ştiţi?". Păi, vin la tine acasă şi e firesc să îmi spui pe ton calm cum stau treburile ca să mă pliez pe ele sau să cer explicaţii suplimentare! Probabil trăitul la înălţime subţiază. Nu mai precizez ce!


Să revin la munte şi la omuleţii mei! Seara de 31 martie am petrecut-o până târziu în camera cu paturi etajate, în căldură, consumând vin alb şi roşu, mâncând seminţe şi alune, povestind câte în lună şi în stele, dezbătând tema serii - Cine e mai de apreciat: omul cu o idee genială sau cei care o pun în practică după aceea? (exemplu: reclama la Carlsberg nu ar fi mare lucru fără acel "Probably (the best beer in the world)", iar omul cu ideea a fost genial? Este el mai de apreciat decât întreaga armată de oameni care au implemetat ideea?) -, chicotind cât timp George ne-a delectat cu povestea de seară (cea tendenţioasă) din Ion Creangă, amintindu-ne de liceu şi adormind hăt-târziu. Dimineaţă, Ciprian şi George au dat semnele de deşteptare şi, după ce ne-am hlizit şi am mâncat, am ieşit la traseul spre Vârful Giumalău (1856 m). Ce friiiiggg! Şi ce vââânnnttt!! Ce forme prin zăpadă!! La popasuri făceam group-hug, precum pinguinii imperiali, era călduţ şi bine, era aşa apropiat şi simplu totul, încât stăteam mai mult decât era cazul: ce era de savurat, merita prelungit!



Am mers mai greu până spre vârf: vântul te dobora, era aşa de furios de parcă îi furaserăm copiii, nici nu te puteai ţine pe picioare pe ultima bucată de traseu şi era extrem de frig. Până şi Ştefan (căruia NU îi este frig aproape niciodată!) resimţea adierea agresivă de afară! Hainei mele de munte i se stricase fermoarul şi mai pătrundea aerul rece, cât am făcut poze (minunăţia asta sărită e opera mea!) nu am dat atenţie viscolului şi m-am panicat când mi-am dat seama că nu îmi mai simţeam mâinile, aşa de tare mă luase senzaţia de îngheţ. Ştefan, ca de obicei, m-a liniştit să nu duc panica la extremă, iar Ciprian şi Georgiana s-au îndeletnicit să îmi repună sângele în mişcare. La poza de grup, Ciprian m-a încălzit bine de tot, m-a ţinut în braţe să nu izbească vântul în mine şi, ca la o sobă, mi-am revenit bine de tot, cât timp George s-a chinuit să seteze aparatul pentru o poză de vârf super-vânturată! Mulţam fain!!



Coborârea a fost un real deliciu: prin zăpada maaare, la vaale, pe unde nu era călcat de nimeni, pe unde părea mai adânc! Am ieşit din zona de vânt şi am putut respira liniştiţi în apropierea cabanei, unde am mai stat vreo oră şi jumătate şi am făcut cale întoarsă spre Rusca, unde ne aşteptau maşinile. Desigur, am mers agale, am profitat de zăpadă, de vremea bună, de starea noastră excelentă, am făcut popasuri, am fotografiat îngropări în zăpadă sau alunecări pe derdeluş, şpagata în nea sau cum se poate fura apă de la izvor fără să te vadă muntele! Mi-a plăcut tare mult coborârea!

Şi încă ceva: de vreo 4 luni încoace, de când cu activităţile multe din lumea zumba şi cu interesul presei (revistele culturale "AleCart" şi "Als Ob") şi al televiziunii (Iaşi Tv Life) pentru calitatea mea de coordonator al Clubului Cinefililor, stau mai mult timp pe facebook, am început să-i pricep mecanismele şi să îi descopăr disfuncţionalităţile la nivel uman. Facebook-ul e ca un cocon social, te înfăşoară într-o pânză subţire de prieteni din care vorbeşti cu 10-20, arunci ploi de like-uri, te pui la curent cu o groază de oameni cu care nu mai împarţi drumuri, te poţi abona la chestii deştepte, ai libertatea de a-ţi mobila cum vrei camera pe acolo. Desigur, te mai şi corupe cu lucruri nesemnificative, dar pot fi ţinute la o distanţă rezonabilă: nu mi se pare aşa greu! De ce vorbesc de facebook tocmai acum? Niciodată, dar niciodată, o platformă de socializare nu va putea înlocui un real contact uman! E mai uşor de comunicat superficial, într-adevăr, e mai simplu, mai eficient, e cu delectare inclusă, dar îţi poţi hrăni uşor iluzia că îţi construieşti prietenii. Timpul petrecut în acelaşi spaţiu concret, făcând ceva, discutând faţă în faţă nu-contează-ce, este de mii de ori mai ziditor decât 2311 prieteni virtuali. M-am convins pentru a mia oară şi acuma la munte! Facebook-ul e seducător, în schimb (nu neg absolut deloc!), dar nu e suficient şi nu am să fiu făţarnică: îi critic neajunsurile la nivel de relaţionare, dar nu am să ies din el, pentru că încerc să îl adaptez identităţii mele! E un trend, dar nu cred că e foarte bine să devină singura lume de socializare pentru cineva: să îţi orientezi viaţa în funcţie de ce ai avea de arătat pe facebook. Ideea e ca el să fie un mijloc spre ceva, nu un scop în sine! Aşa cred că e sănătos!




Bătaia cu zăpadă era previzibilă, căci era atât de afânată şi de faină, încât omuleţii nu au rezistat tentaţiei! Primul atacat a fost Ciprian, care a ripostat, desigur, apoi George l-a asediat pe Constantin, Geora şi Georgiana trezindu-se atacate, deşi erau doar martore. Eu am ocupat poziţia de fotograf, am fost în siguranţă, chiar dacă se punea la cale un complot pentru scoaterea mea din zona de neutralitate! Data viitoare presimt că nu mai scap!



Timid, soarele a dat norii la o parte şi ne-a arătat faţa sa luminoasă şi un cer albastru, cum numai la munte poţi găsi, gata de încântat suflet şi ochi deopotrivă. Îţi auzi paşii prin zăpadă, mersul alert îţi pune sângele în mişcare şi trăieşti senzaţia simplă de viu, asiduu de viu! Soare, zăpadă uşor atinsă de căldură, timp la dispoziţie, oameni dornici să fie ştrumfi: ecuaţia perfectă pentru un om de zăpadă, o pereche pentru oama din Rodna. Zis şi făcut! Ciprian, expert în convins zăpada să se urce pe bolovanii albi rulaţi, secondat de George şi de Ştefan, a iniţiat planul cu fapta şi ceilalţi ne-am pus pe căutat accesorii, nas, ochi, nasturi, totul fiind prins în poze. E un deliciu uman să vezi oameni mari, cu munci, răspunderi, studii, simţindu-se ca la 10 ani, când totul era aşa de firesc şi viaţa avea puţine coordonate de luat în seamă: să poţi reveni la acea vârstă sufleteşte, atunci când împrejurările îţi deschid oportunităţi, mi se pare o mare dovadă de frumos trăit. Jocul şi joaca te umplu de energie şi nu trebuie să mai gândeşti: doar eşti acolo în ele (ca la dans) şi e de ajuns!



Băieţii au încropit omul de zăpadă, am primit comenzile de finisare, Ştefan a căutat pietricele de râu pentru nasturi şi ochi, Ciprian şi Geora au lucrat la gură şi sprâncene, Georgiana a cedat fularul ei, George a muncit din greu la o mână în şold, Constantin a stabilizat părţile de sus - o adevărată treabă de echipă! Am râs mult şi ne-a plăcut că a fost aşa improvizat totul, fără ceva clar în minte, s-a conturat cumva pe parcurs detaliu după detaliu. Ce bulgăroi s-au putut face, Doamne!



Constantin a devenit cavaler Jedi în plină zăpadă, după ce Geora şi Ciprian au secerat bulgării aruncaţi de Ştefan, şi se vede clar că îşi merită titlul!


A ieşit un om cât noi de mare şi greu, nu glumă! Ne-am întins la poze pe lângă el ca să îl punem ăn valoare şi să arătăm acasă produsul muncii noastre. Chiar dacă nu eram pe vârf, o poză cu tricolor improvizat cu tricouri de Ştefan, Geora şi George a fost numai bună. A urmat coborârea alertă, care îmi place mie mult de tot, căci vorbesc de obicei cu vreun omuleţ (de data asta a fost cu Georgiana despre şcoală, pasiuni, compromisuri, Alexandru Tomescu) sau merg repede înainte, simţind că m-am aerisit şi am mai făcut oleacă de ordine în mine. Vin primenită de la munte, are ceva înnoitor în ea înălţimea, nu plutesc, nu sunt entuziasmată ca după nu ştiu ce experienţă ieşită din comun, ci doar curg oleacă mai calm, mai pe ritmuri de legănare, alături de omuleţii mei.
Urmează un munte cu flori: primăvara este insistent sfătuită să îşi facă simţită prezenţa!