luni, 30 aprilie 2012

29-30 aprilie 2012 - BÂRNOVA şi POIANA cu STATUI - ieşind la verde şi dormit sub cerul liber înainte de 1 mai

"meritul unei călătorii este că, înainte de a împodobi viața, o simplifică. Astfel călătoria curge prin noi, ne limpezește gândul. Idei care ne obsedau fără motiv ne lasă în pace. Nu avem nimic de făcut: drumul lucrează pentru noi. Călătoria îți oferă ocazii să te dezmorțești. Ea operează mai curând un soi de reducere: lipsit de cadrul lui obișnuit, călătorul se vede redus la proporții mai umile, dar și mai deschis pentru curiozitate, intuiție, pentru iubire la prima vedere." (Rostul lumii - Nicolas Bouvier)

Drumul cu sora lui mai mare, călătoria, a devenit pentru mine exact ceea ce afirmă concis şi cu tâlc Nicolas Bouvier. Un al doilea aer necesar. Adun în memorie munţi şi zone unde îndrăzneţii devin mândri de faptul că nu au plecat urechea la descurajările din jur, înainte de plecare, şi au rămas fideli gândului lor de început, îmi doresc trăiri aparte, am tot redus din contactul cu superficialitatea şi irosirea pe lucruri neimportante ca să îmi canalizez energia pe muncă şi concretizarea ideilor din minte. Am senzaţia acută că nu am timp destul şi accept tare greu realitatea ce se pune luntre şi punte să nu îmi fie uneori complice la schimbat aerul!


Nu urmează o postare referitoare exclusiv la ieşirea de la Poiana cu Statui, ci mai mult o dare de seamă despre "drumuri înfundate" ce foloseşte drept pretext incursiunea în pădurea de la Bârnova. Săptămâna aceasta din aprilie (23-27) a fost una groaznică: parca am avut pe mine o cămaşă de forţă şi, încercând să mă mişc, mă trezeam mereu paralizată! Tare bine mi-ar prinde să nu mai fiu aşa de încăpăţânată şi să accept mai repede ceea ce nu pot schimba, dar...Nu! Până nu epuizez toate spărturile din zid, nu mă potolesc! A trebuit să anulez, din motive întemeiate, excursia pusă la cale de 2 luni cu ştrumfii la Sibiu, Sarmisegetusa şi munţii Cândrelului, iar cei care se înscriseseră au fost crunt dezamăgiţi: unul a plâns aşa de tare, că mi se rupea inima văzându-l. Tura în munţii Ţibleş nu a vrut să prindă formă concretă nici ea, s-a împotmolit pe capăt şi îmi dădusem aşa de tare silinţa să iasă, dar nu a fost să fie de data aceasta. După două drumuri înfundate, nu mai speram la nimic, dar Ciprian a propus o ieşire la verde şi cer deschis la Bârnova şi, cum nu voiam să stau acasă, am participat, împreună cu ceilalţi 9 omuleţi, la un timp frumos în Poiana cu Statui.



Recunosc: m-am gândit aproape constant la munte, îmi setasem mintea pentru înălţimi la sfârşitul lui aprilie şi nu am fost primiţi spre ele. M-a întristat mai mult decât aş fi bănuit, m-a scos din starea mea zgubilitică, că încăpăţânarea mă poate face să nu văd pădurea de copaci şi că mă afectează mai mult decât aş fi bănuit comoditatea din jur. După anularea excursiei cu Sibiul, am găsit resurse să pun la cale Ţibleşul, deşi eram extrem de supărată, şi totuşi asta nu s-a văzut, asta a contat prea puţin. Să nu se înţeleagă greşit: îi apreciez pe omuleţi pentru efortul depus la ieşirea de la Bârnova, dar rămân convinsă că muntele se putea întâmpla, dacă se vroia cu adevărat. S-a dorit pe jumătate şi atunci fundătura era inevitabilă. Mda, trece şi asta!



Gata cu lamentarea că nu suntem în vreun doliu! Înarmaţi cu saci de dormit, cu două corturi, cu mâncare, cu delicatese de toate felurile, cu intenţia de a huzuri, am purces spre Poiana cu Statui, pe traseul punct albastru, prin pădurea Bârnova. George, Ioana şi Irina au venit cu bicicletele, iar noi, ceilalţi, cu maşinile. Odată stabilită zona unde aveam să ne desfăşurăm, am trecut la făcutul frigăruilor (Alinuţa, mi s-a făcut un door de frigăruile făcute la tine la casă, cu toată gaşca cinefilă în jur!) şi apoi la savurarea lor cu salata încropită de Georgiana, Gigi şi Ramona.



Ştefan, Ciprian şi George au adunat lemne şi au meşterit o pălălaie de foc de tabără, care ne-a adunat pe toţi şi ne-a încântat privirea. Mulţam fain, băieţi! După aceea a urmat "Ţară, ţară, vrem ostaşi!", mult-apreciatul joc din copilărie pe care nu l-am mai practicat de o căruţă de timp şi eram sceptică dacă să particip, căci mi se părea prea pueril (aveam să îmi schimb părerea!). S-a râs foarte mult, ne-am distrat pe seama forţei de a sparge un zid uman, reuşita mea a fost ruperea legăturii de carbon Ştefan-George, iar victoriile la dublu, cu Gigi, când am oprit 3 oameni să treacă de noi, au suplimentat palmaresul. Ciprian a fost deliciul jocului, cu transformările lui în Gollum, iar strategiile de spargere a zidului echipei adverse au adus o veselie care a durat vreo 2 ore şi jumătate, până în miez târziu de noapte.






Momentul cel mai frumos (sufleteşte vorbind!) din toată ieşirea (pe lângă cel ludic de mai sus!) a fost mica incursiune nocturnă cu Ştefan, Gigi şi Ramona la statuia lui Mihai Eminescu din Poiană, cu o sticlă de whiskey pentru Ştefan şi una de suc pentru noi. Noaptea prin poiană e o adevărată aventură, încă îmi este frică de întuneric, Ştefan întreba dacă plantele pot vorbi şi desişurile neluminate mi se păreau motive de teamă. Ne-am întins pe izoprene, ne-am înfofolit în sacii de dormit şi am privit puzderia de stele de deasupra, în timp ce Ştefan ne povestea despre lumină, univers, fotografie cu expunere. Parcă eram la povestea de seară cu tanti Ludmila!


Ne-am întors la omuleţi când aproape se crăpa de ziuă, i-am găsit dormind lângă focul stins, pe păturile de afară şi doar Ioana era în cort. A fost mult prea ispititor să nu dormim afară, sub cerul liber, sub stejarii verzi, cu armata de ţânţari la cap, auzind pe unul, altul, sforâind, respirând aerul răcoros şi simţind căldura soarelui! Mi-a plăcut asta şi anul trecut, în septembrie, când am făcut borşul în pădurea Dobrovăţului cu bicicliştii, pentru că dimineaţa se simte altfel după o noapte nedormită şi agitată, parcă ai furat o zi de pe undeva şi o ai în buzunar!



Huzur! Pe toate vocile posibile! A doua zi am lenevit-o la jocuri, la citit, la cules lăcrămioare din pădure, la somn când oboseam de la huzureală, la vorbit de una, alta. Erau atât de împrăştiate toate lucrurile din seara precedentă încât credeai că au trecut popoarele migratoare pe acolo, a durat oleacă până le-am pus pe fiecare la locul lui şi ne-am reluat activităţile statice. Desigur, nu aveam stare, deşi Neagu Djuvara cu istoria lui povestită tinerilor m-a fascinat să stau locului o bucată de vreme...



...dar, după aceea, în timp ce lumea juca poker cu fise, împreună cu Ştefan şi Ciprian, care s-au ocupat din nou de foc şi au făcut o vatră trainică pentru ceaunul de borş, cu Geora şi Georgiana, care au tăiat zarzavaturile pentru mâncare şi au făcut o delicioasă salată cu brânză feta, ne-am ocupat de masa gătită a zilei. Miroseau atât de bine ţelina şi pătrunjelul şi salata aceea a fost atât de gustoasă: yammy-yammy!



În timpul huzurului am străbătut puţin poiana din curiozitate: scoici şi piatră la formele încremenite, unele mai clar definite la nivelul a ce vor să exprime, altele mai obscure, gâze, şopârle în jumătatea de biserică din spatele locului nostru de campat, lăcrămioare gingaşe din zonele mai umbroase şi mai ferite de ochii curioşi. Găseşti linişte într-un astfel de loc şi e la mică distanţă de oraş, putând ajunge şi cu bicicleta. Mulţi oameni au poposit pe acolo în ziua a doua, iar când am plecat veneau alţii să ne ia locul, tot o gaşcă mare şi cu o mulţime de bagaje, inclusiv cu scaune. Ieşirea a avut şi o parte neplăcută şi neaşteptată: căpuşele! Mici, enervante şi nedorite, ne-am trezit cu câte 2-4-7 pe noi, ne-am alarmat când am ajuns acasă, căci nu am mai avut de a face cu aşa ceva până acuma, am aflat că Iaşul este practic invadat de ele, că au mai păţit-o şi alţii din cei ieşiţi la iarbă verde în acest week-end. Am început să luăm antibiotice, preventiv, şi intenţionăm să facem şi nişte analize să fim siguri că suntem în regulă, dar vreo 2 zile mintea mi-a fost populată numai de gânduri negre şi imagini de pe internet despre ele. Oribile creaturi!



Am intrat în luna mai, se apropie vara cu promisiunile ei, vreau să fac/em câteva drumuri spre înălţimi serioase, pe lângă munte mai sunt şi alte cărări, de altă factură, pe care vreau să păşesc şi cred că experienţa asta cu cele două excursii mari care nu au ieşit include o învăţătură de minte: organizează devreme şi aşteaptă-te şi la refluxuri, oricât de mult nu ţi le doreşti! Plus răbdare, multă răbdare, căci lucrurile şi ritmurile bune se mai schimbă, nu rămân la fel!

Un comentariu:

Meanbrake spunea...

Din greseala am dat peste blogul tau... si imi place. Am descoperit un grup frumos (cel putin din poze)... E mirifica zona in care ati fost, cu atat mai mult cu cat e destul de inaccesibila. :)