"Fii răbdător cu tot ceea ce e nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești întrebările însele ca pe niște camere încuiate sau cărți scrise într-o limbă străină. Scopul e să trăiești totul. Trăiește acum întrebările. Poate ca într-o bună zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile."
M-am urnit tare greu să scriu despre prima ieşire la munte pe anul acesta. Probabil din cauză că am vrut să mă bucur pur şi simplu de ea, nu să o pun imediat în cuvinte, să o ţintuiesc în amintire cu detalii, pe care memoria mea de obicei le dă la o parte în timp. Este una din motivaţiile pentru care îmi/vă împărtăşesc (uneori prea exaltat, alteori prea realist) experienţele din zonele pasiunilor mele, este un exerciţiu contra uitării şi unul de cunoaştere.
(Rainer Maria Rilke)
M-am urnit tare greu să scriu despre prima ieşire la munte pe anul acesta. Probabil din cauză că am vrut să mă bucur pur şi simplu de ea, nu să o pun imediat în cuvinte, să o ţintuiesc în amintire cu detalii, pe care memoria mea de obicei le dă la o parte în timp. Este una din motivaţiile pentru care îmi/vă împărtăşesc (uneori prea exaltat, alteori prea realist) experienţele din zonele pasiunilor mele, este un exerciţiu contra uitării şi unul de cunoaştere.
Îmi era dor de munte! Mi se face des dor de munte, visez că plec pe nepusă masă, departe de toate lucrurile nesemnificative şi inutile pe care sunt nevoită de multe ori să le fac în spaţiul acesta sufocant al oraşului, cu omuleţi ce vor să se detaşeze şi să urce spre un vârf sau să meargă tăcuţi kilometri întregi, vorbind apoi cu ei sau cu muntele, făcând schimb de dulciuri sau consumând apa vecinului dornic de a nu mai căra aşa mult. Nu suntem un grup care petrece foarte mult timp împreună între betoane, ne regăsim mai degrabă în natură, la strigări de plecări şi sunt tare recunoscătoare pentru că i-am întâlnit şi ne-am conjugat drumurile de genul acesta. Intuitiv, pentru mine nu e deloc încântător să străbaţi astfel de cărări singur: nu am încercat, nici nu vreau să încerc prea curând, deşi am ascultat/citit montaniarzi care consideră această experienţă drept una revelatorie.
Am purces în Giumalău 8 omuleţi: Ştefan (face poza!), Ciprian, George, Daniela (eu), Georgiana, Geora, Monica şi Constantin! 8 ca anul trecut, la prima ieşire cinefilă în Hăşmaş!
Am mers cu maşinile (bravo şoferilor noştri, Ciprian şi Constantin!), am oprit la prânz în Vatra-Dornei la Casa Bucovineană şi ne-am întins la traseu din comuna Rusca, pe un început mocirlos şi apoi unul alb ca în basme, într-un decor de iarnă adevărată. Niciun semn timid de vreo tulpină de ghiocel, brânduşă sau alte asemenea: stăteau ascunse să nu cumva să le degere iarna încercarea de a scoate capul la lumină, iar noi, cei care fusesem, simţeam că parcă ieri călcasem prin Rodna şi nimic nu se schimbase în ultimele 3 luni, că anotimpurile nu făcuseră încă schimb de locuri, erau încă în tratative acerbe, sus la Cabana Giumalău. Parcă norii se coborâseră zdrenţuiţi pe pământ, iar zăpada urcase posomorâtă în cer: la mijloc eram noi, zgubilitici şi echipaţi, şi muntele, încăpăţânat ca de obicei!
Trebuie să precizez că data trecută, în 2010, cei de la cabană au fost mult mai primitori, mult mai deschişi, mult mai joviali, dar, de data aceasta, s-au comportat la limita bunului simţ, au şi trecut-o de câteva ori, păreau deranjaţi de prezenţa noastră acolo, cuvintele simulau prietenia, dar atitudinea era semi-ostilă, ne-au făcut precizări de conduită specifică (apa la grupul sanitar, lumina în cabană, focul din sobă) ca şi cum eram ţânci, iar de câteva ori ne-au tratat cu o reacţii ciudate din zona lui "Cum să nu ştiţi?". Păi, vin la tine acasă şi e firesc să îmi spui pe ton calm cum stau treburile ca să mă pliez pe ele sau să cer explicaţii suplimentare! Probabil trăitul la înălţime subţiază. Nu mai precizez ce!
Să revin la munte şi la omuleţii mei! Seara de 31 martie am petrecut-o până târziu în camera cu paturi etajate, în căldură, consumând vin alb şi roşu, mâncând seminţe şi alune, povestind câte în lună şi în stele, dezbătând tema serii - Cine e mai de apreciat: omul cu o idee genială sau cei care o pun în practică după aceea? (exemplu: reclama la Carlsberg nu ar fi mare lucru fără acel "Probably (the best beer in the world)", iar omul cu ideea a fost genial? Este el mai de apreciat decât întreaga armată de oameni care au implemetat ideea?) -, chicotind cât timp George ne-a delectat cu povestea de seară (cea tendenţioasă) din Ion Creangă, amintindu-ne de liceu şi adormind hăt-târziu. Dimineaţă, Ciprian şi George au dat semnele de deşteptare şi, după ce ne-am hlizit şi am mâncat, am ieşit la traseul spre Vârful Giumalău (1856 m). Ce friiiiggg! Şi ce vââânnnttt!! Ce forme prin zăpadă!! La popasuri făceam group-hug, precum pinguinii imperiali, era călduţ şi bine, era aşa apropiat şi simplu totul, încât stăteam mai mult decât era cazul: ce era de savurat, merita prelungit!
Am mers mai greu până spre vârf: vântul te dobora, era aşa de furios de parcă îi furaserăm copiii, nici nu te puteai ţine pe picioare pe ultima bucată de traseu şi era extrem de frig. Până şi Ştefan (căruia NU îi este frig aproape niciodată!) resimţea adierea agresivă de afară! Hainei mele de munte i se stricase fermoarul şi mai pătrundea aerul rece, cât am făcut poze (minunăţia asta sărită e opera mea!) nu am dat atenţie viscolului şi m-am panicat când mi-am dat seama că nu îmi mai simţeam mâinile, aşa de tare mă luase senzaţia de îngheţ. Ştefan, ca de obicei, m-a liniştit să nu duc panica la extremă, iar Ciprian şi Georgiana s-au îndeletnicit să îmi repună sângele în mişcare. La poza de grup, Ciprian m-a încălzit bine de tot, m-a ţinut în braţe să nu izbească vântul în mine şi, ca la o sobă, mi-am revenit bine de tot, cât timp George s-a chinuit să seteze aparatul pentru o poză de vârf super-vânturată! Mulţam fain!!
Coborârea a fost un real deliciu: prin zăpada maaare, la vaale, pe unde nu era călcat de nimeni, pe unde părea mai adânc! Am ieşit din zona de vânt şi am putut respira liniştiţi în apropierea cabanei, unde am mai stat vreo oră şi jumătate şi am făcut cale întoarsă spre Rusca, unde ne aşteptau maşinile. Desigur, am mers agale, am profitat de zăpadă, de vremea bună, de starea noastră excelentă, am făcut popasuri, am fotografiat îngropări în zăpadă sau alunecări pe derdeluş, şpagata în nea sau cum se poate fura apă de la izvor fără să te vadă muntele! Mi-a plăcut tare mult coborârea!
Şi încă ceva: de vreo 4 luni încoace, de când cu activităţile multe din lumea zumba şi cu interesul presei (revistele culturale "AleCart" şi "Als Ob") şi al televiziunii (Iaşi Tv Life) pentru calitatea mea de coordonator al Clubului Cinefililor, stau mai mult timp pe facebook, am început să-i pricep mecanismele şi să îi descopăr disfuncţionalităţile la nivel uman. Facebook-ul e ca un cocon social, te înfăşoară într-o pânză subţire de prieteni din care vorbeşti cu 10-20, arunci ploi de like-uri, te pui la curent cu o groază de oameni cu care nu mai împarţi drumuri, te poţi abona la chestii deştepte, ai libertatea de a-ţi mobila cum vrei camera pe acolo. Desigur, te mai şi corupe cu lucruri nesemnificative, dar pot fi ţinute la o distanţă rezonabilă: nu mi se pare aşa greu! De ce vorbesc de facebook tocmai acum? Niciodată, dar niciodată, o platformă de socializare nu va putea înlocui un real contact uman! E mai uşor de comunicat superficial, într-adevăr, e mai simplu, mai eficient, e cu delectare inclusă, dar îţi poţi hrăni uşor iluzia că îţi construieşti prietenii. Timpul petrecut în acelaşi spaţiu concret, făcând ceva, discutând faţă în faţă nu-contează-ce, este de mii de ori mai ziditor decât 2311 prieteni virtuali. M-am convins pentru a mia oară şi acuma la munte! Facebook-ul e seducător, în schimb (nu neg absolut deloc!), dar nu e suficient şi nu am să fiu făţarnică: îi critic neajunsurile la nivel de relaţionare, dar nu am să ies din el, pentru că încerc să îl adaptez identităţii mele! E un trend, dar nu cred că e foarte bine să devină singura lume de socializare pentru cineva: să îţi orientezi viaţa în funcţie de ce ai avea de arătat pe facebook. Ideea e ca el să fie un mijloc spre ceva, nu un scop în sine! Aşa cred că e sănătos!
Bătaia cu zăpadă era previzibilă, căci era atât de afânată şi de faină, încât omuleţii nu au rezistat tentaţiei! Primul atacat a fost Ciprian, care a ripostat, desigur, apoi George l-a asediat pe Constantin, Geora şi Georgiana trezindu-se atacate, deşi erau doar martore. Eu am ocupat poziţia de fotograf, am fost în siguranţă, chiar dacă se punea la cale un complot pentru scoaterea mea din zona de neutralitate! Data viitoare presimt că nu mai scap!
Timid, soarele a dat norii la o parte şi ne-a arătat faţa sa luminoasă şi un cer albastru, cum numai la munte poţi găsi, gata de încântat suflet şi ochi deopotrivă. Îţi auzi paşii prin zăpadă, mersul alert îţi pune sângele în mişcare şi trăieşti senzaţia simplă de viu, asiduu de viu! Soare, zăpadă uşor atinsă de căldură, timp la dispoziţie, oameni dornici să fie ştrumfi: ecuaţia perfectă pentru un om de zăpadă, o pereche pentru oama din Rodna. Zis şi făcut! Ciprian, expert în convins zăpada să se urce pe bolovanii albi rulaţi, secondat de George şi de Ştefan, a iniţiat planul cu fapta şi ceilalţi ne-am pus pe căutat accesorii, nas, ochi, nasturi, totul fiind prins în poze. E un deliciu uman să vezi oameni mari, cu munci, răspunderi, studii, simţindu-se ca la 10 ani, când totul era aşa de firesc şi viaţa avea puţine coordonate de luat în seamă: să poţi reveni la acea vârstă sufleteşte, atunci când împrejurările îţi deschid oportunităţi, mi se pare o mare dovadă de frumos trăit. Jocul şi joaca te umplu de energie şi nu trebuie să mai gândeşti: doar eşti acolo în ele (ca la dans) şi e de ajuns!
Băieţii au încropit omul de zăpadă, am primit comenzile de finisare, Ştefan a căutat pietricele de râu pentru nasturi şi ochi, Ciprian şi Geora au lucrat la gură şi sprâncene, Georgiana a cedat fularul ei, George a muncit din greu la o mână în şold, Constantin a stabilizat părţile de sus - o adevărată treabă de echipă! Am râs mult şi ne-a plăcut că a fost aşa improvizat totul, fără ceva clar în minte, s-a conturat cumva pe parcurs detaliu după detaliu. Ce bulgăroi s-au putut face, Doamne!
Constantin a devenit cavaler Jedi în plină zăpadă, după ce Geora şi Ciprian au secerat bulgării aruncaţi de Ştefan, şi se vede clar că îşi merită titlul!
A ieşit un om cât noi de mare şi greu, nu glumă! Ne-am întins la poze pe lângă el ca să îl punem ăn valoare şi să arătăm acasă produsul muncii noastre. Chiar dacă nu eram pe vârf, o poză cu tricolor improvizat cu tricouri de Ştefan, Geora şi George a fost numai bună. A urmat coborârea alertă, care îmi place mie mult de tot, căci vorbesc de obicei cu vreun omuleţ (de data asta a fost cu Georgiana despre şcoală, pasiuni, compromisuri, Alexandru Tomescu) sau merg repede înainte, simţind că m-am aerisit şi am mai făcut oleacă de ordine în mine. Vin primenită de la munte, are ceva înnoitor în ea înălţimea, nu plutesc, nu sunt entuziasmată ca după nu ştiu ce experienţă ieşită din comun, ci doar curg oleacă mai calm, mai pe ritmuri de legănare, alături de omuleţii mei.
Urmează un munte cu flori: primăvara este insistent sfătuită să îşi facă simţită prezenţa!
2 comentarii:
8 omuleti?
8 montaniarzi nebuni! 8 curajosi frumosi. Va pup si va urtez carari batute si mult...soare.
Ma bucur pentru voi, sunteti simpatici si distractivi,un grup fain de tot!!
Cu stima, Ionel
Trimiteți un comentariu