31 decembrie 2016 - 1 ianuarie 2017 - ANUL NOU cu 'Adelicii Nășite' - fengșui culinar la MOARA LU' ANTONE din Ludeștii de Jos

"poveștile, că sunt ele cu zmei

de succes sau pline de idei,

au un început (de obicei spectaculos)

un cuprins (ăsta e cel mai frumos)

și un final vesel sau trist,

de-a dreptul tragic sau superoptimist.

Mai există, însă, un tip de povești

(le afli abia când mai crești)

care încep ca oricare alta, cu un nou început,

au un cuprins (i se mai spune și conținut)

apoi, ce chestie neașteptată

sunt frumoase că nu se mai termină niciodată"

(un nou început, de Ivcelnaiv)

     Povestea Anului Nou 2017 s-a desfășurat pe 4 zile, nu a fost chiar din zona lui "nu se mai termină niciodată", dar a avut o aură de seninătate strașnică încât ne-a lăsat senzația că nu s-a încheiat așa de repede. Când ne amintim de ea, parcă se derulează în continuare undeva, în spatele minții, și ne retrimite energia bună cu care a fost încărcată! Gazda noastră, Mihai Marinchescu ne-a spus "Nu o să ne fie dor de voi, o să ne fie foarte dor! Ne-am bucurat că ați ajuns bine acasă. Vă mulțumim pentru tot! Ați fost oaspeții pe care ni i-am dorit întotdeauna și ne bucurăm că v-am cunoscut. Toate bune și un gând fain de la noi care să vă poarte noroc în Noul An indiferent pe unde sunteți!". Silviu a punctat - "Chiar dacă nu pare, având în vedere cât a scris, Dl. Mihai e chiar ardelean, și încă unul deosebit.", iar noi, ceilalți, am accentuat impresia evidentă că astfel de oameni primitori, buni și receptivi sunt rari pe lumea asta, așa că ne-am bucurat până peste poate că am avut parte de compania lor de gazde în zilele trecerii dintre ani!

      Ce tot laud eu de zor? O moară, dar nu una oarecare! "Moara lu' Antone este o pensiune unică în România, amenajată într-o moară veche de peste 150 ani, complet funcțională și în prezent. Amplasată în Ludeștii de Jos, pe traseul spre Sarmizegetusa Regia și cetățile dacice, Moara este ultima din cele 18 mori de apă care au existat pe Valea Grădiștei. Camerele sunt decorate rustic, cu mobilier din lemn și motive cromatice din zona Costeștiului, fiind amenajate chiar în clădirea vechii mori și păstrează atmosfera tradițională a satului românesc." Pe acest loc se altoiește povestea familiei și a morarului Antone, bunicul ce nu a apucat să își vadă visul dus până la capăt, dar l-a culcușit în mâinile harnice și în sufletul doritor de tradiție al nepotului, pe care l-a învățat meșteșugul morăritului și căruia i-a insuflat dragostea de rădăcini. Patru generații sprijină moara în aventura ei seculară și, deși este multă muncă la mijloc, se vede clar că bucuria de a fi implicați toți într-un asemenea proiect de familie le aduce unire, le îndesește puterile și le ține vie speranța într-un viitor care le va răsplăti în continuare efortul. 

       Cele două șefe (master-chef-e) pe zona culinară au fost Adela și Anca! Pentru noi, ceilalți, a fost o reală plăcere să le vedem complotând delicii cu care ne-au încântat gustul, văzul și auzul. Poveștile despre vinuri și felurile de mâncare servite ne-au deschis apetitul și ne-au oferit o experiență absolut deosebită!

       Secretoasă, nășica Anca ne anunța în preziua plecării - "M-am oprit din băgăjit ca să vă scriu câte ceva despre deliciile pe care le propunem pentru Revelion și pentru prima zi a anului. Adela și cu mine am făcut cumpăraturile, iar la Moară vom pregăti totul împreună. La masa de Revelion vom avea un appetizer și două feluri de mâncare, unul cu pește alb și unul cu carne, ambele cu side dish. Vom avea un desert și brânzeturi (Blue Stilton, Cheddar, Cœur de Normandie, Tilsit, Grana Padano). Fiecare fel de mâncare are vinul asociat. E o cantitate mică, doar pentru degustare. Mai multe despre felurile de mâncare și despre vinuri povestim acolo. Pentru a doua zi ne-am gândit că ar merge bine, pe lângă grătarul făcut în curte, o supă de pui cu tăiței de casă. Pentru grătar am luat cotlet de mangaliță, cârnăciori de casă și multe legume (dovlecei, ciuperci, ardei, ceapă). Vom avea si ceva frunze (salată, rucola, spanac), iar Adela Trofin va face niște sosuri. Va fi și niște carne de mistreț pentru doritori. Produsele sunt de bună calitate și le-am luat fie la producătorii locali, fie din gospodăriile...părintești. Foarte puține au fost luate din supermarket. Carnea pentru grătar este de la Meat Concept Store, verdețurile de la Gustul natural și Food Forest, brânza de vaci de la Irina Ciochina (Ferma Caprele Irinucăi - Divizia Două văcuțe), iar peștele și carnea de pui de la ferma părinților mei." Așa momeală ne-a pus pe jar încă de pe 28 decembrie 2016!!

        Fursecurile au fost făcute de Mihaela, Irina și Marian au adus un "sicriu" de salată boeuf care nu a putut fi dovedit de 17 oameni în 4 zile, Irina și Horia ne-au încântat cu produse de la ferma lor de căprițe și, până la urmă, fiecare dintre noi a adus câte ceva numai bun de sedus gusturile. Nu știu cum se făcea, dar mai mereu eram prin bucătărie la vorbe și la ciugulit ceva! A fost o atmosferă care ne-a priit, în care ne-am simțit în largul nostru, sub atenta supraveghere a lui Alfonso, câinele Astor rebotezat! 

     După revenirea acasă Georgiana Ș. avea să facă o sinteză binevenită a celor 4 zile:

      "Eu vreau să îmi exprim recunoștința pentru ceea ce va rămâne drept amintire "Revelion în Hațeg la munte și la Moara lu' Antone". Mulțumesc celor care au organizat evenimentul, zilele, activitățile și traseele, celor care au făcut și au cărat sacii, săculeții, lăzile, lădițele, cutiile, cutiuțele, oalele și borcanele cu mâncare, celor care au condus, ne-au dus și ne-au adus în siguranță de peste tot, celor alături de care am zâmbit, am glumit și am povestit, celor care au gătit când noi nu ne-am obosit și apoi au împărțit, celor care au meșterit deliciosul grătar, celor care ne-au fotografiat și apoi au făcut publică postarea pe FB - este și asta o treabă!, celor care mi-au mâncat sărățelele fără chimen (doar cu mac și susan!) și tortul de mere, căci nu este bucurie mai mare atunci când gătești decât dacă nu mai găsești.

       Mă bucur că am avut șansa în aceste zile de a fi alături de cei care-mi sunt deja dragi, iar pe lângă asta bucuria de a cunoaște oameni noi frumoși și autentici prin felul lor de-a fi.

       Vă doresc tuturor un An Nou în care veți reuși să dirijați și bunele, și relele și sper să ne revedem cu bine cu proxima ocazie! Vă îmbrățișez cu drag pe toți!"

      Moara și împrejurimile ni s-au lipit de suflet! Iarna nu prea era prezentă în decor decât prin frig și prin apa înghețată care blocase roțile, iar zăpezile se refugiaseră pe creste, în Șureanu, pe Muntele Mic și în Meridionalii pe care îi zăream la orizont! Ne plăceau mirosul de pământ înghețat, care îți transmitea scârț în tălpi, diminețile îmbrăcate în aer răcoros, senzația de atemporal trezită de natura care își depăna ritmurile ei dintotdeauna, imună la ființele din jur. Ludeștii de Jos este o așezare aflată aproape de Orăștie, de cetățile dacice, de o falie de istorie străveche a românilor și îți deschide perspectiva de a explora, de a încetini, de a trage adânc aer în piept, de a te auzi gândind simplu, prin interjecții și frânturi de cuvinte. 

        Moara a fost refăcută cu fonduri europene. A fost regândită, așezată într-o matcă lărgită pentru a face față timpurilor în care a intrat. Funcționalitatea ei inițială nu mai este necesară în epoca noastră, așa că a fost reinventată, s-a construit un pod al morii lărgit pentru a primi oaspeții în camere rustice și moderne în același timp! Deguști din tradiție suficient cât să ți se deschidă apetitul, nu ești suprasaturat de detalii și asaltat din toate părțile de elemente rurale, ci primești invitații la fiecare pas să pui întrebări, să afli la ce folosea un obiect agățat într-un cui, ce îndeletnicire se realiza cu altul pus pe o scară, cum funcționau roțile imense în cârdășie cu apa, cum se obținea făina. Nu ai parte de un muzeu, ci de o construcție primenită și lăsată să își conserve identitatea în timp ce străinii îi simt vechimea de lemn și stabilesc o legătură cu ea.  

         Moara este vie datorită oamenilor care și-au legat viețile de ea! E greu de găsit cuvintele cuprinzătoare pentru devotamentul și dragostea lor, e sentimentul de glie, de acasă, de rădăcină trăit în mod firesc, fără epatare, ca o respirație vitală, cu toate încercările asociate! Cât am fost plecați pe pârtiile și pe traseul pe Muntele Mic, bunica, fetele ei și nepotul (formula de 3 generații!) au făcut un cuptor de pâîne și cei rămași la moară au fost martori, împărtășindu-ne din experiența asistării la un asemenea deliciu vizual și gustativ. Ne povestea Mihaela că imaginea bătrânei care avea forță în degetele noduroase să frământe aluatul delăsător a impresionat-o la culme, mai ales că ea coordona toată activitatea, era brici la muncă și pâinile cuminți se făceau borțoase în cuptorul încălzit! Pe fund li s-a lipit o frunză de varză și, la scoaterea din cuptor, au fost bătute după obiceiul zonei, rămânând cu insule de cruste crocante pe față!   

      Eu și Silviu am fost prima dată la moară în noiembrie, după ce am făcut via ferrata Hornul lui Hili de pe Cheile Turzii. Mihai, mama și sora acesteia ne-au așteptat cu ciorbă, cu pâine la vatră și cu țuică, ne-au povestit până târziu istoria morii și modul în care și-au împletit viețile cu existența ei, ne-au arătat cum funcționau roțile și cum era gestionat fluxul apei, cum rațele își aveau locurile lor de bălăceală și cum uneori, dincolo de multele treburi care se adunau, simțeau că se aflau în palma lui Dumnezeu, într-un colț de rai personal. Cel mai mult am apreciat la acești oameni modestia dublată de recunoștință și le-am mulțumit din suflet pentru faptul că ne-au ales pe noi să le călcăm pragul de Anul Nou și să ne culcușim visele și mușchii la trecerea spre 2017! Sigur vom da o raită și la vară! Godeanu se află prin apropiere!! 

        Cu voie bună adunată în desagă, cu o ușoară tristețe că tura s-a terminat, cu promisiuni de reveniri, cu urși jucăuși dându-și târcoale pe tricouri și cu nevasta lui Astor mereu pofticioasă (fătase 5 căței cât am stat noi la moară!), am zis Rămas Bun! și am pornit spre casele noastre, făcând o oprire la Alba-Iulia și una la Adjud. Greu să nimerești din prima casa proprie! Mai ales că aveam să dormim pentru prima oară în ea!

       Impresiile primite de la nou-veniții din grup au fost pe măsură! Irina ne-a transmis - "Când eram mai abitir în febra scrisului - hop notificare că a postat Georgiana! Cam cu aceleași gânduri vă scriu și eu, transmițând mesajul și din partea lui Andrei (și a lui Horia).

      Le mulțumim mult lui Mark și Ancăi pentru invitație, dar și vouă, tuturor, că ne-ați primit în grupul vostru plin de râsete și de energie pozitivă. Ne-am încărcat bateriile și ne-am întors acasă cu mai mult optimism și chef de muncă. Parcă am ieșit un pic din ceața rutinei și am deschis ochii, urechile și, mai ales, inima către mai bine, mai frumos, mai înalt, mai albastru și mai alb, mai detaliat, mai departe. 
      Cheers pentru o experiență perfectă de sfârșit și început de an! Vă îmbrățișăm pe toți!" 

"I think this is the beginning of a beautiful friendship!"

28 august 2015 - Cascada BIGĂR și Tunelele din CHEILE NEREI

"It takes courage to grow up and become who you really are!" 

(E.E. Cummings)

Vara noastră intensă se apropia de final. Ture montane au fost pe săturate, Elveția și Norvegia ne-au depășit cu mult așteptările, Dolomiții și-au tras porția de încântare, Parângul și Retezatul ne-au făcut cu ochiul și aproape toți pietroșii au fost extrem de generoși cu noi. Desagii ne erau doldora de vitalitate și de entuziasm, așa că ne pregăteam sufletește pentru o bună perioadă de decantare a impresiilor, de așezare a fiecărei călătorii în sertarul ei, de surâs complice atunci când urma să ne amintim de diferite momente din luna noastră plină-ochi. Deoarece septembrie nu mai avea mulți pași de făcut până să ne ajungă cu semnele lui de nu-prea-îndepărtată-toamnă și cum mai exista un week-end la dispoziție pentru încălecat alți bolovani de munte, ne-am spus că o asemenea oportunitate nu merita ratată! 

Ne-am făcut temele pentru a ajunge la Cascada Bigăr și pe Cheile Nerei. Am mai înregistrat o tentativă de genul acesta anul trecut, dar m-am descurajat total când am citit pe diferite site-uri și bloguri că problema viperelor în parcul național nu era doar un simplu zvon. Un montaniard chiar a precizat că s-a întâlnit cu ele nu doar pe cărare, ci le-a văzut și prin copaci! Din cauza lor am insistat să ne reorientăm spre Cheile Galbenei, dar anul acesta mi-am dat seama că gândul de a ajunge prin Cheile Nerei și la albastrul hipnotizant al Lacului Dracului nu a dispărut, așa că nu avea rost să tot amân momentul! Cu vipere sau fără vipere, lumea tot mergea să se bucure de natura sălbatică, așa că...atenție și aventură!
   

Am găsit CASCADA BIGĂR foarte aproape de un indicator de piatră care semnala trecerea Paralelei 45 prin munții Aninei, în județul Caraș-Severin. De ce a fost considerată această cădere de apă una din minunile naturale cele mai frumoase ale lumii de către The World Geography? Din cauza structurii sale care se înscria deopotrivă la 'discretă' și la 'spectaculoasă'! Un izvor de apă subterană ajungea să se scurgă pe un pinten de tuf calcaros de 7-8 metri acoperit cu mușchi, creând impresia unei ciuperci verzi peste care apa cobora și forma o perdea diafană de firișoare calme făcute din picături grăbite să atingă pânza fluidă de dedesubt. Coridorul creat de apă era străjuit de stâncile muntelui și de cele peste care se întindea șoseaua de unde coborau grăbiți omuleții dornici să admire întregul spectacol. Am stat cam o oră să admirăm și să pozăm cascada, criticând din greu comportamentul turiștilor lipsiți de considerație față de natură care se înghesuiau să își facă selfie-uri și nici măcar nu stăteau câteva minute să aprecieze frumusețea locului. Cascada ni s-a părut extrem de ochioasă, dar nu am fi încadrat-o chiar la secțiunea superlativelor, căci am văzut atât în România, cât și în Islanda, Slovenia și Elveția căderi de apă mult mai spectaculoase. Cu siguranță însă stă la loc de cinste în capitolul "altfel", fiind o raritate la nivel de structură!    

Deoarece planurile noastre includeau ajungerea în zona Parcului Național Cheile Nerei și camparea în locul special amenajat, nu ne-am stresat să căutăm vreun loc de cazare peste noapte. Din Ungaria am plecat cam târziu, la trecerea graniței la Nădlac am stat mai mult decât de obicei, așa că noaptea ne-a prins pe drum, fără să avem vreun plan de rezervă pentru dormit. Am ajuns în Oravița și am căutat o cazare pe la cele câteva locuri disponibile, dar nu am avut baftă decât la un hotel destul de luxos din centru (am dormit pentru prima dată în pat cu baldachin!), contrastând total cu restul așezării aflate într-o stare muribundă. Ne-am întrebat de mai multe ori din ce trăiau acele localități care păreau mai mult moarte decât vii! 

Sud-vestul țării, cu excepția zonelor montane, a Țării Hațegului (superba Țară a Hațegului!) și a unor zone urbane în care s-au făcut investiții, arată deplorabil! Cel puțin când intri din șoseaua principală pe drumul către Cheile Nerei te izbește un aer de delăsare și de sărăcie cruntă de îți vine să faci cale întoarsă! Poate ni s-au schimbat nouă interfața și criteriile de apreciere a unei zone turistice după atâta străbătut munții și locurile din Dolomiți, Elveția și Norvegia în luna august, dar nu am devenit niște snobi de primă clasă încât să nu fim conștienți că România însemna alți parametri și că trebuia să ne ajustăm așteptările. Totuși, cu toate adaptările lui Procust, eram dezamăgiți de ceea ce vedeam, de drumul foarte prost, de gospodăriile lăsate la voia întâmplării, de cârpelile gardurilor și ale pereților, de lipsa crasă de grijă. Ne-am spus că poate primăvara totul arăta alftel, poate am nimerit noi într-un moment de declin al verii și zona nu mai avea ași în mânecă pentru călătorii de sfârșit de august, dar gustul amărui a persistat!   

"Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei - Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri, bazine hidrografice făcute din calcare, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled - Valea Cernei şi Semenic - Cheile Caraşului, face din Caraş-Severin singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional. Parcul păstrează, în cele 36.758 de hectare, multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale, iar rezervaţia Cheile Nerei - Beuşniţa este o sălbăticie de 4.000 de hectare, al cărei relief a fost săpat şi sculptat de două râuri: Nera şi Beu." Am plătit intrarea în parcul național și am pornit pe traseul La Tunele, cel mai scurt și mai la îndemână de făcut atunci când ajungi în zona Cheilor Nerei. Natura se pregătea să își lepede faldurile verzi de peste vară și pocnea de praf și căldură, nivelul apei era scăzut și avea ritmul de curgere extrem de lent, dar am putut observa cu ușurință semnele unei sălbăticii care se dezlănțuia cel mai probabil primăvara, în trecere spre vară. 

Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întindeau între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin multe meandre şi bucle întoarse. "Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase." Zona tunelelor presupunea o cărare șerpuitoare trasată de-a lungul firului apei care a măcinat în timp munții întâlniți în cale și a cocoțat drumul pe culmi, oferind o panoramă extrem de ofertantă asupra parcului cu pădurile sale vălurite. 

Noi am văzut o bucată destul de mică din tot ce ne-am propus - practic, am parcurs doar traseul La Tunele - pentru că un telefon important (și imposibil de ignorat!) din civilizație ne-a stricat planurile și ne-a determinat să facem cale întoarsă în Ungaria. Spre surprinderea noastră, nu eram extrem de afectați pentru că am realizat repede că întregul parc merita văzut primăvara, cu verdele crud în vârful unghiilor, cu boboci plesnind de viață, cu torenții formați de la topirea zăpezilor. Parcurgerea propriu-zisă a cheilor trebuia făcută când apele erau scăzute, dar...nu mai aveam cum, așa că a rămas pe data viitoare! 

Doamne, ce vară nebună și plină a mai fost!! 23 de zile dormite la cort, aproape o lună și jumătate prin munți, 5 ferrate în Dolomiți, un vârf de aproape 3.000 m în Alpii Elveției, marmota curioasă și tunelul din Ghețarul Ronului, fiordurile și zăpezile de înălțime ale Norvegiei, plus cel mai înalt vârf al său, pasuri și trecători cu cețuri și panorame superlative, zile senine și gătit la primus, peripeții și răsărit la malul Mării Nordului, traversarea apelor dintre Danemarca și Norvegia cu feribotul, ploaie crâncenă din Germania, fenomenalul concert AC/DC din Varșovia, parcurgerea creastei integrale a Parângului, (re)cunoașterea a trei vârfuri din Retezat de la același nivel cu ele, inițierea ștrumfilor în tainele montaniarde în Ceahlău și multe, multe altele care se închesuie pe retină atunci când spunem Vara 2015! 

Suntem profund recunoscători, extrem de încântați și de plini pe interior pentru toate darurile pe care le-am primit, pentru breșele de timp frumos, pentru modul în care am putut să ne croim mințile deschise pentru avântarea spre zări necunoscute și pentru binele care vine atunci când oamenii se sincronizează și vibrează ca harpele în bătaia vântului la lucrurile pentru care merită să cheltui respirații și timp! Cămara noastră e burdușită pentru toamna și iarna de la orizont, așa că pot năvăli când vor ele: noi le așteptăm!

23-24 mai 2015 - Masivul PIATRA MARE - Vf. PIATRA MARE (1.844 m) și CHEILE 7 SCĂRI

" Iubita mea, ți-am cumpărat un munte!

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani.

Are păduri și râuri și o punte

În vârstă de un milion de ani... "

"Existăm nu pentru a pălăvrăgi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Și uneori e de ajuns duioșia unui cer de primăvara ca să ne reamintească acest lucru." (Octavian Paler) - vara își răsuna apropierea de undeva de departe și primăvara era pe sfârșite, dar la înălțime timpul era mai întârziat și încă o puteam găsi pitită în culorile florilor, în verdele izbucnit după ploi, în limbile de zăpadă topindu-se lent și sigur sub căldura soarelui timid. Și la mine și la Silviu serviciul și treburile grămadă ne aglomeraseră uimitor de mult în luna mai și simțeam nevoia aprigă de a evada pentru două zile la înăltocii noștri ca să ne încărcăm bateriile și să ne eliberăm de toate cele sufocante. În 2012, când ajuns la Cheile 7 Scări, pe la Timișu de Jos, ne-a rămas o bucată de traseu de făcut, cel spre cabana și vârful Piatra Mare, așa că obiectivele acestea erau numai bune pentru un week-end de hălăduială în doi.  

Vineri seara am ajuns în Timișu de Jos și ne-am cazat la Vila 7 Scări, proprietara așteptându-ne cu multă ospitalitate și dându-ne tot felul de indicații despre zonă și trasee. Eram prea obosiți ca să ne întindem prea mult la vorbă, dar am apreciat atitudinea ei deschisă la acea oră târzie. După un somn strașnic, dimineața a pătruns prin geamul cât peretele și ne-a arătat crestele munților pe care voiam să le urcăm. Deja era multă vânzoleală pe stradă, mașini parcate una după alta, bicicliști, oameni cu un rucsac mic în spate, copii, tineri, bătrâni, toți îmbrăcați și încălțați sportiv și pregătiți de drum! Am rămas surprinși de întreaga scenă pentru că, în urmă cu aproape 3 ani, zona era cam pustie, nu prea se știa de ea și traseele erau populate numai de cunoscători, dar acuma, după ce s-a făcut investiția în recondiționarea scărilor și în amenajarea cu tiroliene, totul apărea schimbat la față la 180 de grade. Pe de o parte este un lucru bun să vezi că interesul pentru natură și pentru munte crește și mulți oameni aleg să abandoneze televizorul și spartul semințelor în fața lui pentru a ieși la firul ierbii sau pentru a parcurge la picior un traseu de 2-3 ore! Pe de altă parte apare și multă mizerie dublată de gălăgie, deoarece orice zonă făcută accesibilă atrage și pantofari sau oameni de mâna a doua, care nu respectă natura și lasă semne clare după ei. Până la urmă, muntele nu este doar al nostru, al celor care avem o atitudine sănătoasă față de el, ci este al tuturor, dar tare cred eu că, dacă ar avea o putere divină, i-ar neutraliza pe cei care nu știu să fie doar musafiri pe cărările lui.  

Traseul până la Cabana Piatra Mare durează vreo 2-3 ore și te solicită destul de mult. Eu cu Silviu eram într-o buclă de lipsă de antrenament, puțin ieșiți din formă de la viața sedentară de oraș, dar am luat drumul de-o aripă cu multă încăpățânare și am început să îl parcurgem alături de zeci de oameni înșiruiți printre copaci și pietre. O gașcă de omuleți adunați printr-un event pe facebook, o familie cu doi copii (cel mic era dus în spate de tată), perechi mai tinere sau la vârsta a doua și o trupă de 4 copii urcau cot la cot cu noi, depășindu-ne unii pe alții la șerpuirile drumului sau atunci când ne trăgeam sufletul pe vreo piatră. Cei patru ștrumfi erau de clasa a cincea, veneau din București și se aventuraseră pe munte cu dirigintele lor, un domn ajuns în pragul a 60 de ani, despre care copiii vorbeau cu multă apreciere și îl luau ca punct de reper pentru conduita lor în natură. Erau trei băieți și o fată, dar ea conducea trupa ca un lider care știa cum să îi coordoneze pe toți și cum să se facă înțeleasă, astfel încât să ajungă împreună și în siguranță pe platou. Au intrat în vorbă cu noi, ne-am întrebat una, alta, le-am dat din apa noastră, căci nu mai aveau multă, și le-am apreciat dezinvoltura și încrederea în ei înșiși. Este o adevărată plăcere să îi vezi pe ștrumfi cum se descurcă de la vârste fragede, să constați că învață extrem de repede și că li se pare firesc să experimenteze fără să fie în permanență dădăciți de cei mari. Bravo, ștrumfilor de București!   

După ce mi-am tras sufletul de un milion de ori pe pietrele de pe traseu, am ajuns pe platou și priveliștea a făcut ca tot efortul să fi meritat din plin. Brașovul se vedea tolănit în depresiune, munții roată stăteau la taifasul lor de week-end și era atâta tihnă în aer că nu am rezistat și ne-am întins aproape o oră pe iarba de lângă cabană. Nu eram singurii care am făcut asta, căci aproape toată lumea, care ajungea acolo, își lua un colț de stâncă sau un metru pătrat de covor ierbos și se punea pe mâncat, pe savurat o bere sau pe vorbit. Frăția aceasta între oameni ajunși la înălțime de munte se insinuează pe nesimțite, toți parcă devin deschiși, surâzători, gata de legat punți cu ceilalți și de apreciat frumosul din orice și din oricine, pregătiți să fie dezbrăcați de măști și să își întindă sufletul la soare precum rufele fluturânde în vântul molcom de primăvară: ”Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.” (Kurt Hielscher).

Cabana Piatra Mare se afla la 1.630 m în masivul cu același nume, iar lângă ea erau niște ruine ale celorlalte trei foste cabane care au ars în incendii în ani diferiți (1908, 1916, 1996), pe măsură ce se tot reconstruia o nouă clădire pe locul celei arse. Cabana actuală a fost ridicată în 2003, are doar 15 locuri de cazare (1 pat de o persoană și 7 paturi duble), este extrem de cochetă și de bine pusă la punct, alimentându-se cu electricitate din panouri solare, având reguli clare (ex: nu se doarme în sala de mese), impresionând prin curățenie, prin prezența papucilor de schimb pentru mers la mansardă unde se află paturile și prin detalii ochioase (felinare ca în Austria, clopoței, sare și pier în figurine cu găuri). Servirea ni s-a părut destul de rapidă și oamenii de la cabană se comportau foarte bine cu puhoiul de omuleți ajunși pe platou!

Liniștea și tihna au năvălit peste noi ca niște cotropitori flămânzi de posesii noi și aproape ne-au țintuit lângă cabană, punându-ne în față ispita de a nu mai ajunge pe vârf. Ne-am ridicat și ne-am zis că nu se poate să nu mai facem o oră de traseu oricât de ofertantă era ideea cu leneveala la altitudine, sub o căldură molcomă, numai bună de moțăit în reprize. Imediat ce am depășit pădurea de brazi, traseul a devenit brusc pietros și chiar am avut parte de o porțiune de tipul Piatra Craiului, cu niște colți stâncoși ieșind incisiv în lumină, cu limbi de zăpadă rezistând inutil temperaturilor în creștere, cu gențiane și alte flori de munte deschizându-și timid culorile către trecători. Am prins energie numai uitându-ne la toate aceste minunății și am stat ceva vreme să ne bucurăm bocancii de senzația de piatră pe care o găsești spre vârfuri.  

După porțiunea de stânci, am intrat într-un platou asemănător Bucegilor și nu a durat mult până am atins Vârful Piatra Mare (1.844 m), unde se aflau deja mulți omuleți. O gașcă de tineri venise cu trei câini ce au dat târcoale pe acolo și s-au și încăierat la un moment dat, dar păreau a fi niște lupi reveniți la baștină, în sălbăticie. În fața noastră se aflau Meridionalii, întinși unul către celălalt, fiecare semeț în felul lui, ca niște zei stăpânitori de atmosferă. Piatra Craiului trona în dreapta noastră trăgându-ne de urechi pentru faptul că nu am mai ajuns la ea de ceva vreme și Bucegii se lăfăiau fix în ochii noștri cu vârfurile zimțând cerul de deasupra. Venisem în Piatra Mare pentru puțin aer montan și ajunsesem în vecinătatea deschisă a înăltocilor de calibru! Deja ne uitam după locuri de campare bune pentru revizitarea din viitor!

Ne-am descălțat de entuziasm la Cabana Piatra Mare, după ce am parcurs drumul de întoarcere și ne-am mirat de zăpada care nu-și mai avea locul în tabloul de altitudine, pentru că trecuse de ceva vreme "Desprimăvărarea - Primăvara amestecată cu iarna are o frumuseţe nedesluşită. Se întâlnesc atunci tinereţea cu bătrânețea, vechiul cu noul, florile cu cerul, și-ți creează o stare de freamăt, de bucurie nestăvilită, de energie descătuşată." (Grigore Leșe). Florile de stâncă știau cel mai bine cum erau regulile de rezistența la înălțime și probabil făceau schimb de impresii dintre pietre cu zăpada singuratică de pe coastă. În curând aceasta avea să se transforme în apă și să hrănească planta cu bumbi galbeni care o ascultase. În curând avea să se unească mai la vale cu surorile ei devenite deja fluide. În curând avea să se rostogolească prin chei sau avea să se lase înghițită de vreun montaniard însetat. Toate se întâmplă așa în natură, în ritmul lor ancestral și...în curând! 

Cheile 7 Scări arătau altfel față de cum le-am văzut noi prima dată. Scările au fost înlocuite de sus până jos, dând dovadă de o rezistență sporită, exista o cabană la intrare de unde îți cumpărai bilet (10 lei/adult) și foișor aproape de canion, curățenia s-a instalat serios pe traseele remarcate și interesul a crescut pe măsură. Copiii puteau primi echipament de via-ferrata dacă erau prea mici (cască, ham). După cum am spus și la început, în cele două zile, cât am stat în zonă, am fost surprinși de câți oameni am văzut pe trasee, inclusiv până sus, pe munte, la Cabana Piatra Mare: puhoi! Pe lângă toate acestea, au fost instalate și multe tiroliene prin pădure, inclusiv pe deasupra Cascadei cu Apă Vie, așa că ai ce face în zonă în condiții excelente!

Mi-a trecut deja prin minte un posibil plan de excursie în zonă, chiar dacă scările mi s-au părut puțin expuse pentru cei mai mici și parcă mi-au temperat puțin entuziasmul. Dacă stau bine să mă gândesc, ștrumfii de a cincea din București au trecut fluierând prin ele, așa că nu ar trebui să îmi fac griji prea mari!

Ieșirea din chei leagă traseele cu posibilitatea de a merge pe munte mai departe sau de a ocoli porțiunea pe deasupra și a ieși din nou în drumul inițial. Foarte mulți au ales varianta a doua căci era prea solicitant să continue sau aveau alte planuri, după cum am văzut când am coborât de pe munte și i-am găsit strângând de zor păturile, mingile, grătarele! Lumea nu prea lăsa gunoi pe locurile unde a stat și ne-am bucurat să vedem că atitudinea sănătoasă față de munte începe să devină o obișnuință, nu doar o obligație!

Odihnitoare a mai fost tura aceasta la munte! Ne-am întors acasă cu energie înzecită, gata să ne luăm la trântă cu treburile care ne așteptau și sfârâind de nerăbdare (ca o Fanta când e deschisă!) pentru următoarele episoade, cele multe și de la altitudini considerabile din vară! Vreme bună și picioare rezistente!