sâmbătă, 18 iulie 2009

16 iulie 2009 - concert SUZANNE VEGA la Bucureşti

După ce Depeche Mode mi-au servit anul acesta "enorma plăcere" de a nu veni, am mers la concertul SUZANNEI VEGA, cunoscută după melodiile "My name is Luka" şi "Tom' s Dinner".

Concertul a fost la Sala Palatului, am fost cam 500 de oameni, a cântat IOAN GYURI-PASCU în deschidere cu o simplitate şi o voie bună caracteristice lui de altfel, emoţionat şi volubil în acelaşi timp. Mi-a plăcut faptul că a fost interesat să stabilească o relaţie cu noi, publicul, nu doar a intrat pe scenă, a cântat şi gata..."next". Ne-a asigurat că: "plecaţi în seara aceasta cu o bulinuţă de lumină venită din simplitatea şi sinceritatea noastră de oameni şi artişti" şi şi-a prezentat piesele ca pe nişte copii dragi, fiecare cu personalitatea lui: Voi aştepta (preferata familiei lui), La jumătatea vieţii ("cel mai sincer exerciţiu de confesiune despre mine"), Melancolie (scrisă în 1979 şi apărută pe albumul din 1997), plus melodiile dansante cu iz brazilian şi portughez.

Suzanne Vega a venit cu un chitarist şi un basist, sobră, fără extravaganţe, cu o voce superbă, lacrimă. A vorbit şi ea despre piesele ei, despre New-York-ul pe care îl vede ca pe o femeie câteodată elegantă, câteodată mojică, despre viaţă în aspectele ei simple, despre prima ei iubire de la 18 ani (un englez din Liverpool, pentru care a scris un cântec în dar şi el i-a dat bandana lui în schimb), căreia îi spune în cântec "shut your eyes and sing to me".
Melodia Frank and Eva e despre Frank Sinatra şi Eva Gardner pentru povestea cărora are o admiraţie deosebită, iar cântecul este doar o licărire a acestei atitudini, căci: "it is a lot of life to put in a song of three minutes".
The man who played God este despre oamenii care iau părţi din realitate, le asimilează în mintea lor, îşi schimbă mintea şi, implicit, schimbă lumea. Precum Picasso. "It is a song about THAT kind of imagination."
Un om frumos, o artistă sensibilă, cu o imaginaţie vie şi o voce pe măsură. Păcat că nu a fost un interes mai mare. Sala Palatului este imensă.

Câteva note de subsol:
Românica asta a noastră este de-a dreptul fascinantă în extremele ei. Şi un loc în care poţi vedea acest lucru este...călătoria cu trenul.
Spre exemplu, cu acceleratul Bucureşti-Iaşi: în acelaşi vagon poţi fi martor involuntar la o discuţie între un student din Bârlad şi o doamnă despre tinerii de azi ("un om capabil este un om atent" - o convingere sănătoasă a studentului) sau sa te uiţi cu mirare la domnul din faţa ta care citeşte Hamlet (ediţia în engleză din colecţia Penguin) şi are tatuat pe un braţ: "Zeus" şi pe celălalt: "Demon" sau să suporţi cu stoicism fugăreala a 5 ţânci timp de 3 ore pentru că părinţii probabil au uitat că îi au şi preferă să deranjeze pe alţii decât pe ei.
Poţi să te întrebi de ce nu îl dă nimeni jos pe beţivul care s-a urcat de la Bucureşti, cântă şi ţipă când simte că băutura nu mai este suficient de incitantă sau îţi face propuneri indecente când te duci şi tu la toaletă ca tot pasagerul care a plătit 53 de lei biletul. Şi nu te mai miră că de abia când beţivul prinde curaj să ia unei fete cartea pe care o citea (ironic..."Marile Speranţe"), ca să vadă de ce îşi strică ea ochii, intervin doi agenţi ce patrulau trenul. Şi nu o fac pentru că vor neapărat, ci pentru că fata s-a speriat foarte tare şi ţipă că ea nu poate călători în nesiguranţă, hărţuită de un beţiv. Ultima oră este fascinantă: mai suntem 4 oameni în vagon plus beţivul neutralizat temporar de cei doi agenţi care au plecat să îşi facă datoria...în alte vagoane.
Şi ajungi la Iaşi amuzată de amestecul de viaţă deasă de care ai avut parte azi şi întristată că bunul-simţ, respectarea spaţiului public, curăţenia, ordinea sunt utopii îndepărtate şi că oaza de normalitate în care încerci să trăieşti şi să o transmiţi şi ştrumfilor la şcoală este singura cale de a te salva de la nesimţire şi mizerie.

Un lucru care m-a bucurat tare în schimb: tinerii citesc! În vagonul meu eram cam 10 oameni care citeam (cărţi, nu ziare), iar în Bucureşti, mai ales în metrou, e la fel. Mi-a plăcut şi proiectul Strada Cărţii de la Universitate şi câteva din citatele atârnate: "când trei oameni spun că eşti beat, culcă-te şi dormi", "măsoară-te pe tine însuţi cu palma ta".

O ţară stă în oamenii ei. A noastră stă în care dintre ei?

luni, 6 iulie 2009

6 iulie 2009 - finul Răducu


Cu ochii mari şi albaştri spre lume...