luni, 28 decembrie 2009

Sfârșit de an. Început de an. Balansoar.

Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala./ Câteva momente când era să fim fericiţi,/ Câteva momente când era să fim frumoşi,/ Câteva momente când era să fim geniali./ Ne-am întâlnit de câteva ori/ Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape/ (Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)/ Toate acestea fac un viitor luminos-/ Pe care l-am trăit. (Contabilitate - de Marin Sorescu)

Cred că 'inventarul' de la sfârșit de an a fost născocit ca antrenament pentru "vremea" aceasta de care ne spune Sorescu și facem asta an de an, vrând-nevrând, căci plutește în aer microbul ierarhiilor. De obicei nu mă prinde. De obicei, aștept să treacă perioada aceasta pentru ca ritmul să revină la pulsul lui. De obicei podul spre anul ce urmează îl trec ținând ochii închiși.
Dar anul acesta e puțin diferit. Anul acesta nu este...de obicei.
Ce am adunat și ce am scăzut? Mulți oameni frumoși, ștrumfi receptivi (unii!) și ignoranți (alții!), un mănunchi de călătorii în țări străine, cărări de munte (se puteau și mai multe!), simplitatea de a trăi cât mai aproape de ceea ce sufletul are nevoie. Și o mână de tristeți, alta de vise neîmplinite, alta de nemulțumiri, dar nu au schimbat faptul că sunt o iremediabil idealistă!

Ce rămâne?
Rămân iubirea, dezamăgirea, drumurile pe care am amânat să le străbat, cele pe care m-am avântat fără să gândesc prea mult, oamenii noi întâlniți și cei împământeniți, vârfurile de munte și zilele însorite din țări străine. Îmi rămân emoțiile, momentele importante pentru ceilalți la care am luat parte, clipele de liniște, de tristețe, visele ce așteaptă și cele care stau la rândul celor împlinite. Îmi rămân eu mie însămi și tăcerea sub care viața forfotește.


Tot oamenii sunt cei care mă fac să măsor timpul prin bătăi și nu prin minute. Mai întâi îi includ pe cei care-mi sunt prin preajmă de multă vreme și fac parte din istoria mea personală, sunt asimilați ființei mele, ca fragmente dintr-o memorie ce stochează continuu și determină o parte din ceea ce devin sau mă îmbogățesc prin ceva sau sunt molipsitori prin dezinvoltură.

Ștefan și Bogdan - frații mei, diferiți ca personalitate, dar prezenți, pasionați, lejeri față de reguli ce le îngrădesc libertatea.


Irina, Georgie și Ralița (Raluca în buletin!) - prietenele mele de suflet, cu care, chiar dacă nu m-am văzut des-des, am o legătura strânsă ce nu se diluează.


Sunt apoi oamenii noi pe care i-am descoperit anul acesta...

Cristina cea inimoasă, care te bate măr la monopoly, fără să își propună lucrul acesta...


...și Stela cea creativă...


...și "mămica" noii membre a familiei, Kira venită din Labrador, ca și Apolodor al lui Gellu Naum...


Apoi sunt oamenii care au trecut prin momente esențiale în acest an...Carmen și Cătălin



Alexandra și Remus




Mai sunt cei care au schimbat prefixul și au păstrat sufletul la fel de mare...

Georgie


...și Dan


Și mai sunt cei înțelepțiți de la experiența adunată de-a lungul anilor, care nu uită să rămână tineri și îți povestesc despre cum se trăia în comunism și cum se bucură de perioada asta nouă și grea în același timp...
dna Lenuș


dna Mariana


...sau își aduc aminte să fie tineri atunci când prea multe probleme îi determină să uite...
mătușa Adela (coruptă cu muntele pe termen lung!)


Anul acesta am devenit nășica lui Radu-Ștefan, anul acesta un om a ieșit definitiv din viața mea, nemulțumirile mele s-au terminat odată cu plecările în lumea mare (sufletul ți se purifică de emoții negative, căci frumusețea are acest efect garantat), anul acesta am urcat mai mulți munți și am organizat prima mea tură (în Hășmaș), anul acesta este ultimul alături de ștrumfii mei de "mămică", anul acesta au rulat 55 de filme de artă la Clubul Cinefililor și 40 de oameni au venit cam de fiecare dată (în medie!), anul acesta mi-am văzut câteva poze în proiecțiile din Copou, la Lanterna Magică și știu că mai am mult de învățat. Și tot anul acesta l-am descoperit pe fotograful Gregory Colbert cu Ashes and Snow și am tresărit la Touching the Void, povestea lui Joe Simpson despre escaladarea Siulei Grande din Peru.


Anul acesta am băut prima tequila, anul acesta am râs mai mult ca anul trecut, anul acesta nu i-am văzut pe cei de la Depeche Mode (deși aveam bilet luat de 6 luni), anul acesta am avut salariul cel mai mare din cariera mea nu prea lungă (chiar dacă numai pentru o lună!). Anul acesta a avut temerile lui, amânările și îndrăznelile specifice mie, neîmplinirile lui, supărările pe țara asta mică și dezorientată, dar tot anul acesta, timp de 5 luni, am citit scrisorile lui Mihai Barbu către kilometricii lui, uimită de cruciada către Mongolia și de tot ce a putut experimenta acest român și mi-am spus că mai există speranță.


Și până la urmă toate se echilibrează. Sau uiți cele mai puțin bune și te concentrezi asupra celor bune și foarte bune. Sunt recunoascătoare Cuiva acolo Sus pentru anul acesta, căci nu e în puterea mea să îmi ofer atâtea și știu că toate se orientează în jurul iubirii, singura ce poate lega atât de multe și poate da sens!


Ce îmi doresc? Dincolo de sănătate, dincolo de călătorii, dincolo de menținerea oamenilor frumoși de prin preajmă, dincolo de o normalitate de bun-simț, dincolo de cât mai multe vise trecute în lista celor împlinite, dincolo de gândul bun pentru ștrumfii de care mă despart anul acesta, dincolo de spontaneitatea surprinzătoare, dincolo de tot ce sper să mai învăț, dincolo de faptul că vreau ca lumea să fie mai puțin ignorantă, mai puțin rea, mai puțin încrâncenată, mai puțin pierdută, cu mai multă credință, cu mai multă îngăduință, cu mai multă dorință de firesc, natural și profund, cred că...nimic.
Cum spunea Alice (nu cea din cartea lui Lewis Carrol), ci de la Nice: Minuni!

miercuri, 16 decembrie 2009

16 decembrie 2009 - "Te uită cum ninge decembre..."

Bacovia e depresiv şi abisal. Fără îndoială! Dar în poemul Decembre totul respiră altă tonalitate, aşa cum şi oraşul acesta prăfuit de timp şi vremuri s-a schimbat la faţă în două zile: "Eu nu mă mai duc azi acasă.../Potop e-napoi şi nainte,/ Te uită cum ninge decembre.../Nu râde... citeşte nainte."
Iarnă autentică! Aşa cum de mult nu a mai fost în Iaşi. O iarnă ca în copilărie. Îţi vine să o strângi în toţi porii căci nu se ştie când va reveni în forma ei de ocean şi simţi nevoia să o sărbătoreşti!
Se spune că "Înotul se învaţă înotând, aşa cum iubirea se învaţă iubind." După călătoria mea iniţiatică pe gheaţă am să completez că...şi patinatul se învaţă patinând şi luând pământul la trântă, ca un Statu-Palmă-Barbă-Cot.
La patinaj - secţia "începători de-o şchioapă" - sunt două poziţii:
...cea orizontală, de contact, pentru verificarea temperaturii la sol şi pentru vânătăile care să ateste excesul de zel. Logic!


...şi se evoluează cu încredere spre cea verticală, recomandată pentru echilibru şi plăcerile avântului pe gheaţă, domesticită brusc sub patine.




Pentru o învăţare rapidă, recomand din inimă o cohortă de ştrumfi, căci nu sunt temători, nu îşi descompun în cap teama, nu calculează fiecare pas, ci se avântă cu capul înainte şi le iese bine de tot. Plus că au avantajul mersului pe role, ştiu să îţi predea lecţii de menţinere a echilibrului, de atenuare a impactului unei căzături: sunt BUNI profesori, plini de răbdare, pentru că este un joc dintr-o lume în care ei sunt stăpânii!



Dar să dăm şi un bobârnac iernii..."Ce cald e aicea la tine,/ Şi toate din casă mi-s sfinte, /Te uită cum ninge decembre.../Nu râde... citeşte nainte."


În mijlocul iernii şi al Parcului Copou se vor oferi:
- spre vizionare, peste 100 de fotografii toride;
- spre degustare, multe căni cu ceai fierbinte.

miercuri, 30 septembrie 2009

26-27 septembrie 2009 - HĂȘMAȘUL cu ale sale piscuri albe

După ce am revenit de pe Rarău, la începutul lunii, aveam în plan Giumalăul pe 19-20 septembrie, dar s-au ivit nişte probleme de sincronizare şi am amânat. Luni, pe 21 septembrie, a mai apărut un impediment: cabana era în renovare! Era un făcut: muntele ăsta nu se lăsa bătut de noi nici în ruptul capului. M-am supărat foc şi i-am spus Cristinei că am să caut alt munte, dar în week-end NU stau în Iaşi nici în ruptul capului.
Aşa a ajuns Hăşmaş-ul la mine: de când mi-am pus ochii pe el, toate au început pur şi simplu să se lege ca şi cum muntele ar fi conspirat de departe.


Alexandra şi Lică ni s-au alăturat pentru că auziseră poveştile Cristinei despre munte, iar Andrei venise de o săptămână din Rodnei şi îl chema piatra înapoi spre ea. Oameni frumoşi, flexibili, simpli şi deschişi, exact cum e mai bine la munte: Andrei a fost cel mai bine pregătit, cel mai plin de surprize, cel mai "campion" dintre noi şi l-am pus să ne povestească despre peripeţiile lui (cele cu Bucegii au fost savuroase!), despre detaliile din echipament, despre cum e să faci muntele singur. Un om foarte echilibrat şi de o calitate umană absolut extraordinară! Ne-am simţit norocoşi că l-am avut cu noi!


Să încep povestea: am plecat din Iaşi sâmbătă la ora 6 dimineaţă şi ne-am oprit la Lacul Roşu, după ce am trecut prin ameţitoarele Chei ale Bicazului. Am mâncat şi am privit spectacolul matinal dat de raţe sub culoarea autumnală, încolţită timid în frunze, râzând de cât de bătăioase şi gălăgioase pot deveni aceste păsări când sunt prea multe şi un lac nu le ajunge.




Următoarea oprire a fost în localitatea Bălan din judeţul Harghita, unde am lăsat maşina, ne-am luat rucsacii şi pe lângă biserică, la stânga, spre munte. Se face cam o oră şi jumătate (bandă albastră) până la cabana de sub Piatra Singuratică (1587 m), zona fiind declarată parc naţional şi având multe specii de floră şi faună protejate.



La cabană am găsit un grup de elevi ieşit în natură împreună cu profesorul. Au cântat, au râs, şi ne-au transmis atâta libertate prin zgomotul lor încât erau contagioşi.



Una din mascotele locului - un câine atât de ludic şi neastâmpărat încât m-am bucurat că a fost legat ca să îl pot prinde şi eu într-o poză fără să alerg după el.



A urmat SUPERBA urcare pe Piatra Singuratică, sub razele soarelui primitor şi în atmosfera destinsă în care ne-am cufundat pe nesimţite. Sus se vedeau deja cuceritori şi eram nerăbdători să îi înghesuim cu prezenţa noastră, pentru că pietrele par atât de sfidătoare, încât te întrebi cum de a reuşit oare omul să le îmblânzească păstrând senzaţia de semeţie şi sălbăticie. Drumul este pieptiş şi porţiunea cu şufe este absolut demenţială! Piatra pare să te asedieze din toate părţile, albul devine orbitor sub lumină solară şi tu urci, atent la picioare şi ţinându-te bine cu mâinile.





Sus, perspectiva se deschide şi orizontul devine un premiu incomparabil. Faptul că ai ajuns până acolo, cu grijă şi atenţie (şi încăpăţânare!) te face să te simţi învingător şi oarecum binecuvântat: o aşa frumuseţe nu se poate vedea oricând şi oricum.




Fiecare dintre noi s-a bucurat în felul lui, comună fiind reacţia de nu mai pleca, de a prelungi momentul şi de a amâna plecarea. Alexandra şi Lică erau muţi de uimire, eu nu mă puteam opri din fotografiat abruptul şi din a mă măsura cu "pietrele polare", iar Cristina şi Andrei se sfătuiau ce traseu urmează, căci ziua era tânără pentru bătut cărări de Hăşmaş.





A urmat traseul spre Vf. Hăşmaşul Mare (1792 m), pe bandă roşie, prin spatele cabanei, spre stânga. Traseul este marcat destul de bine până la un punct, unde te poţi rătăci (cum ni s-a întâmplat nouă): întâlneşti o plăcuţă galbenă pe care nu se mai distinge nimic şi ea te îndreaptă spre vârf, căci traseul în sine (marcat sporadic) continuă spre Hăşmaşul Negru. Am descâlcit-o datorită lui Andrei şi am ieşit în lumina apusului mijind spre marginea altui abrupt dominat de o cruce masivă de fier.




Atingerea vârfului a făcut-o pe Alexandra să savureze momentul la maxim, chiar dacă începea să se lase răcoarea şi soarele devenea o prezenţă timidă, alungată de apropierea înserării. Andrei s-a luminat tot şi a stat cuminte la poze, fără să obiecteze în niciun fel la cele două "fotografe de serviciu", eu şi Cristina.



Coborârea s-a făcut acompaniată de o porţie serioasă de râs şi voie bună, încât era să pierdem şi apusul care se întâmpla liniştit şi rapid în coasta noastră. Scosesem tot ce se putea scoate din zi şi ne îndreptam spre cabană plini de frumos şi pregătiţi să repetăm experienţa a doua zi.




Trebuie să povestesc măcar vreo câteva lucruri despre locul unde am fost cazaţi: e cu adevărat pitoresc! Tavanul aproape se dărâma peste noi, dar pereţi erau foarte solizi, erau multe urme lăsate de cei care au respirat acel aer de munte şi uşa era scorojită de la frig, dar avea lacăt. Eram în siguranţă! Nici unul dintre noi nu era vreun simandicos, dar am făcut mult haz de pe urma acelei camere: ne întrebam oare câte margarete i-au dat la evaluarea "calităţii" şi eu eram stupefiată cum a reuşit cabanierul să bată în cuie pătura pentru borta (sau burta) tavanului!




Ne-am simţit extraordinar: ne-am încălzit la un ceai fierbinte, ni s-au dezlegat limbile la poveşti la lumina confidentă a lumânării, Andrei ne-a servit cu delicatese: pâine cu măsline, roşii şi rozmarin, cu brânză cu mucegai Camembert şi prune uscate! Un deliciu!


A doua zi am lenevit cam târziu căci era taaare bine în sacul de dormit, pe saltelele acelea tari care îţi îndreptau spatele gratis. Am schimbat apoi saltelele cu "iarba verde de acasă" a muntelui! Am pornit pe la ora 10 prin faţa cabanei, în stânga, am înconjurat Piatra Singuratică şi am ţinut traseul până la Vf. Piatra Ascuţită (1707 m) cam o oră şi jumătate.




Ne aflam practic simetric faţă de Hăşmaşul Mare: Orientalii se întindeau ca o mare vălurita de umeri-vârfuri sau coapse line, Ceahlăul se vedea cu Toaca în ceaţă şi noi eram din nou reduşi la tăcere. Se auzea ţăcănitul aparatului făcând poze şi mirările noastre izbid aerul senin. Pot spune că muntele acesta este unul care m-a surpins total: nu mă aşteptam să fie atât de uimitor la deschidere, ca un om care tace şi face!




Era clar că ideea de a pleca ni se părea de-a dreptul deplasată şi am adăstat destul de mult pe marginile stâncoase din jurul vârfului, care întinşi pe iarbă, care explorând zona, care făcând clasamente între munţi, care propunând o nouă tură pentru Hăşmaşul Negru.





Încet-încet, am luat calea de întoarcere spre cabană, fiind atentă la detalii pe drum, la albastrul din petale şi la roua din frunzele ierbii. Presimţeam că avea să îmi fie dor de muntele ăsta căci a fost peste aşteptările mele de minunat!


Din Bălan am fost de acord cu ideea lui Andrei de a merge până la Sovata, la Lacul Ursu, unde toamna era la ea acasă, galbenă şi fremătând că aduce încet-încet veşti friguroase. Eu am fost anul trecut aici, împreună cu ştrumfii mei de la şcoală şi pot spune comparativ că totul arată MULT mai bine şi s-u făcut investiţii: au apărut aleile pavate, cu bandă separată pentru alergat, panourile explicative şi indicatoarele spre blocurile de sare, baza de tratament s-a extins şi ea, sunt multe bănci pe marginea lacului. Carevasăzică, se poate şi în România! Numai să se vrea!





Ziua se încheia repede şi noi plecam din Sovata la 18.30. Urma să ajungem în Iaşi pe la ora 23, odihniţi şi obosiţi în acelaşi timp, discutând despre următorul munte şi despre locurile unde ar trebui să mergem să ne luăm echipament pentru vreme mai capricioasă, căci din octombrie muntele se va cam schimba la faţă şi trebuie să fim pregătiţi pentru asta.
O altă fereastră de munte a tras perdeaua, dar ştiu eu că mai sunt destule, la etaj sau la parter. Trebuie să ciocănesc perseverent şi se va deschide alta (oricum, atacăm iar ideea cu Giumalăul!).