10 mai 2012 - Ziua Regalităţii la PALATUL ELISABETA din BUCUREŞTI - invitaţi să privim într-o altfel de lume

„România de astăzi nu e o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară

pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.”

(Regele Mihai I)

10 mai 1881 - România este declarată regat. Ziua respectivă devine ZIUA REGALITĂŢII şi este sărbătorită ca atare atunci când îi vine rândul în luna mai. Gazda acestei sărbători este CASA REGALĂ, iar locul de desfăşurare este PALATUL ELISABETA din Bucureşti, aflat la doi paşi de Arcul de Triumf şi de Parcul Herăstrău. Până aici totul arată ca o lecţie de istorie redusă la 3 precizări obiective, doar că anul acesta eu şi fratele meu, Ştefan, am fost invitaţi să luăm parte la eveniment, împreună cu alţi doi invitaţi aleşi de noi. Nu mi-a venit să cred când m-a sunat Ştefan şi m-a întrebat dacă vreau să merg: Desigur!!! (mulţumim mult de tot, Dan!). * Fotografiile sunt realizate de Ştefan Abageru!

Ştefan, Georgiana, Daniela, George - în formaţie de patrulater am purces spre Palatul Elisabeta la Garden-Party, îmbrăcaţi comform unui dress-code şi puţin emoţionaţi. De la intrare s-a simţit că intram într-o altfel de lume - pălăriile cu dichis, oamenii mişcându-se agale, bunele maniere, aerul clasic, uniformele militare de pe alee şi caii de la poartă ne-au atras atenţia de la bun început. Te laşi impresionat, nu de opulenţă, căci nu sărea acest fapt în faţă, ci de un simţ al măsurii şi al rafinamentului simplu ce aparţin unei lumi care supravieţuieşte celei contemporane ca martoră a unor alte vremuri.

Casa Regală - Regele Mihai I, Principesa Margareta şi Prinţul Duda - au salutat pe cei peste 2.000 de invitaţi de la un balcon al Palatului Elisabeta şi steguleţele primite la intrare au început să fluture în semn de răspuns la Bun venit!-ul celor trei. Ceea ce ştiu despre regalitatea din România nu e din şcoală, căci simţul meu pentru istorie a fost atrofiat prin ore ţinute ca raportare de date, ani de domnie, contexte politice neexplicate simplu. Nu am memoria anilor, dar o am pe cea a istorisirilor legate, aşa cum mi le-au spus Ştefan (pasionat de istorie şi norocos că l-a avut profesor pe Liviu Burlec) şi dna Lenuş (o regalistă convinsă, ce mi-a arătat devenirea diacronică a acestei lumi). Mi-e greu să judec multe aspecte legate de regalitate, dar nu pot trece cu vederea o demnitate promovată de o astfel de instituţie, nu pot uita respectul englezilor şi al belgienilor (pe care l-am văzut exprimat direct!) pentru acest punct stabil din istoria naţiunii lor, care rămâne o constantă, indiferent de câte partide se plimbă pe la guvernare. Este o resursă de model, de eleganţă şi de continuitate şi astfel de cuvinte rămân cu tine: "După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea".

Citeam în tren, în drum spre Bucureşti, un articol al lui Sabin Gherman, scris după Discursul Regelui Mihai I din Parlament, pe 25 octombrie 2011, şi spunea printre altele:

"Nu ştiu şi nici nu judec eu abdicarea. Sentimentul acut e că am rămas fără istorie sau fără o parte a ei. Ca şi cum ne-ar lipsi un picior sau o mână: am făcut atâta caz de democraţia şi libertăţile noastre şi acum nici măcar să ascultăm nu suntem în stare...Discursul lui Mihai I nu va reduce nici TVA-ul şi nici nu va face pita mai albă – dar ne-ar fi putut plasa într-o anume normalitate, dincolo de învrăjbiri şi violente entuziaste. Vine din afara politicii şi asta ar fi trebuit să fie destul de reconfortant.

Nu sunt monarhist neapărat, nu-s mai nici de stânga, nici de dreapta şi nici măcar nu-i mai urăsc pe politicieni - dar îl ascult pe Mihai I. Pentru un singur lucru: e printre puţinii care înţeleg că ţara asta e mai importanta decât el însuşi."

Revenind la Garden-Party: am ascultat fanfara cântând piese clasice, am făcut un tur al grădinii şi am savurat un vin roze excelent într-un pahar mare cu picior lung (detalii care m-au încântat!), am văzut câteva personalităţi (Margareta Pâslaru, Ivan Patzaichin, prinţul Duda, Eugen Cristean, Adrian Cioroianu, Theodor Paleologu), am stat la o coadă liniştită şi pofticioasă de prăjituri demenţial de bune de la "Armand", am admirat salutul aviatorilor adresat regelui Mihai I cu modele pe cerul senin şi am întors mereu ochii spre ţinutele doamnelor prezente. Au fost două tendinţe: una clasică şi una mai îndrăzneaţă, dar mie mi-a plăcut prima, avea un plus de distincţie, părea venită din alte secol, fie prin accesorii, fie prin vestimentaţii întregi. Nu aş putea spune acelaşi lucru despre cealaltă tendinţă, extravagantă, sabotând vizual eticheta eleganţei şi a simplităţii. O adevărată paradă de pălării şi Geora s-a integrat perfect, nemaisimţind ca o povară pălăria aleasă de mama ei în marea de surori din jur!

Mihai I este singurul şef de stat în viaţă dintre cei implicaţi în cel de-al doilea Război Mondial. Are 90 de ani. Este "istorie vie, simplu, demn, nobil, vertical, distins, cu o altitudine modestă, nu arogantă, de un firesc surprinzător, venit dintr-o altă lume, mai ales prin ţinută", puncta Mircea Badea după discursul de anul trecut. Sunt impresionante astfel de lucruri, pentru că au devenit rare, livreşti, istorice, când sunt raportate la o Românie cinică şi ipocrită, iar impresia finală este tristă: firescul şi umanul rămân guri de aer şi nu sunt o atmosferă în sine.

Ne-am continuat periplul prin Garden-Party, discreţi, Ştefan ne-a făcut poze la scările laterale ale palatului Elisabeta şi cu uniformele militare, George i-a luat mamei sale cartea regală de bucate şi...

...am încheiat cele două ore, de la 17.30 la 19.30, cu ultimele poze la o fereastră a Palatului Elisabeta, unde Ştefan a fost nevoit să îşi dea acceptul de apariţie în imagini, căci ne-a făcut nouă dovezi de prezenţă şi el nu prea s-a pus în faţa aparatului.

A venit ora plecării: lumea s-a îndreptat spre ieşire, calm, ne dureau picioarele de la tocuri, dar Parcul Herăstrău ne aştepta să ne odihnim pe băncile lui. Nu prea sunt încântată de Bucureşti, deşi am mers de foarte multe în capitală, îţi sar în ochi mizeria, sărăcia, nesimţirea, ifosele taximetriştilor şi a vânzătorilor, fiţele din zonele centrale, dar de data aceasta, influenţată de evenimentul la care am fost şi de locul în care s-a desfăşurat, am pus eticheta de capitală. Ştiu că e doar un balon de săpun izolat, care se va sparge cu proximă ocazie când voi poposi prin Bucureşti, în drum spre vreun concert sau spre vreo ţară străină, dar e o senzaţie tare sănătoasă să fii mândru de oraşul ce este capitala ţării tale. Parcul, Arcul de Triumf, pistele de biciclete, mişcarea de pe alei, traficul pe multe benzi mi-au întreţinut pentru o oră senzaţia înşelătoare de normalitate.

Mi-a plăcut foarte mult privirea aruncată într-o altfel de lume şi sunt recunoscătoare pentru şansa de a fi ajuns acolo, mai ales că a venit totul pe neaşteptate şi nu mi-am dorit-o niciodată în mod absolut, nici prin gândurile mele idealiste nu s-ar fi înfiripat o asemenea idee, căci e o distanţă imensă între zonele unde vieţuiesc şi cele de acolo.

Mulţumesc mult din nou, Dan şi Ştefan, plus Maria (care ne-a găzduit în Bucureşti) şi Geora cu George, care m-au însoţit! Am văzut o fărâmă de istorie vie şi aşa ceva e rar!