Vineri ca o nucă (2) - "Buddha prăbușit"

Pledoarie pentru poveștile din afara noastră

Samira și Hana. Fiicele lui Makhmalbaf, regizor iranian din generația lui Abbas Kiarostami. Două puncte de vedere venite dintr-o lume în care condiția femeii este una derizorie la nivel de libertate de manifestare, pentru că religia delimitează clar un statut imposibil de pus sub semnul întrebării. Totul este dureros resimțit de generațiile aflate în plină creștere, victime adiacente și iremediabil afectate de faptele celor mari.

Buddha prăbușit (Buda as sharm foru rikht)(2007) - regie: Hana Makhmalbaf

Bahtai. Curiozitate în verde și galben. Fetița de 6 ani vrea să învețe să citească așa cum face
băiatul vecinilor și, în ciuda faptului că lumea celor mari are reguli greu de înțeles, ea se încăpățânează să își atingă scopul. Bahtai nu vede că femeile nu au drept la cunoaștere, că sunt dependente de voința bărbatului, că nu li se permite să învețe, pentru că nu le este necesar în viața destinată prin naștere, că libertatea este un cuvânt abstract ce se izbește iremediabil de cortina extremistă a musulmanilor fundamentaliști și că societatea de oameni pașnici și religioși din care face parte este redusă la tăcere de o minoritate ce-și impune prin forță legile imuabile ale cuvântului sfânt transformat în bici de ordine și de morală interpretată uman. Filmul este plin de metafore (barca de hârtie ce călătorește pe râu, ghidând-o pe Bahtai, groapa-capcană în care cade Abbas, armele false, dar violența nedisimulată, caietul jefuit sistematic de foile sale, rujul ca obiect al păcatului, orele în aer liber, ploaia de fân din final), de antagonisme, de un ireconciliabil absurd (băieții copie când pe talibani, când pe americani, ilustrând practic toată confuzia spre care se îndreaptă în devenirea lor).

Locul unde a fost filmat este Bamyan - aici a existat o antică statuie imensă a lui Buddha, pe care talibanii au distrus-o pentru că nu acceptau în preajmă semne ale altor religii (chiar dacă în zonă nu exista niciun budist), iar istoricii consideră că, dacă ar fi fost încă în picioare, ar fi reprezentat, probabil, una din minunile lumii moderne. Filmul debutează cu o secvență de documentar ce surprinde distrugerea statuii și infiltrarea fricii în conștiințe, coborâtă până în straturile fragede: copiii învață prin procedeul mimetismului și lumea celor mari este oglinda lor de referință, iar băieții ce se comportă ca talibanii și o pedepsesc pe Bahtai nu sunt decât victime ale expunerii la un comportament lipsit de toleranță pe care îl preiau ca model de putere și de afirmare. Filmul nu este o poveste pur și simplu, ci îmbracă un manifest și dă un ghiont de reflecție asupra exagerărilor absurde în care oamenii trăiesc în unele zone retrase ale pământului.

Bahtai vrea un caiet. Și ia rujul mamei pentru a avea cu ce scrie pe el. Își folosește inteligența vânzând patru ouă pentru a-și atinge scopul și merge la școală, dar nu este primită, ci trimisă acolo unde învață cele ca ea. Fetele. Perspectiva ei este folosită drept unghi indirect critic asupra regimului, pentru că folosind copilul ca martor-personaj reflector-participant regizoarea aduce în prim-plan adevăratele puncte nevralgice. Scenele din "joaca de-a războiul" (ce seamănă izbitor cu Împăratul muștelor) spun mai multe despre ce se întâmplă în lumea prezentă ca o condiție pentru cum va arăta lumea viitoare, cu sferturi de oameni deja orientați inconștient spre continuarea absurdului instaurat ca lege, cu sacrificatori și sacrificați, cu o "joacă de-a războiul" ce va deveni "un război cu care nu e de joacă". Discernământul este inexistent din cauza vârstei fragede și abolit în conturarea lui din pricina fricii și a nevoii de dominație/supraviețuire. Te impresionează simplitatea și suferința sinceră, inocența lui Bahtai care vede joaca dură, dar nu acceptă realitatea și fuge spre a dobândi accesul în zona unde se învață "povestiri hazlii", unde se înfiripă o lume adusă de semne întortocheate pe filele albe de caiet, spațiu resursă și concurent pentru urâta lume de afară.

“Dacă poezia și cinema-ul nu ar exista, atrocitățile războaielor lumii moderne ne-ar fi transformat sigur în cele mai sălbatice bestii ale istoriei. Conducătorii pun arme în mâna copiilor de 18 ani ca să se omoare unul pe altul pentru a face lumea mai bună. Într-o astfel de "lume mai bună", sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a pus în mâna camera de filmat.”

Hana Makhmalbaf avea 19 ani când a realizat acest film (premiat la festivalurile de film de la Berlin și San Sebastian) și unele stângăcii sunt explicabile: uneori umorul subminează credibilitatea, Bahtai sună un clopoțel la școală și nimeni nu o pedepsește sau își lasă fratele acasă legat de pat și nu mai știm ce se întâmplă cu el. Sunt detalii, într-adevăr, dar unui profesionist nu îi scapă! La fel cum Sofia Coppola a fost încurajată de tatăl ei, și Hana a avut parte de același tratament, dar se simte clar emanciparea de sub viziunea artistică paternă. Lewis Carroll o crea pe Alice, Mark Twain pe Tom Sawyer, Mario Vargas Llosa pe băieții din Orașul și câinii, J.D. Salinger pe Caulfield în De veghe în lanul de secară, și toți puneau aceeași întrebare în subsidiar: copiii ar trebui să rămână la nivelul poveștilor sau ar trebui folosiți pentru a-i provoca pe adulți să vorbească despre ceea ce acestora le e teamă să vorbească?