19-30 iunie 2012 - TURCIA (IV) - PAMUKKALE şi pe "Drumul Mătăsii" la "ţara dervişilor rotitori" de la KONYA

"Ce ştii despre Iubire în afară de numele ei? Iubirea are o sută de forme de mândrie şi dispreţ şi se câştigă printr-o sută de mijloace de convingere. Pentru că Iubirea e fidelă, ea cauta pe cineva care e fidel: nu o interesează în niciun fel un tovarăş neloial...Dacă o ramură nu are frunze verzi, dar are o rădăcină bună, o sută de frunze vor lua naştere la sfârşit." (Jalal al-Din Muhammad Rumi)

PAMUKKALE. "Castelul de bumbac". Un loc unic în lume, unde ajungeau călătorii dornici de o oază de linişte şi de meditaţie. Până acum 50 de ani, Pamukkale nu făcea parte din circuitul turistic al Turciei, dar lucrurile s-au schimbat şi în prezent se află la concurenţă cu zonele de interes maxim pentru turişti, fiind inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Oraşul antic Hierapolis a fost construit în jurul acestui loc şi suplimentează istoria naturală a locului, existând rămăşiţe care oferă o amplă perspectivă asupra lui. Amfiteatrul, Poarta Imperială, termele, Poarta Bizantină, Templul lui Apollo, Martiriul Sfântului Filip (loc de pelerinaj creştin) sunt dovezi clare ale înfloririi centrului de la Hierapolis în antichitate.

La Pamukkale au fost o serie de mişcări tectonice ce au scos la iveală izvoare termale. Acestea, prin calciul pe care îl conţine apa, prin aportul ridicat de minerale, prin căldură (apa are în jur de 30 de grade), au creat minunea aceasta naturală albă, cu bazine, cu travertin în trepte, cu o înălţime de 100 de metri pe panta dealului. În jur, vegetaţia este luxuriantă, este plin de leandru, palmieri, alte tipuri de flori şi terenurile sunt fertile pentru agricultura bumbacului. De departe ţi se pare că vezi o cascadă îngheţată în mijlocul verdelui vegetativ, dar, când te apropii, sesizezi mişcarea apei, albastrul din bazine, ca şi cum o peşteră s-ar fi revoltat pe legea obişnuită a naturii şi ar fi declarat că vrea să fie cu burta în soare, venind direct de la Polul Nord.

Bazinele seamănă cu nişte cochilii de scoică şi continuă să crească sub atenta supraveghere a celor care administrează zona. Dacă laşi un obiect în apa de la Pamukkale, în câteva zile va avea un strat foarte subţire de sediment alb pe el, semn că începe să fie integrat peisajului. Chiar dacă apa ce izvorăşte din pământ pierde din căldură odată ajunsă la suprafaţă, este perfectă pentru îmbăiere şi noi ne-am scăldat picioarele timp de vreo 2 ore, de-a lungul bazinelor albe, nemaivenindu-ne să plecăm la cât de superbă era întreaga experienţă: vizuală şi tactilă! Nu aveai voie să calci pe oriunde, căci anumite porţiuni erau închise accesului şi paznicii parcului fluierau la cei care se aventurau mai departe decât era permis, adică dincolo de partea superioară şi de muchia stângă a dealului alb.

Efectul ludic a fost garantat: mătuşa mea, Adela, nu se mai dădea urnită (şi nu era singura!), mie îmi venea să stau doar în bazine şi prin canale unde apa era mai mare, Elena făcea alternanţă cu mine la poze-îmbăiat, iar dna Lenuş era mai mult decât în elementul ei. Când am plecat din ţară, am vorbit cu draga de Carmen despre Pamukkale, pentru că ea mai fusese în Turcia cu soţul ei şi cu Bianca, şi mi-a lăudat zona cu multe superlative: nu credeam să îmi întreacă atât de mult aşteptările!
Am văzut recent un film, în care un personaj spune: "Nu pot învãţa despre lume stând în şcoli. Când ai fost ultima oarã afarã din ţarã ? Nepal, Maroc, India, Papua Noua Guinee, Europa...Trebuie sã le vãd pe toate. Trebuie sã plec!" şi am empatizat atât de mult cu el, pentru că acasă toate par greu de realizat, sunt multe piedici, mai ales financiare şi de completarea motivaţiei (la mine acest aspect se leagă de partenerii de drum), dar încăpăţânarea de a nu renunţa aduce cu ea o satisfacţie şi o pace incomparabile, pentru care merită din plin să aştepţi, să înfrunţi prejudecăţile celor din jur (care deseori au alte păreri despre ce ar trebui să faci cu viaţa ta, nu să o cheltui "aiurea"!) şi să munceşti pe rupte. M-a cuprins o oază de recunoştinţă la Pamukkale şi de dor pentru omuleţii pe care mi i-aş fi dorit acolo, cu mine, în apele călduţe izvorând din minunea aceea albă.

Unele momente de prezent sunt incomparabile, pur şi simplu! Citeşti şi înveţi că doar clipele ce ţi se dau acum sunt ale tale, dar nu le simţi pe toate aşa, căci cele de rutină sunt atât de asemănătoare, încât sufletul nu se deranjează să le treacă prin el: trec pe lângă! Însă, unele clipe de prezent, asociate oamenilor şi locurilor care au ecou asupra sinelui, fac diferenţa şi orice om care se ascultă trage spre ele cu toată fiinţa lui, ca într-o bălăceală în care pierzi reperele.

Băile Cleopatrei. Piscina existentă din timpuri antice este un spaţiu aflat la vreo 100 de metri distanţă de "dealul de bumbac" şi e cu apă termală, limpede, mângâind coloane din vechi temple. Cam costisitor accesul, dar merita din plin! Am ales, în schimb, să stăm mai mult la bazinele de travertin, să ne bucurăm de acel alb, iar dacă o să mai ajungem vreodată pe aici vom pătrunde şi în Băile Cleopatrei. Vremea s-a răcorit cu o scurtă ploaie de vară şi ne-a primenit, fiind pleoştiţi de la căldură: fuseseră vreo 38 de grade şi unii dintre noi se aleseseră cu o piele roşie, nefolosind protecţie solară decât superficial.

KONYA. Oraşul dervişilor - călugări musulmani - timp de 800 de ani. Este o aşezare extrem de veche, cu rădăcini în timpurile hitiţilor, ajungând în zilele noastre cel mai religios oraş conservator din Turcia, dar şi un loc în care coexistă aspecte contrare. Ghida ne-a spus că sunt în jur de 50.000 de studenţi în Konya şi se mai înregistrează acte de revoltă - însă, în afară de un consum foarte mare de alcool, "rebeliunea" tinerilor constă în fuste cu şliţul până la genunchi şi un ruj de buze ceva mai roşu.
Am vizitat Mausoleul lui Jamal ad-Din Rumi, cunoscut şi ca Mevlana, un loc de pelerinaj pentru credincioşi. Acesta a fondat ordinului sufit al Dervişilor Rotitori (interzis la sfârşitul anilor 1920), bazat pe un ritual sacru în care rotirea imită mişcarea circulară a universului, iar ghidarea dansului era făcută de "cel care ştia Coranul pe de rost". Am urmat regulile stricte de intrare în moschee şi, într-adevăr, mi s-a părut mai aspră atmosfera faţă de cea din Istanbul, mai fundamentalistă, erau mai mulţi musulmani şi mai puţini turişti sau, efectiv, noi păream a fi înghiţiţi de marea de turci veniţi în pelerinaj la Mevlana.

Pînă la Konya am mers prin AKSARAY pe "Drumul Mătăsii", unul din renumitele căi comerciale ale Antichităţii, care unea 4 civilizaţii, prima fiind cea chineză. Pe lângă negoţ, acest drum facilita şi schimburi culturale şi pătrunderea unor religii pe teritorii noi, având o importanţă copleşitoare pentru legăturile de comunicare între popoare. Ziua mi-a fost profund marcată de Pamukkale şi am ieşit de sub vraja lui abia când am ajuns la un alt loc fascinant, ce adăpostea una din cele 7 minuni ale lumii antice!