8 iulie 2016 - SLOVENIA/ITALIA - traseul spre Vf. MANGART (2.679 m) - adrenalină și mare alpină pe granița dintre două țări

"The world is full of magic things, patiently waiting for our senses to grow sharper." 

(W.B. Yeats)

Când treburile ne țin departe de munte pentru o perioadă mai lungă, ni se îndesesc planurile de a evada spre cărările lui și, imediat ce se ivește o buclă liberă, nu ne refuzăm plăcerea de a ne pune bocancii în picioare și a ne avânta spre vreun vârf înfrățit cu norii! După ce școala s-a terminat și ne-am achitat de o serie de promisiuni în iunie și la începutul lui iulie, era timpul să ne punem viețile cotidiene la odihnă și să ne muncim serios mușchii pe niște coaste pietroase din Alpi, mai exact în Slovenia. După ce am cercetat harta Parcului Național Triglav și am încercat să găsesc un traseu potrivit pentru aspirațiile noastre (și pentru forma fizică relativă în care ne aflam!), am dat nas în nas cu un drum ce traversa munții prin Pasul Vrsic, la 1.611 m, fiind cea mai înaltă șosea din Slovenia, care leagă localități! Ne așteptau 50 de curbe strânse, de tip ace-de-păr, cu câte o bandă pe sens, unind Kranska Gora cu Valea Soca! Avea să fie debutul unei aventuri de calibru care ne-a solicitat un nivel de adrenalină pe care niciunul din noi nu l-a putut intui!  

Am plecat din Ungaria cu niște treburi în Croația și apoi am pornit spre Slovenia extrem de bucuroși că urma să ne cocoțăm pe munte. După ce am traversat Pasul Vrsic și am luat o gură de aer alpin, ne-am îndreptat spre Campingul Vodenca de lângă Bovec, urmând ca a doua zi dis-de-dimineață să ne echipăm și să pornim spre drumul către Șaua Mangart. Unde voiam să ne urcăm? Pe Vârful MANGART, la 2.679 m, un munte aflat pe granița dintre Slovenia și Italia, având trasee pe cele două fețe ale sale care porneau dintr-o țară sau din cealaltă! Frumusețea cu care muntele ne-a întâmpinat ne-a adus aminte de cât de mult iubim această țară mică și deosebită a Europei, de care ne-am îndrăgostit la prima vedere în 2013 și în care am revenit cu drăgan de câte ori am avut ocazia. Respectul pentru natură, curățenia, ordinea, apa de smarald a râului Soca, versanții amețitori, pădurile dese, casele de poveste, fără garduri, cu flori și gazon, cu câte un colț în drum, și peisajele superlative ne-au ridicat rapid entuziasmul la cote maxime și i-am admirat sincer pe sloveni pentru capacitatea de a-și pune în valoare țara și de a prețui ceea ce Dumnezeu le-a dat! 

Drumul spre Șaua Mangart trecea prin satul Log pod Mangrtom, o așezare montană de 25-30 de case, având toate facilitățile unui orășel de câmpie și serviciile necesare unei comuntăți decente (frizer, magazin alimentar, farmacie, dispensar, punct de informare turistică, pensiuni). Inevitabilele comparații cu România ni s-au părut absolut inutile: noi suntem în Evul Mediu ca civilizație la capitolul acesta și nu cred că vom ajunge vreodată la un asemenea nivel de calitate a vieții! Oaze de normalitate, de firesc, de bun-simț există, dar sunt doar oaze, nu se pot uni între ele pentru a defini zone întregi:. sunt niște excepții de la regulă și nu vor deveni vreodată regulă în sine! De ce? O mentalitate atât de putredă și de învechită, lipsită de orizonturi deschise în mod real, cu mari carențe de grijă pentru natură nu poate evolua pentru că nu vrea să crească. Preferă cercul vicios și delăsarea, plângerea de milă, așteptarea vreunui salvator care să facă treabă și o astfel de mentalitate nu merită nivelul următor, pentru că nu este în stare să urce treptele până acolo! Poate da naștere cel mult la excepții, la oaze, dar știm prea bine că în rest deșertul este predominant.

Am plătit intrarea pe șosea și ne-am aventurat în acele-de-păr ale drumului absorbind frumusețea înălțimii pe măsură ce ajungeam spre ea. În 1938, din primăvară până în toamnă, armata italiană a construit o cale de acces pietruită, cu 5 tunele, pentru a-i deservi în luptele cu Iugoslavia din Al Doilea Război Mondial. Batalionul L'Aquila a angajat o serie de localnici și de muncitori aduși de la Friuli-Venezia-Giulia, i-a coordonat pe cei 500 de oameni adunați, fiecare grup de 10 lucrători având propriul fierar care le repara uneltele folosite în timpul celor 12 ore de lucru. Echipele de la tunele își realizau planul fără să se raporteze la cei care lucrau la drumul propriu-zis și condițiile erau bune: aveau bucătării, spații de dormit, mâncau bine (mâncarea italiană era delicioasă!) și se distrau în zilele libere la Taverna lui Meik din Strmec, în Slovenia, sau la cea a lui Baumgarten din Pasul Predel, în Italia. Între 1994-2004, Compania de Drumuri Nova Gorica a asfaltat șoseaua care a ajuns la lungimea de 11.980 m, cu o diferență de altitudine de 980 m, și punctul cel mai înalt la 2.072 m. Era cel mai înalt drum de acces din Slovenia!

Uliul Negru a fost lăsat la odihnă pe la 1.900 m, la cabană, în timp ce Silviu a cerut indicații de la cabanier despre cele două trasee de acces spre vârf: ruta slovenă (era mai grea, deoarece presupunea parcurgerea unei via-ferrata de nivel 3B!) și ruta italiană (era un traseu solicitant fizic, cu unele porțiuni de cabluri și cuie, dar mai accesibil față de alternativa slovenă!). Noi veniserăm echipați cu kit-uri de via-ferrata și eram montați pe ideea abordării rutei slovene, dar planurile noastre au suportat niște modificări serioase atunci când am aflat informații proaspete de la cabanier: pe calea slovenă erau pâlcuri de zăpadă și niște crampoane ar fi fost de mare ajutor, plus că în urmă cu 4 zile murise un om rătăcind traseul de coborâre pe ceață! Mie mi s-au înmuiat brusc picioarele când am auzit, iar precizarea "He died quickly." mi s-a părut concomitent sinistră și ireală. Cețurile începuseră să se vălurească dinspre văi și norii indeciși le secondau din depărtări, așa că în mintea mea situația era simplă: mergeam până în șaua de graniță, ne ghiftuiam vizual cu priveliști din țara vecină, din Italia, ne dezmorțeam puțin picioarele și ne întorceam în siguranță la mașină! 

Silviu nu m-a contrazis, m-a lăsat să-mi bodogănesc fricile și, când am ajuns în șaua de unde începeau cele două rute, mi-a spus că înaintea noastră, pe ruta italiană, mai erau niște montaniarzi care nu aveau crampoane și se aventuraseră oricum pe durjuncile de zăpadă. Îi zăream că trecuseră fără probleme! Silviu mi-a sugerat în stilul lui caracteristic, aparent naiv, că puteam măcar încerca, nu trebuia neapărat să facem tot traseul! Vorba aceea - "Some people tell me to be strong. And some people give me strength." (Donte Collins)! Așa am pățit și eu: am traversat zăpada încetișor și am ajuns la cabluri și la cuie, unde mi s-a părut că mă revăd cu o plăcere lăsată la odihnă timp de un an de zile, iar Silviu m-a tot motivat să mai mergem oleacă, să vedem cum era mai sus. În spatele nostru se desfășura un spectacol incredibil de cețuri și de vârfuri prinse într-un joc de-a-v-ați-ascunselea inedit, iar noi eram complet hipnotizați de ceea ce ni se așternea în fața ochilor. 

Și uite așa, hai, hai, mai cu o ceață călătoare, mai cu o șufă, mai cu un cablu întins pe stâncile semețe, am ajuns la porțiunile de zăpadă mai expuse! Era semn clar că ce apropiam de 2.400 m-2.500 m, adică nu mai aveam așa mult până la vârf. Panta era destul de înclinată și cei care trecuseră înaintea noastră făcuseră o cărare destul de bună, dar, dacă alunecam, ne duceam ca pe derdeluș. Mi-am activat discursul de via-ferrata: "Pas după pas! Nu te gândi la scenarii negative, ci fii atentă la f i e c a r e pas!" și am traversat cu maaaari emoții cele 4 porțiuni de zăpadă. Ultima era mai aproape de vârf, într-o crăpătură de stâncă, amestecată cu pietrișul ce alunecase în primăvară din cauza topirilor de altitudine și, deși presupunea doar vreo 5-6 pași, ne-a ridicat nivelul adrenalinei la cote serioase. Panta era mult mai pronunțată și riscul de alunecare era clar mai ridicat, dar am resimțit toate acestea mai ales pe coborâre!  

După ce zăpada ne-a activat pulsul, am intrat într-o porțiune de scrambling și o ceață deasă ne-a învăluit din toate direcțiile. Nu vedeam la 5 metri în fața noastră! Știam că nu mai era mult până la vârf și ne părea rău că aveam să fim înfășurați în alb, fără să vedem mare lucru în jur. Am continuat oricum și, puțin înainte de vârf, Silviu a spus că zărește albastru printre cețuri. Mi-am scos nasul din scrambling și m-am uitat și eu: ieșeam deasupra cețurilor!! Vârful era înconjurat de o mare alpină care nu trecea peste înălțimea lui, ci îl ocolea, i se întindea la picioare!! Doamne, câtă fericire am putut simți atunci, după un traseu așa emoționant pe unele porțiuni! Am adăstat pe MANGART, al treilea vârf al Sloveniei, la 2.679 m, mai bine de jumătate de oră și am admirat din plin norii franjurați și vântul care îmblânzea cețurile și le trimitea la 2.600 m pentru a ne lăsa liberă priveliștea! I-am mulțumit lui Silviu pentru faptul că mi-a împrumutat din curajul lui și ne-am înfruptat din concluziile unui vârf muncit împreună: "Some people reflect light, some deflect it, you by some miracle, seem to collect it." (Mark Danielewski)

Coborârea a fost cu mai multă adrenalină pe porțiunile cu zăpadă! Fâșia din vâlceaua cu pietriș nu s-a dezis și ne-a pus răbdarea la încercare, iar celelalte zonele mai lungi aveau o problemă: cărarea cobora ușor și apărea un risc mai mare de alunecare. Am fost nevoită să îmi sap fiecare pas ca să fiu sigură că nu pățesc ceva și le-am trecut pe toate cu bine, dar a fost unul din testele de maximă concentrare ale vieții mele. La capătul unei fâșii erau vreo 5 montaniarzi, experți judecând după echipament și statură, care ne așteptau cu respirația tăiată să ajungem întregi la ei, iar unul chiar mi-a spus surâzând You did it!. Pentru cei care nu știu ce este muntele și cum te poate pedepsi dacă îl tratezi cu ușurință, toate precizările pe care le fac pot părea exagerări, dar siguranța, încrederea, curajul, frica ținută din scurt nu pot fi pricepute în anvergura lor decât acolo, în direct, pe cărările pietroase, care te educă după curbele lor, nu după dorințele tale.  

Am ieșit repede sub cețuri și un albastru fantastic ne-a întâmpinat, felicitându-ne pentru reușită! Părăseam partea italiană a muntelui și reveneam pe cea slovenă: ni s-a părut atât de interesantă treaba asta cu granița naturală, era ca și cum puteai fi concomitent în două locuri, cu un picior într-o țară și cu celălalt în alta. Lacurile Fusine se vedeau în verdele lor tăciune contrastând transparent cu brazii de pe coastele munților și mărețul Mangart, colosul de 600 de metri, lăsat singur în semeția sa de vârfurile din jur, ni s-a revelat în imensitatea sa abia când am ajuns la baza lui. Când perdelele de cețuri îl mai cotropeau, vânturile le alungau ca pe niște musculițe obraznice, iar muntele părea un urs adormit, distanțat de toată joaca aceea a elementelor. Ne era clar: luam cu noi o felie din Raiul sloven și visam deja la următoarea! 

Camping VODENCA ne-a fost gazdă timp de 2 nopți! Ne-au plăcut atât de multe detalii de organizare, încât l-am cotat pe o poziție superioară în clasamentul nostru de camping-uri, după cele din Elveția, Italia și Germania. Toată lumea care lucra acolo știa engleză, am pus cortul pe iarba primitoare, pe Uliul Negru l-am lăsat în parcare, băile erau foarte curate, aveam acces la bucătărie, la mașini de spălat, la spații pentru grătar, gunoiul era colectat diferențiat, peste tot domnind o atmosferă de liniște, de ordine și de bun simț. Îi admir enorm pe europenii care au fost crescuți/își cresc ei copii la rândul lor cu astfel de exemple de petrecere a vacanțelor, cu deschideri spre natură, spre respectarea ei, cu distanțare față de confortul de acasă și cu încercarea de a investi timp și resurse în locuri și experiențe demne de a construi amintiri cu tâlc pentru suflet, capabile de a-ți da oxigenul necesar în viața de zi cu zi.   

Muntele ne-a depășit din nou așteptările! Mie mi-a încins fricile și mi-a arătat din nou că le pot îmblânzi dacă risc să văd dincolo de ele și îmi cultiv curajul, iar Silviu a savurat ca zmeul scăpat pe Tărâmul Celălalt fiecare pas făcut pe piatră cu bocancii lui elvețieni din marca "Nu coborâm sub 2.650 m!". Ce a urmat după traseul spre Vârful Mangart? Un capitol insolit de adrenalină, pe care nu m-aș fi crezut în stare să îl parcurg vreodată, dar...se pare că zmeul din poveste a știut mai bine!