Fluier în cer, noaptea e ziua-n care pier
Fluier în cer, liber și prizonier
Viu vioriu, singur de când mă știu
Ochiul de apă-n pustiu
Viu și iar viu, chiar s-a facut târziu
Fluier în cer sângeriu
Îi vedeam prima dată pe cei de la Phoenix acum vreo 4 ani, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Iași, într-un concert fenomenal de 3 ore, cu un Nicu Covaci copleșitor prin statură și prezența de haiduc (cred că ultimul veritabil în viață), un Mani Neumann la vioara lui ducându-te dincolo de orice firesc, cu un Ovidiu Lipan Țăndărică pur și simplu debordând de energie și rupând tobele în bucăți cu frenezia lui, cu un Mircea Baniciu șugubăț și relaționând cu o sală aflată în picioare. Se poate ca entuziasmul meu de a-i fi văzut atunci pentru prima dată să mă fi influențat, dar în jurul meu lumea era la fel de încântată și se cânta la unison pe melodii de rezistență, de supărare, folclorice, pe ritmurile unei întregi generații de haiduci. Unul și unul!
Fluier de foc, viață și moarte la un loc
Fluier de jar, ceru-i de chihlimbar
Lumea se lumina, din lumini eram
Lumea se auzea, cântec și balsam
Lumea se lumina ca și la început
Lumea se limpezea, se auzea cum bătea inima
Dacă am început să relatez despre concertul recent cu impresii de la celălalt, e cam clar unde voi ajunge: m-au dezamăgit de data asta în ansamblu, pentru că Nicu Covaci, Ovidiu Lipan Țăndărică și Cristi Gram (după părerea mea!) au fost la înălțime, dar formația ca întreg a șchiopătat în stil mare. Au avut probleme la sonorizare, nu s-au auzit bine versurile și, în afară de câteva melodii (Ciocârlia, Mugur de fluier, În Umbra marelui urs, Nunta, Strunga), plus solo-urile din final la tobe și chitară, am rememorat nostalgică atmosfera și seva de la concertul anterior. Vocalistul nu m-a convins că se poate ridica la nivelul unei trupe ca aceasta și, inevitabil, intră într-o comparație neloială cu Mircea Baniciu, vocea consacrată Phoenix. Plus, scaunele puse pentru vip-uri în fața scenei, au adus acea distanța între trupă și publicul care se mișca, rezona la ceea ce se cânta, față de cei care stăteau confortabil ca și cum erau la operă. Poate s-au schimbat tabieturile actuale de a merge la concerte, dar eu știu că la astfel de evenimente devii inevitabil participativ. Chiar de nu integral! Pozele lui Ștefan: aici
Fluier de vânt, sunt cel mai singur pe pământ
Fluier de vânt, ceru-i așa rotund
Viu vioriu, singur de când mă știu
Ochiul de apă-n pustiu
Viu și iar viu, iar s-a făcut târziu
Fluier în cer sângeriu
Am plecat cu o umbră de tristețe de la concert, pe baza ideii: ce a fost și ce a mai rămas, și mă gândeam să ajung acasă să ascult melodiile așezat, așa cum m-am îndrăgostit de ele și le reascultam când simțeam nevoia de ceva simplu, direct, zemos de viață și haiducie, venind din timpuri când rezistența de caracter se făcea pe alte criterii, când un fluier era mai apreciat într-un cântec decât un beat de house. Nu pot fi nostalgică pentru niște timpuri pe care nu le-am trăit, dar există un orizont al rezonanței în noi, românii, ceva irațional și afectiv, când Phoenix inundă auditiv spațiul. Am văzut pe net înregistrări de la concertul lor SymPhoenix de la Sala Palatului de anul acesta (cu o superbă interpretare la Fluier în cer) și chiar eram încântată de faptul că ceea ce decantează timpul ca valoare este confirmat iar și iar. Dar, ca orice valoare umană, are și ea sinusoide.
Fluier și-aud vuietul mărilor din sud
Fluier și-aud țipăt de ne-născut.
(Fluier în cer)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu