14 noiembrie 2010 - Roșu și Sf. Ana - lacuri (ne)pereche într-o toamnă văratică

"Hey you, out there in the cold/ Getting lonely, getting old. Can you feel me?...

Hey you, standing in the road/ Always doing what you're told/ Can you help me?...

Hey you, don't tell me there's no hope at all/ Together we stand, divided we fall."

(Pink Floyd - Hey you)

Muzică de rădăcini ascultată mult în ultima vreme.

Sâmbătă, 13 noiembrie. Ora 15. Se încheie o săptămână aglomerată, dar cu ceva neașteptat în capăt: Ce-ai zice mâine de un Lacul Roșu? mă tentează vocea Cristinei, doritoare de o ieșire ca de aer, fapt nu prea departe nici de mine. Răspunsul? Firesc: pozitiv! La ce să stai în Iași când poți respira un dram de munte alături de oameni frumoși? După ce am întrebat stânga și dreapta, am găsit-o pe Raluca, înclinând a face ca mine și, după 2 ani de perseverență, mă consider răsplătită: am convins-o și a putut veni la munte, chiar dacă numai pentru o zi. Să o iau în în pași mărunți că mijește un pui de montaniardă în ea!

Și duși am fost duminică la ora 7.30 spre Bicaz și Lacul Roșu. Cine? 5 oameni adunați în două ore! Când e vorba să se sincronizeze lucrurile în mod fulgerător, iese împletitura doi pe față, doi pe dos fără prea mare efort. Exact cam cum s-a întâmplat acum! Andrei, Jeni, Cristina, Raluca și subsemnata ne-am petrecut ziua de dimineață până în seară într-o muzică superbă (gusturi, nu joacă!) și o voie bună care ne-au sudat repede la poze și la plimbare și la povești. Munte și râsete în relaxare!

Andrei a avut cele mai amețitoare povești de relatat: cum el și fratele lui au fost trăsniți în munții Rodnei, cum au fost atacați de o ceată mare de câini, cum au fost luați pe drum și lăsați în comuna Șanț de către un șofer ce se credea la raliu și multe altele pe care modul în care le povestea făcea deliciul ascultării. Jeni nu s-a lăsat mai prejos și ne-a destins cu ursul-mișcător-de-după-copac și dilema reacției, cu fulgerele pe timp de noapte când Andrei dormea, căci dacă nu intra apa în cort, nu rămânea de încercat decât relaxarea.

(Jeni și Andrei - o pereche frumoasă-foc)

(oare dacă te fac rachetă pe o sticlă de apă, evadezi în spațiu?)

(două broaște - din specia pernae verdae - îndrăgostite, ochi în ochi și la vedere)

(Gaura din kurtos e mai cosistentă la tine? Ia să văd să cer socoteală dacă ai fost avantajată!)

(Kurtos modificat genetic - cam așa ar arăta!)

Lumea canină o ducea bine la Lacul Roșu! Dacă tehnica cerșitului lacrimogen nu funcționează, există întotdeauna planuri de rezervă și, dacă știi cum să te comporți, mai mult ca sigur îți vei primi răsplata. Câinele negru lua bucata din kurtos cu atâta grație, nu se arunca precum un Haplea, ci era de o delicatețe aproape feminină. Dincolo de glumă, sunt câini tare frumoși, cu personalitate, prietenoși și de bază pe munte.

A urmat explorarea Lacului Roșu, care începea să se aglomereze de omuleți ieșiți la o gură de aer de munte, la un kurtos ca la el acasă sau la o lumină rar întâlnită în noiembrie.

(dacă tot e relaxare, măcar să fie pe scândurile încălzite...)

(...sau în plin soare puternic)

(unii bat în poarta lacului la veriga cât un deget...)

(...alții scot apă de zor că setea e mare...)

(...apa nu-i pentru cine o scoate, ci pentru cine o bea...)

(...iar alții nu se înghesuie, ci sar unde e balta mai mare)

Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic de la noi, este absolut impresionant! În primul rând este o curățenie absolut incredibilă și lacul este lacrimă de limpede. Îmi aduceam aminte de lacurile văzute anul acesta în Alpi și nu îmi venea să cred că așa ceva există la noi în țară. Costa 10 lei să parcurgi cu mașina ultimii 1,5 km până la lac, dacă nu, dai doar 5 lei, lași mașina și te duci pe jos. Sau vii pe traseu din Tușnad și nu te costă nimic! A fost ideea lui Andrei să venim aici, pentru că el fusese ultima oară acum 10 ani, când avea 18 ani, și ne-a povestit din năzbâtiile adolecentine cu harbuz cărat până la lac, în sandale și pește prins căci se terminase mâncarea.

Am dat înconjorul lacului și ne-am hlizit făcând poze, tot spunând că mai stăm numai oleacă, dar noi, fetele, am putea fi abandonate în astfel de locuri că nu ne săturăm să pozăm fiecare detaliu, să experimentăm nu știu ce poziție, încât săracul Andrei, minoritar, a trebuit să îndure. Ei, nu a fost chiar chinuitor că s-a lăsat convins la una, două poze!

Cu fetele și voia bună mereu există prelungiri: garantat! Așa că oleacă la masa pitică - un joc improvizat dintr-un băț și-un fir de iarbă! Sau o evoluție la bârnă pe marginea lacului!

Înainte de a pleca din Tușnad, deși se înserase, am coborât și până la lacul Ciucaș din apropierea gării, am trecut prin cimitir, dar nu am putut vedea mare lucru. Trebuie neapărat să revenim căci zona merită din plin: Andrei ne-a spus că sunt și trasee ce se pot face, chiar frumoase, și curățenia este exemplară!

Drumul spre casă a avut și un moment magic: 2 căprioare ne-au ieșit în față în timp ce mergeam printr-o pădure, fantomatici, în beznă. Erau o căprioară și iedul ei: s-au oprit în fața mașinii pentru 3 secunde, speriate de lumini și apoi au continuat să traverseze drumul spre partea cealalată unde îi aștepta un căprior. Eram intruși în lumea lor, dar venisem cu gând bun și răsplata a fost pe măsură!

De data asta am prins și niște poze puțin mai altfel căci așa e la numărătoarea din 2 sau 3.