Vineri ca o nucă (1) - "Părul"

Pledoarie pentru poveștile din noi înșine

Într-o nucă sunt 4 frați. De miez și de lapte.
Vineri este o zi de graniță: între rutină și libertatea din capătul de săptămână, un spațiu unde ești simultan înlănțuit și liber, dar simți respirația altfel de la sfârșitul setului de 7 zile. Traducere la metafore: 4 paragrafe (plus unul de legătură cu ramul) ca 4 frați spunând despre o nucă din universul creativ al altora. Motivul? Un exercițiu de spunere-punte, ca o altă filă de călătorie. Într-o căutată profunzime.

Cinema și Iran. Aproape un paradox. Când școlile europene și americane se orientau spre narativitate, iranienii descopereau că ei nu aveau o tradiție în direcția romanelor, a scrierilor epice. Dețineau ceva calitativ diferit: poezia, categorie abisală demonstrată prin Khayaam, Sadi, Hafez, care practic au influențat modul în care iranienii au abordat cinematografic lumea. Ironic, o femeie, Faroogh Farrokzad, a realizat primul film demn de a fi luat în considerație: Casa este neagră ("Khaneh siah ast",1962), un documentar despre o leprozerie, iar Vaca ("Gaav", 1969), realizat de Dariush Mehrjui a ajuns în Europa, la Festivalul de la Veneția. Au urmat Abbas Kiarostami și Moshen Makhmalbaf (cu fetele lui, Samira și Hana), Majid Majidi și Jafar Panahi, poetici prin imagine, muzică și scenariu, revoltați și înfipți în realitatea iraniană/afgană sau extinși la condiția umană în demersul lor cinematografic.

Părul (Derakhte Golabi)(1998) - regie: Dariush Mehrjui

Un scriitor se retrage în spațiul natal pentru a crea și vrea liniște pentru a se auzi. Filmul începe brusc printr-o excepție, un gând total indiferent fluxului conștiinței sale: toți copacii din Damavand au făcut rod, cu excepția părului. Totul e pregătit, hârtia și ochelarii așteaptă, aroganța se combină cu neputința, lipsa de inspirație îl ține închis în el însuși pentru că trebuie să scrie, dar o face din motive străine lui, pentru ceilalți. Ritualul este o sincronizare a lumii la el însuși, o excludere a tot și toate pentru a prinde sunetul vocii interioare care îi spune ce să scrie. Apare însă un obstacol: promisul rod se încăpățânează să prindă mai întâi floare și, inevitabil, apare întrebarea mefistofelică: de ce? Amânarea, uitarea, împiedicarea nu îi sunt familiare, e stângaci lovindu-se de ele, filozofia și arta brusc au tăiat cordonul ombilical cu el și este într-o derivă conștientă. Grădinarul îl hărțuiește să se adreseze ultima dată părului căpos: a comis o infamie nerodind, este rușinos că păstrează tăcerea, că nu lasă viața să erupă având toate condițiile și știind cum se face. Scriitorul vede că grădinarului îi este teamă să nu cadă și alți copaci în tăcerea nerodirii, dar gândurile lui încep să ia altă direcție - o mână invizibilă strânge colțurile inimii mele și amintiri fragmentate se avântă în capul meu...am 12 ani și sunt îndrăgostit de 12 mii de ori mai mult decât pot duce sufletul și inima mea. Nu mai sunt eu însumi! Sunt mult mai mult și râd fără motiv. Chiar dacă sunt o dezordine în sentimente și în trup, sunt plin de anxietate, mă simt foarte, foarte fericit. M-am hotărât să devin scriitor și să o iubesc etern pe M. Sau cel puțin câtă vreme sunt viu. Vocea omului matur analizează, rememorează trăirea adolescentului și simte iubirea lui, adânc pusă la păstrare. Sunt două nivele de monolog interior corespunzătoare celor două etape: una o condiționează pe cealaltă în devenirea ei, apoi începutul este analizat prin filtrul experienței unei vieți întregi. Unde sunt? Unde eram? - întrebările-refren ale căutării marchează trecerile temporale: libertatea începutului este asociată cu gesturile candide de apropiere, necunoscutul reprezentat de M. transformându-l într-o planetă ce gravitează în jurul luminii. Scena mersului în tenișii ei este ca o locuire împreună, ca o împărtășire de posibil spațiu comun. Plecarea ei este o ruptură, scurta revederea e dureroasă: promisiunea de a-i scrie zilnic e însoțită de lacrimi acoperite de cearșaf pe care ea îl atinge și două lacrimi își fac drum prin pânza albă către degetul ei. Reciprocitatea are să fie descoperită mai târziu. Prea târziu.

Scena confruntării cu tăcutul păr: grădinarul este răzbunător și solicită pedeapsa cu tăierea, dar șeful satului este împăciuitor, cere copacului să își revină și să nu învețe alți copaci să facă la fel. Este o mentalitate panteistă și poetică de relaționare cu natura ca într-un tot în care omul se crede stăpân, ca în grădina raiului originar. Scriitorul e deranjat de atâta filozofare inutilă și cere să fie tăiat părul, dar șeful intervine: copacii sunt precum oamenii, au sentimente, iar dacă Dumnezeu închide o ușă, va și compensa cumva. Copacul promite că va rodi! Este un timp potrivit pentru toate: uneori rodești, alteori nu, uneori dormi, alteori ești treaz, uneori ești viu, alteori ești mort, căci natura știe mai multe ca noi. Pomul este iertat și scriitorul are o revelație: totuși de ce părul e tăcut, ce vrea să demonstreze? Primește doar liniștea ca răspuns, dar zumzetul de gânduri, scos afară din matca de dinainte găsește albia autentică și, ieșit din grădină, se aventurează pe un drum străjuit de arbori înalți. Dintr-un colț sare întrebarea: Dar dacă nu aș scrie nimic? Cine mă condamnă până la urmă să scriu? Eu, sinele meu mândru și egoist. Și cei care au așteptări de la mine. Încep să vreau doar să fiu, dar ei nu se vor mulțumi cu asta, vor alte lucruri creative de la mine...sunt un om plin de vină și am spus tot ce aveam de zis. Nu mai cred în ce credeam. Sunt bolnav oare? Nu știu!

Povestea cu M(imcheh) se încheie tragic: ea l-a așteptat, dar el a amânat-o mereu, vrând faimă de scriitor, schimbarea lumii, statutul de învingător. A vrut să facă totul și apoi să revină la ea, chiar dacă M. îi spunea în scrisori: în visele mele văd o casă plină de o căldură uitată și de atâtea clipe colorate, dar unde mă încadrez acum, când voi face parte din viața ta? Aparțin anotimpului în pârg și ard încet, dar flăcările mele devin reci. Moartea ei îi arată că visase visele greșite, că a crede combinat cu a demonstra l-a sacrificat pe a fi. Vocea narativă este ca un susur de om redus la sine, o voce confesivă în tonalitate scăzută. Totul e alb/negru în devenirea lui matură, doar copilăria și prezentul au culoare. Începutul este un timp al abundenței, al pluralității, al trăirii senzoriale, al tatuării numelui iubitei pe brațe și față, al scenei cu Ioana D'Arc ca simbol al sacrificiului aproape inconștient. Un timp irepetabil. Cu rod.

Scena finală și închiderea monologului - Grădina e plină de șoapte și bătăi de inimă, de mândru haos vital. Cu excepția părului cu trupul lui mort și mâinile goale, care stă în mijlocul agitației și nu îi pasă. E ca un șeic așezat tăcut pe pământ, răbdător, recunoscător. E un copac înțelepțit și răspunde atingerii degetelor mele, are cuvinte ascunse de spus și mi le șoptește. E tăcut și observă lumea din jur. Miroase cum trebuie: plin de experiențe bogate și clipe cu aromă, iubire, tortură, cu mirosul tenișilor lui M. Mintea mea limitată încearcă să priceapă sensul eternității, al galaxiei fără granițe, al ființei fără ziduri, al timpului care nu are început și nici sfârșit. Sensul meu.

Calmul acestui copac fără rod a pătruns și în mine. Sunt bine, sunt fericit. Unde sunt? Nicăieri. E miezul nopții sau se văd zorile? Nu știu! E ca și cum aș sta într-o pauză goală dintre două minute haotice, între eternitatea lui "ieri" și eternitatea lui "mâine".