"There is a certain roughness in the mountains. A wild feel. But I've learned, over the years, that it is just nature being itself. When we become far removed from the urban comforts many of us have gotten so used to, we suddenly realize how truly profound the world we live in really is." (Iurie Belegurschi)
Gigi, ștrumfa mea ajunsă studentă la medicină, a adunat cam multe restanțe în privința muntelui în 2014, deoarece a avut bacalaureatul pe cap și apoi admiterea la facultate. Dorul de pietroși i-a crescut pe măsura distanțării de ei, dar eu am tot invitat-o pe la ture, chiar dacă fără succes: cursurile, laboratoarele, sesiunea s-au interpus mereu fără a-mi lăsa vreo portiță pentru vreun drept de apel. Cum la începutul lui februarie eram amândouă în vacanță, iar eu și Silviu ne întorseserăm din Slovenia de la ski, am pitrocit un plan care să ne unească și să facem o tură înzăpezită în darnicii munți Apuseni. A plecat într-o vineri seara din Iași împreună cu Vlad, a luat trenul de Cluj și s-a întâlnit cu mine și cu Silviu la ora 4 dimineața în gară (am stat pe Str.Porumbeilor, la Pensiunea Brici). Toți eram rupți de somn, dar abia așteptam să ajungem în zone sus-puse ca să ne înfingem bocancii în zăpadă și în înălțimi.
Din Cluj am mers spre comuna Săcuieu și apoi spre magazinul universal din Rogojel, unde trebuia să lăsăm mașină, să ne echipăm și să ne aventurăm pe un drum forestier în urcuș permanent printre gospodăriile satului. Era ora 6.30 când am oprit pe marginea drumului, noaptea încă era stăpână pe împrejurimi și nu am vrut să intrăm în zăpezi orbecăind, așa că am mai stat în căldură ascultând Massive Attack. Pe la ora 7 au început să apară semnele de crăpare a luminii, câte un om ieșea din casă cu vreo treabă matinală, așa că ne-am decis să ne luăm cele necesare și să plecăm către Cabana Vlădeasa. Am pornit noi vitejește și cu voioșia la pachet, dar la prima intersecție nu mai eram siguri dacă mergeam bine și am făcut cale-întoarsă la mașină pentru a-l întreba pe omul din casa alăturată dacă mergeam bine. Ce să vezi: am ales bine traseul, nu eram deviați! Of, am făcut drumul din nou și am tăiat-o apoi printre copaci și poieni doldora de zăpezi pentru a evita lunga cale printre case. Ceața rece de la orizont ne urmărea pașii de la distanță și ne amenința că ar putea să ne înece în albul ei ca într-un acvariu, dar păstra invazia pentru mai târziu. Gigi era fericită din cale afară: era alături de câteva din persoanele și lucrurile dragi tare inimii ei și se putea bucura total de ele!
Am mers pe punct roșu de-a lungul drumului forestier până când a luat-o pe o pajiște alpină și ne-a scos aproape de Cabana Vlădeasa (1.469 m), de unde pleca un grup serios de ștrumfi montaniarzi, însoțiți de câțiva adulți și de un salvamontist. Eram așa de încântată să văd atâția adolescenți pe munte! Se simțeau bine, râdeau, glumeau, mergeau unul după altul, se ajutau și lăsau clara impresie că le-a plăcut la nebunie aventura prin munți. La cabană am găsit căldură, ceai cald, curățenie, am mâncat, am mai cerut niște indicații, ne-am lăsat lucrurile în camerele ce aveau să fie încălzite până ne întorceam de pe munte, am dârdâit de frig pe la baie și la ora 11 am pătruns în traseul numit Circuitul Muntelui Vlădeasa, al doilea vârf din Apuseni (Vf. Bihor -1.849 m- , cel mai înalt din Apuseni îl făcusem cu mai bine de un an înainte).
Am mers prin spatele cabanei pe lângă stâlpii de telescaun, paralel cu pârtia de ski, printr-o poiană generoasă, până când s-a îngustat și a devenit un culoar prin pădurea înaltă, deasă și neclintită de molid. Niște montaniarzi din Cluj porniseră pe munte înaintea noastră. I-am găsit la cabană când își luau ceai în termos pentru frigul de pe munte și își puneau parazăpezile. Au plecat cam cu o jumătate de oră înainte să ne pornim și noi și datorită lor aveam urme de ghidaj în zăpadă. Nu sufeream atât de tare din cauza troienelor, iar Silviu a simțit curiozitatea de a măsura grosimea zăpezii cu ochiul de inginer și cu bățul de trekking. Nu a ajuns la fund, ci a ieșit doar cu mânerul din zăpadă: restul bățului rămăsese împlântat în strat și noi râdeam cu gura până la urechi de expertiza lui. Nu putea decât să ne țină hangul cu mânerul și cu bățul în mâini!
Hlizeală, hlizeală, dar peisajul se schimba treptat pentru că nu doar noi urcam, ci și ceața care stătuse la orizont: ne învăluia din toate direcțiile și începuse să ne afecteze orientarea. Când am ajuns la intersecția cu triunghi albastru, către Valea Drăganului, lucrurile au devenit complicate: urmele înaintașelor noștri erau neclare, se amestecau și o luau în mai multe direcții, semn că și ei s-au zăpacit pe acolo. Doi schiori cu câinele după ei au trecut pe lângă noi și i-am întrebat dacă era bine să facem stânga din acel punct: am primit confirmarea și sfatul de a continua traseul doar în condiții de siguranță, căci, dacă nu mai fuseserăm pe munte și nu știam drumul, era riscant să mergem orbește prin atâta alb în jur, fără să vedem marcajele. Nu mai aveam stâlpi după care să ne luăm, nici copaci, căci eram deja la 1.660 m, în creastă, iar pietrele cu punct roșu erau acoperite de zăpadă. De multă zăpadă! Silviu a mers câțiva metri pe traseu să vadă dacă ne putem orienta, Vlad și-a pus GPS-ul în funcțiune, dar am avut baftă de a da peste urmele clujenilor, altfel ne-am fi întors. Ceața se îndesise și se transforma în ace de gheață, părul lui Gigi era chiriaș de bază pentru ele și,...
...în timp ce ne tot minunam de transformarea ei din brunetă în Saruman (Silviu o urma îndeaproape drept Gandalf the White), privirile ni s-au izbit de niște stâlpi ancorați bine de pământ. Păreau asemănători cu cei de pe la stațiile meteo din alți munți pe care am mai fost și...chiar așa era! Acolo era Vf. Vlădeasa (1.836 m), punctul cel mai înalt din traseu. Nu am reușit să vedem nimic roată-împrejur căci ceața nu ne lăsa deloc, ținea cortina trasă peste priveliști, așa că, după ce am făcut niște poze și ne-am minunat de sculpturile miniaturale de gheață așezate peste garduri, ne-am continuat drumul pe partea cealaltă a vârfului.
Urmele clujenilor deveneau haotice, mergeau în unele porțiuni pe mai multe direcții, după care se unificau, dar ne arătau clar că și ei au bălăurit oleacă. Soarele nu avea încă suficientă încăpățânare încât să spargă bariera de nori care asediase muntele și noi strigam repede la Silviu să facă poze de fiecare dată când se lumina pentru câteva secunde. Cam așa e cu cerșita la munte! Deja peisajul părea scos dintr-o poveste scandinavă, cu strat consistent de zăpadă, dificil de înfruntat fără să te împiedici de grămezile din drum, dar răsplătitor din plin vizual și sufletește. Când am început să ieșim din creastă și au apărut brazii...
...parcă eram într-un no man's land. Uriașii aceia înzăpeziți purtau un frumos copleșitor în ei și soarele s-a decis în cele din urmă să ne răsplătească răbdarea de a fi îndurat frigul și de a fi continuat traseul, ieșind triumfător dintre nori și arătându-ne un alb înghețat cum numai iarna știe să îl meșterească. Pentru astfel de momente merită să te aventurezi prin frig și ceață, merită să îți frămânți picioarele în pași largi sau de piticot sărind prin zăpadă, merită să îți rupi confortul pentru a experimenta tu singur ceea ce vezi pe internet sau ceea ce povestesc alți montaniarzi. Ne-am împotmolit, am căzut, am înjurat (tare sau în gând!), spunându-ne că nu ne mai trebuie așa ceva, căci prea mult efort era necesar ca să faci față troienelor, dar, atunci când am văzut că și natura ne trimitea ecou prin sălbăticia ei, că nu era ostilă de la început până la sfârșit, că ne respecta irosirea de energie și ne primea în tărâmurile ei, parcă ne schimbam starea și...ne bucuram, Doamne, ce ne mai bucuram! M-am întins pentru câteva clipe lângă un brad, într-o zăpadă fără urme și am ascultat liniștea aceea care afectează volumul bâzâitului de gânduri, încât te simți transformându-te și tu în tăcere și în pace. Dar vine frigul și îți taie petrecerea, trimițându-te să faci mișcare ca să nu îngheți!
După ce a tăiat drumul printre brazi, Silviu a găsit o pantă care ne scotea către Pietrele Albe și Piatra Grăitoare. Când am văzut cât de abruptă era, câtă zăpadă fusese deja deranjată de clujeni și ce strat de gheață ne aștepta bocancii, mi-am spus că scenariul care urma nu arăta deloc încântător. Riscul la astfel de coborâri este că nu ai control asupra direcției în care se duce zăpada, că nu știi cât de multă este sub picioarele tale, că nu îi intuiești punctele vulnerabile și, după cum ne povestise ghidul de pe ghețarul din Islanda, nu ai habar câtă imprevizibilitate ascunde. În imagini totul se vede într-un fel, dar la nivelul picioarelor situația se prezintă diferit. Am cumpănit cum să abordăm coborârea încât să o realizăm în condiții de siguranță și am mers pe urmele clujenilor, dar mie îmi alunecau picioarele tare pe zăpada deja bătucită, așa că am preferat să o iau pe lângă drumul făcut de ei. Tot alunecam, dar aveam impresia că pot pune și oleacă de frână la nevoie! Și ceilalți mergeau reconfigurând modul de coborâre, când pe urme, când pe lângă, Silviu o ajuta pe Gigi să își țină echilibrul, iar Vlad supraveghea atent.
În timp ce mergeam super-concentrați, la orizont ni se pregătea o mare surpriză de bun-venit: ceața s-a dat deoparte, așteptând spectatorii potriviți (pe noi!) ca să dezvelească dinții de piatră ai muntelui, și un albastru intens a luat locului albului. Din poziție fruntașă la coborâre am ajuns ultima căci mă înfipsesem la făcut poze și începusem să exagerez: "să mai fac una", "să mă mai uit odată", "uite, norul acela nu era acum câteva secunde", "o, uite un vârf de brad care nu se vedea mai înainte", "ci ca lumea!" (de 1.200 de ori!).
Silviu știa deja ce efect de bumerang avea de temperat la mine cu asemenea priveliște în față și rămăsese să mă tragă de mânecă să tot cobor. Știam că se încarcă și el cu vârfurile semețe de la orizont, cu albastrul ucigător de frumos și de dorit de deasupra noastră, cu starea de împlinire și de bine care tăbărâse peste toți patru după panta buclucașă și mergeam cu aparatul la ochi, cu picioarele în viteză moderată și cu ființa deschisă către toate zările ca să nu pierd ceva. A fost unul dintre cele mai frumoase momente iernatice la munte, căci a venit ca o răsplată după multă muncă, l-am simțit ca pe un semn prietenos din partea pietrosului ce ne-a pus forța fizică la încercare serioasă:
“To those who have struggled with them, the mountains reveal beauties that they will not disclose to those who make no effort. That is the reward the mountains give to effort. And it is because they have so much to give and give it so lavishly to those who will wrestle with them that men love the mountains and go back to them again and again. The mountains reserve their choice gifts for those who stand upon their summits.” (Sir Francis Younghusband).
“To those who have struggled with them, the mountains reveal beauties that they will not disclose to those who make no effort. That is the reward the mountains give to effort. And it is because they have so much to give and give it so lavishly to those who will wrestle with them that men love the mountains and go back to them again and again. The mountains reserve their choice gifts for those who stand upon their summits.” (Sir Francis Younghusband).
Era aproape ora 16 și în vreo două ore avea să se pornească întunecarea. Eram atât de vrăjiți de natură încât nu ne mai săturam să o privim și să ne lăsăm gâdilați de razele soarelui! Silviu a pus mâna pe aparatul de fotografiat și mi-a luat locul în a face poze (nu chiar așa de multe ca mine!), Gigi cu Vlad schimbau impresii și eu eram recunoscătoare pentru oameni, pentru senin, pentru genunchiul cumințel și pentru deschiderea de minte și suflet în privința a ceea ce contează cu adevărat. Cred că dacă aceste întâlniri cu natura la superlativ ar fi foarte dese, m-aș obișnui cu ele și nu le-aș mai aprecia la adevărata lor valoare, dar când se altoiesc pe efort parcă le resimți altfel. Ne-am despărțit în cele din urmă de pietre și am reintrat în traseu: ne aștepta un drum lung până la cabană și nu mai puteam irosi timpul și lumina! Silviu ne-a spus că avem de trecut trei pâraie mari până să ajungem la destinație, așa că trebuia să fim atenți...la numărătoare!
Traseul a fost lung, lung de tot. Am numărat vreo 7 pâraie, mai mici, mai mărișoare, mie mi se păreau că toate intrau în rândul celor trei mari, dar nu era așa. După fiecare trecere peste apă spuneam că "sigur după culmea din față vine cabana" și...nu era așa! Așteptam următorul pârâu și reluam scenariul, iar rezultatul era că mai aveam de mers, nu glumă! S-a înserat în cele din urmă și am fost nevoiți să scoatem frontalele și lanterna pentru a ne descurca în pădurea care devenise cam înfricoșătoare și ideea de animale sălbatice nu ne încânta absolut deloc. Pe Silviu îl apucase o durere cruntă de genunchi și trăgea de el să facă față efortului, iar genunchiul meu drept îi ținea hangul, dar nu era chiar așa de supărat. Gigi Duracell conducea echipa și îl minuna pe Vlad cu energia ei: ștrumfa tot ștrumfă!
Am ajuns în cele din urmă la cabană, pe la ora 21: mersesem aproape în continuu de la ora 7, mai bine de 10 ore (am scăzut o oră, pe care am odihnit-o când am sosit la cabană dimineață și pauzele de pe drum). Eram frânți, înfometați și transpirați! Am mâncat regește un fel de tocăniță cu murături, după care am mers în camerele noastre încălzite prin sobe mici cu lemne, unde am avut parte de o repriză de fum, căci lemnele nu erau uscate bine. Ne-am înșirat hainele și bocancii la uscat, ne-am pus toate păturile pe noi și ne-am făcut bârlog de respirat și de încăldurit sub ele. Silviu, care are căldură de la mama natură mai multă decât necesarul uman obișnuit, a experimentat noțiunea de frig și a atentat la păturile mele, căci peste noapte s-a dezlănțuit un ger peste munte încât huruiau ferestrele înghețate. Am dormit mai bine de 10 ore și, când am scos nasul dintre pături, din căldura de bursuci, m-a izbit curentul înfrigurat care se insinuase printre pereții cabanei. Silviu s-a îmbrăcat sub pături, așa de tare îl luase și pe el frigul!
Am ajuns în cele din urmă la cabană, pe la ora 21: mersesem aproape în continuu de la ora 7, mai bine de 10 ore (am scăzut o oră, pe care am odihnit-o când am sosit la cabană dimineață și pauzele de pe drum). Eram frânți, înfometați și transpirați! Am mâncat regește un fel de tocăniță cu murături, după care am mers în camerele noastre încălzite prin sobe mici cu lemne, unde am avut parte de o repriză de fum, căci lemnele nu erau uscate bine. Ne-am înșirat hainele și bocancii la uscat, ne-am pus toate păturile pe noi și ne-am făcut bârlog de respirat și de încăldurit sub ele. Silviu, care are căldură de la mama natură mai multă decât necesarul uman obișnuit, a experimentat noțiunea de frig și a atentat la păturile mele, căci peste noapte s-a dezlănțuit un ger peste munte încât huruiau ferestrele înghețate. Am dormit mai bine de 10 ore și, când am scos nasul dintre pături, din căldura de bursuci, m-a izbit curentul înfrigurat care se insinuase printre pereții cabanei. Silviu s-a îmbrăcat sub pături, așa de tare îl luase și pe el frigul!
De la cabană am pornit pe drumul pe care venisem ca să ajungem înapoi la mașină. Dacă în ziua anterioară erau troiene serioase aproape de cabană, acuma totul era măturat de un vânt aprig și pământul se vedea golaș și înghețat. Nu te joci cu natura atunci când intră în tipul acesta de manifestare și încerci să pleci din calea ei, iar noi am făcut exact așa! Am grăbit pasul și am ajuns în zona caselor, după care am refăcut parteneriatul cu mașina, cu care Silviu ne-a dus în gara din Cluj, de unde trebuia să luăm trenul pentru a ajunge la Iași. În oraș fulguia și era plăcut, nu era niciun semn de încrâncenare a gerului și, cât am stat la masă, nu ne-am abținut să nu ne împărtășim din impresiile turei noastre. M-am bucurat enorm că ștrumfa a venit cu noi, că Vlad a însoțit-o pe un munte-poreclă și că am avut parte de o zi atât de intensă. Următoarea când va fi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu