19-30 iunie 2012 - TURCIA (I) - ISTANBUL şi apele BOSFORULUI

"Lăsaţi-vă modelaţi în tăcere de forţa – mai puternică – a ceea ce iubiţi cu adevărat."

(Jalāl ad-Dīn Muḥammad Rūmī )

Să călătoresc este un lucru pe care îl iubesc din toată inima şi, chiar dacă de cele mai multe ori aduc drumurile spre mine, se mai întâmplă să vină şi ele spre mine. Turcia este un vis ce s-a copt timp de 2 ani, a fost amânat anul trecut când munţii şi delta Dunării m-au prins în năvala lor intensă, dar a revenit simplu şi a cerut să prindă contur ca să lase loc altui vis să se pârguiască. Până acum am mers doar în ţările Europei şi am călătorit prin imaginile şi cuvintele altora pe alte continente, însă anul acesta Asia mi s-a dezvăluit ca un univers absolut fascinant şi, chiar dacă am văzut foarte puţin, am gustat doar o linguriţă din ceea ce înseamnă lumea orientală, am putut izola câteva puncte de reper care o fac profund distinctă de Occident, exact ca în categoriile abisale clasificate de Lucian Blaga în filozofia sa.

Am schimbat agenţia de voiaj şi am ales Kara Travel pentru circuitul Turcia - Incursiune în Asia Mică, mergând la risc, pentru că nu ştiam dacă se va dovedi o alegere bună sau nu. Ne-am sprijinit pe impresiile apreciative ale unei familii de doctori cu care am călătorit în Anglia în 2010, mi-am făcut paşaportul, am muncit pe rupte ca să las toate în ordine acasă, la şcoală, la club, am împrumutat aparatul de fotografiat de la Carmen (mulţumesc din suflet!) şi m-am aventurat spre acest orizont nou, spre ţara lui Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură şi autorul cărţii Mă numesc Roşu (20 de voci narative gravitând în jurul temei identităţii extinsă între doi poli - Orient şi Occident - prin viziunea asupra artei şi civilizaţiei: "privirea fiinţei umane, generatoare de forme în arta Occidentului, versus privirea lui Dumnezeu, generatoare de idei în arta Orientului", precum şi prin ambiguitatea lui "ce-ar fi să fie" care "pendulează fără odihnă între identitatea ipse şi identitatea idem" - Delia Ungureanu, Orhan Pamuk sau a trăi pentru a (te) povesti).

Manuela Avram. Ghida circuitului în Turcia. Un om absolut fenomenal, serios, cu simţul umorului, un adevărat coordonator deschis spre oameni, bine pus la punct la nivel de pregătire a informaţiilor, stăpânind excelent detaliile de cultură, istorie şi civilizaţie a ţării în care ne aflam. Ne-a furnizat sute de informaţii, ne-a aşezat în matca specificului şi farmecului Turciei, ne-a dat ponturi despre cum să negociem, cum să facem plimbările, cum să ne orientăm timpul liber. A abordat o direcţie dublă: pe de o parte locurile vizitate ne-au format o imagine amplă despre trecut, iar ceea ce vedeam cu ochii noştri în oraşe, în staţiuni, de-a lungul celor 3.500 km parcurşi în Turcia, ne-a creionat o impresie despre prezent. Atitudinea sa faţă de turci nu a căzut vreodată în admiraţie lipsită de temei şi era un deliciu să o vezi cât de încântată era de locurile istorice pe care călcam, cât de bucuroasă că ne putea împărtăşi din pasiunea sa, dincolo de aspectul de "servici". Chiar dacă a avut parte şi de unele momente neplăcute generate de nemulţumirile unor colegi de drum, a trecut peste ele şi a ştiut să păstreze o atmosferă echilibrată. Tot respectul! Meseria ei este extrem de solicitantă, dar şi frumoasă, urmând să plece în Thailanda, Peru, Bolivia, Brazilia, Argentina. Nu mai amintesc de ţările în care a fost deja!

ISTANBUL. Am intrat în Turcia pe la Edirne (Adrianopol), paşaportul meu a fost botezat cu o viză, nu am stat mult în vamă şi am sesizat diferenţele dintre Bulgaria şi Turcia de la primii zeci de km marcaţi de multe steaguri roşii cu stea şi semilună, căci turcii sunt extrem de naţionalişti. Ne îndreptam spre Istanbul (Constantinopol/Bizanţ) care are o poziţie geografică foarte interesantă: 3% este parte europeană şi 97% este parte asiatică, cele două fiind despărţite de strâmtorile Bosfor şi Dardanele, precum şi de Marea Marmara, o mare interioară ce leagă Marea Neagră de Marea Mediterană.

Începeam să facem cunoştinţă cu Turcia de la un punct nodal şi am fost puţin copleşită de atmosfera din Istanbul: o lume în continuă forfotă, cu muezinii moscheelor chemându-şi credincioşii la rugăciune, pentru ca acestea să răsune în tot oraşul, cu femei îmbrăcate din cap până în picioare, cu diferite arome în aer, cu negustori atrăgându-te spre magazinele lor. După ce ne-am cazat, am ieşit imediat în recunoaştere şi am ajuns la două moschei: Laleli şi Süleymaniye, a doua fiind lucrarea de maturitate a arhitectului naţional, Sinan, din opera căruia sunt încă în picioare în Istanbul 94 de edificii. Contemporan cu Michelangelo, Sinan a avut un traseu extrem de fructuos în viaţa sa de 97 de ani, alegând să fie înmormântat într-un mormânt simplu, realizat de el, la Süleymaniye. Moscheea este tipul de biserică islamică (97,2% din populaţia Turciei este islamică) în care regulile de comportament sunt stricte: nu am avut voie să intrăm decât prin curţile interioare şi să privim înăuntru, de departe, iar a doua zi aveam să ne conformăm ţinuta şi atitudinea pentru a pătrunde în cea mai mare moschee din Istanbul şi din ţară. Ştiţi câte moschei are Turcia? 75.000! Istanbulul? 3000!

Hagia Sofia. Salam Alecum! sau Tihnă ţie! Pace acasă, pace în lume! Dis-de-dimineaţă ne-am îndreptat spre Piaţa Sultanahmet şi spre Hipodrom pentru a onora întâlnirea cu măreaţa Biserică a Înţelepciunii (lui Dumnezeu), ce a fost iniţial o basilică, apoi turcii au făcut-o moschee şi au acoperit cu var mozaicurile din vremea lui Teodosius (religia musulmană nu permite reprezentarea iconică), dar acest fapt le-a păstrat calitatea de-a lungul timpului. Construcţia ei măreaţă a fost iniţiată în secolul al VI-lea de împăratul Iustinian pe locul unei basilici ce a ars, el angajându-i pe Isidor din Milet şi Anthemius din Tralles (am văzut un documentar uluitor despre construcţia ei pe Discovery) pentru îndrăzneţul edificiu. Legenda spune că Iustinian ar fi exclamat la terminarea ei: "Solomon, te-am depăşit!". A fost cea mai mare construcţie din lume timp de 1000 de ani, iar domul ei impresionant o face şi mai măreaţă. Coada la intrare era deja destul de consistentă la ora 9, căci ceva atât de grandios, cu o istorie ce datează din secolul al IV-lea, nu putea fi ratat odată ajuns în Istanbul!

Interiorul te lasă mut de admiraţie: de la Poarta Imperială la mozaicuri, de la candelabrele vechi (ce foloseau ulei şi acum au fost ajustate la curent electric) la caligrafiile islamice uriaşe ce străjuiesc bolta domului, de la suprafeţele aurite şi cele din marmură policromă la coloane, toate respiră istorie şi zbucium, nevoia omului de îndumnezeire. Nu a impresionat doar pe creştini, ci şi pe musulmani! În secolul al XV-lea Mohammed al II-lea a cucerit Constantinopolul şi a rămas uimit de frumuseţea Bisericii Sfânta Sofia, hotărând transformarea ei în moschee imperiala: a tratat-o cu respect, căci, înainte de a intra pentru prima oara în ea, şi-a turnat o mână de ţărână pe cap, în semn de umilinţă şi, văzând cum un soldat spărgea pardoseala de marmura, l-a lovit cu sabia. Mozaicurile bizantine de la galeriile superioare, incluse în Patrimoniul Mondial, ne-au fost explicate pe larg şi cel mai mult mi-a plăcut Deises - Rugăciune, pentru figurile foarte umane reprezentându-i pe Iisus, Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul, exact ca în picturile lui Andrei Rubliov.

Am simţit-o ca pe o soră a Capelei Sixtine. Nu sunt o habotnică religioasă, nu ridic în slăvi lucruri care nu mă impresionează personal şi tot ceea ce am citit despre Sfânta Sofia, înainte de a o vedea cu ochii meu, a fost confirmat din plin de realitate. Faptul că a traversat atâtea secole şi a înfruntat atâtea orgolii de cuceritori, faptul că este un muzeu viu şi demn, mă fac să o percep ca pe o supra-construcţie, ceva mai mult decât cărămidă, var, apă şi viziune arhitectonică.

Moscheea Sultanahmet sau Moscheea Albastră. Faţă în faţă cu Hagia Sofia se află moscheea naţională a Turciei: aglomeraţie maaaare şi acolo! Turcia înregistrează anual peste 30 de milioane de turişti şi veniturile naţionale din turism se ridică la 22 de miliarde de dolari, aşa că marea de oameni pe care am văzut-o mai mereu cât am avut contact cu zonele de interes justifică aceste cifre. Moscheea Sultanahmet e din secolul al XVII-lea şi a fost realizată de un discipol al arhitectului Sinan, Mehmet, la ordinele sultanului Ahmed I, cu bani luaţi de la populaţia turcă, destul de săracă în acele timpuri, întrucât nu se mai înregistraseră victorii semnificative pentru a se finanţa un astfel de proiect ambiţios din prada de război, după cum era obiceiul. Ahmed I a vrut ca moscheea să întreacă din toate punctele de vedere Hagia Sofia: are 6 minarete, poate adăposti 10.000 de persoane, are 260 de ferestre, o şcoală, un spital, un caravanserai, ilustrând din plin stilului arhitectural al clasicismului otoman.

Numele de "Albastră" provine de la cele 21.000 de panouri interioare de faianţă de culoare albastră. Ni s-a permis să intrăm, chiar dacă nu eram de religie musulmană, dar în anumite condiţii: umerii, picioarele şi capul femeilor trebuiau să fie acoperite, încălţările rămâneau la intrare, ni s-au dat "papuci" de unică folosinţă şi trebuia să păstrăm o linişte deplină pentru a nu deranja credincioşii. Femeile nu au voie în spaţiul interior, marginea este a lor, iar bărbaţii nemusulmani stau tot cu ele. Moscheea este de o frumuseţe albastră şi miniaturală în mozaicuri, încurajând credinciosul în raportarea sa la divin: de 5 ori pe zi muezinul cheamă la rugăciune şi cântecele din Coran răsună în oraşele Turciei, islamismul fiind o religie bazată profund pe supunere şi ritualuri.

Am văzut apoi Cisterna, rezerva de apă, un mini-oraş subteran cu coloane, apă şi peşti, realizat de romani, borna de unde se măsurau hotarele imperiului (kilometrul 0), Hipodromul cu Fântâna germană, Coloana cu Şerpi, Obeliscul cu pereţi şi, după ce am traversat Podul Galata peste Cornul de Aur, ne-am îndreptat spre Palatul Dolmabahce, ultima reşedinţă a sultanilor, realizat în stil european, somptuos şi transmiţând putere prin bogăţie. Aici s-au mutat sultanii în secolul al XVIII-lea, până atunci locuind într-un palat medieval, Topkapi, pe care aveam să îl vedem a doua zi.

Palatul Dolmabahce are o poartă imperială pe măsură, grădini realizate după stilul francez, o parte dedicată bărbaţilor (selamlîk) şi alta dedicată femeilor (harem), o structură arhitectonică bazată pe lemn îmbrăcat apoi în piatră, căci Turcia este într-o zonă seismică şi trebuiesc luate astfel de măsuri atunci când se construieşte ceva de o asemenea anvergură. În palat nu ni s-a permis să facem poze, am avut parte de ghid ce ne-a condus cu mare atenţie în sălile imense, pline de lucuri dăruite de ambasadori de-a lungul timpului, de obicei cadouri perechi (două urne, două piei de urs), deoarece turcii au un simţ deosebit pentru simetrie şi apreciază oaspeţii care dau atenţie acestui detaliu. Am văzut şi Marele Candelabru din Sala Oficială, făcut din cristal de Bohemia, grădina dinspre malul deschis spre Bosfor, haremul şi spaţiile în care a locuit primul preşedinte al Republicii turce, Mustafa Kemal Ataturk, camera în care a murit având ceasul oprit la 21.05, ora morţii sale.

Forfota din stradă şi comerţul. Două lucruri care îţi sar în ochi în Turcia. Toţi vor să negocieze, de parcă este sportul naţional, la care chiar şi cel mai ştrumf dintre turci se pricepe. Marele Bazaar este cea mai veche piaţă acoperită din lume, a fost înfiinţat în secolul al XV-lea de sultanul Mehmet al II-lea, are 22 de porţi de intrare şi o suprafaţă de peste 300.000 de metri pătraţi, iar pe poarta lui Baiazid scrie: "Dumnezeu iubeşte comercianţii!". Raiul negociatului şi al complimentelor, nu eşti agasată, ci doar ţi se dă enorm de multă atenţie pentru a cumpăra (am primit numele de Angelina, doar-doar voi intra în unul din magazinele de bijuterii!). Au un stil de a te manipula, de a-ţi intra pe sub piele, rup câteva cuvinte în româneşte, ştiu de Hagi şi Lucescu şi te încântă, neavând afişate preţurile, ca să poată negocia. Cum să îşi răpească o aşa plăcere? S-ar putea scoate un preţ mai bun! Şi vor poze cu turiştii!

Am dat şi peste două meserii de stradă: lustragiu şi covrigar, peste tonete de bragă, o băutură făcută din mei şi introdusă la noi în perioada fanariotă, pe care am gustat-o cu două zile înainte când ne-am plimbat prin Lipscani, în Bucureşti. Agitaţie din greu!

Palatul Topkapi a fost o scufundare în trecutul deplin al Imperiului Otoman, căci Palatul Dolmabahce era mai mult racordat la cultura europeană, era adus la nivelul vremurilor. Drumul spre palat trecea prin Piaţa Sultanahmet şi am avut parte de Hagia Sofia şi Moscheea Albastră la o oră matinală, dar şi de turci dornici să "îşi facă safteaua" cu noi. Dacă nu, măcar o poză să iasă!

Topkapi este mai sobru, mai puţin ornamentat cu mobilă, mai bogat în mozaicuri, multe săli sunt transformate în muzeu şi am văzut: Sabia lui Ştefan cel Mare, Diamantul lingurarului (84 K - îţi lua ochii!), Tronul ceremonial (80.000 de ducaţi au fost topiţi pentru a se obţine aurul necesar acoperirii lui), o parte din mâna lui Ioan Botezătorul (considerat unul din profeţii Islamului), pumnalul cu smaralde, Toiagul lui Moise, Sabia lui David. Era aglomeraţie la camera ce adăpostea părţi din profetul Mohamed şi la mantia lui ce se înmoaie în apă la sărbători, aceasta fiind trimisă în flacoane în toată ţara. La bucătărie se putea găti pentru 10.000 de persoane şi era integrată palatului, pe când la Dolmabahce avea corp separat din cauza cutremurelor şi a fricii de incendiu. Zona de harem este mai mult decât ce credem noi: aici locuiau femeile, cele 4 soţii (maxim!) ale sultanului, favoritele şi concubinele sale, precum şi cea care coordona totul - mama sa! Haremul era o adevărată instituţie, aici sultanii primeau de mici educaţia de bază pentru viitorul rol de conducători, tot aici erau exilaţi nedoriţii din imperiu (Dimitrie Cantemir a fost exilat 23 de ani la Istanbul!) şi niciun bărbat necastrat nu avea voie să intre în harem, eunucii fiind singura parte masculină ce putea avea contact cu lumea femeilor de acolo.

Bosforul. O minune de apă, albastră, cu irizări verzui pe alocuri, oferă o deschidere senzaţională de pe malurile palatelor Topkapi şi Dolmabahce, ambele fiind situate pe malurile lui. Podul Bosfor este cel mai des folosit pentru a trece dinspre partea europeană a Istanbulului spre cea asiatică şi pe acolo aveam să plecăm şi noi spre Lacul Sărat.

Elena. A venit din Anglia pentru excursia aceasta, s-a simţit aerisită, s-a deconectat, toată ieşirea a mers pe direcţia nevoilor sufletului ei şi mă bucur tare mult pentru ea că nu s-a lăsat copleşită de probleme şi a rămas pe poziţii cu plecarea în Turcia. Ne-ar fi plăcut amândurora să fie cu noi şi Cristina, din Anglia, dar, cine ştie, poate într-un viitor, cândva, se va întâmpla şi asta. A fost o parteneră de călătorie foarte destinsă, s-a entuziasmat de multe ori ca un copil ce descoperă lucuri noi şi şi-a mai primenit fiinţa cu soarele, oamenii şi atmosfera lumii orientale. Cum des îmi spunea George: "Ţi-a părut rău vreodată că ai plecat de acasă pe undeva?", aşa şi Elena: a început acuma genul acesta de călătorii şi cred că va fi o participantă de cursă lungă!