luni, 24 august 2009

22 - 23 august 2009 - CEAHLĂUL în haine solare

Dacă pui împreună trei oameni, spre exemplu...
...pe mine, dornică mereu de cărări de munte şi de bucurat inima cu înălţimi...




...Adela, mătuşa mea, în vârstă de aproape 60 de ani, care s-a lăsat contagiată de entuziasmul meu vis-a-vis de munte şi m-a rugat să o duc odată să vadă cu ochii ei dacă e chiar aşa cum îi spun şi care a dat 300 de lei pe bocanci ca să îi convingă pe stâncoşi că e interesată de un parteneriat pe termen lung cu ei...


...Alin, amicul meu de ceai în Sage sau Cărtureşti, expert pe ce înseamnă triada culoare-creion-contur, care nu a făcut niciodată muntele şi nici nu a prins vreo ocazie de a merge...


....e posibil, adunând motivaţii şi avânt spre munte, să iasă o poveste cum am ţesut-o noi în complicitate superlativă cu Ceahlăul în zilele de 22-23 august 2009.


Am plecat sâmbătă, la 6 dimineaţa, cu maxi Iaşi-Durău (20 lei biletul), cu rezervări făcute, şi am ajuns la 10 în staţiune, intrând întâi de toate pe la Mânăstirea Durău şi apoi urcând la Salvamont pentru a plăti intrarea în parcul naţional (5 lei/persoană, iar pentru elevi, studenţi şi pensionari 2 lei). Poza de grup s-a dovedit obligatorie...


...iar Panaghia părea pregătită pentru a fi admirată.


Cum la Cabana Dochia era plin-ochi (de când am sunat să fac rezervarea, cabanierul Nicu mi-a spus că mă dezamăgeşte, dar nu mai este loc), la Cabana Fântânele nici nu mai vorbesc, iar cortul nu prea se impunea căci nu mă riscam cu mătuşa mea chiar din prima la cort. am căutat cazare în Durău, la o pensiune şi la 11 începeam traseul de o oră din Durău (850 m) până la Cabana Fântânele (1220 m). Nu eram singuri, ci groaznic de mulţi: nu sunt obişnuită cu aşa de multă lume pe munte, cu echipe de la Selgros sau Metro făcând team-buliding-uri şi copii veniţi în tabără şi familii dornice să mănânce la înălţime şi zumzet ca într-o piaţă, încât farmecul pădurii nu se mai simte.


La Cabană am admirat, am adăstat pe iarbă, am mâncat, am fotografiat...


...şi ne-am reîmprietenit cu drumul.


De la Fântânele situaţia s-a schimbat drastic: foarte mulţi nu intră în ceea ce înseamnă cu adevărat munte şi nu urcă la Dochia. Nu ştiu ce pierd! Cu cât urci, cu atât îşi dai seama ce darnic poate fi muntele când face frăţie cu soarele: toată ziua a fost lacrimă de senină şi caldă, iar deschiderea la privelişte maximă.


Mergând în ritmul "muşchetarilor" mei de drum, care s-au comportat destul de bine şi au transpirat abundent, căci au avut multă voinţă de a face traseele şi a dovedi că merită dărnicia muntelui, am ajuns la Cuşma Dorobanţului împreună cu o familie din Bucureşti, care a rămas cu noi şi pe drumul de întoarcere. Dl Cornel cu soţia, Lăcrămioara şi fiica lor de 10 ani, Betty formează o familie SUPERBĂ care pun mare preţ pe călătorie, pe mişcare, pe natură şi pe ski. Nu aveau în plan să facă Ceahlăul (căci şi-ar fi luat bocancii!), dar ajunseseră cu o zi înainte de la Lacul Roşu în Durău şi şi-au spus: "Ce-ar fi dacă...?. Şi uite aşa am devenit o ceată mai mare, am râs şi am trăit peripeţiile de la coborâre cu o mare deschidere umană.



După exerciţiile de verticalitate de la Cuşma Dorobanţului şi după ce am zărit lacul Bicaz întins leneş la poalele muntelui...



...am înaintat spre Panaghia, piatra care mie îmi place enorm în Ceahlău. Mi-e mult mai dragă decât Toaca, are o alt fel de personalitate şi este o plăcere să o asediezi cu paşii.


A urmat Toaca (1904 m) şi toată suprafaţa deschisă ca o maaare plăcintă de piatră, verdeaţă şi cer. Îmi venea să nu mai plec, să ascult iar şi iar rugăminţile mătuşii mele de a nu mai merge pe marginea stâncilor, căci inima ei o ia razna de frică. Am reuşit să o conving să vină mai aproape şi s-a convins de ce muntele are un efect hipnotic şi liniştitor asupra sufletului. După aceea nu îi mai venea ei să plece!




Betty a negociat cu mine: "Ce-ai spune dacă eu ţi-aş spune Dana şi tu mi-ai spune Betty? Nu ar fi mai uşor?" şi mi-a povestit toate planurile ei: face baschet la şcoală, ski de 2 ani şi vrea să înveţe să meargă şi pe placă pe zăpadă. Visul ei este să ajungă în Austria să facă ski pentru că au acolo nişte "pârtii excepţionale", conform cercetărilor ei pe internet. Un copil foarte receptiv, cu mult bun-simţ, dornică să demonstreze că poate şi ea să facă traseele de oameni mari. Mama ei îi spunea Duracell, iar fata îi răspundea: "Da, baba Dochia, te mişti cam greu. Mă ţii în loc."


Generaţia viitoare de montaniarzi pare foarte promiţătoare, atâta vreme cât este îndrumată spre cărări pietroase: muntele o primeşte cu drag şi cred că pentru ea a fost ziua atât de generoasă.


La Cabana Dochia (1750 m) lume multă, corturi, hlizeală.
Am stat vreo jumătate de oră pentru privelişte..



...şi ne-am îndreptat spre Schitul Dochia, unde am mulţumit Cui trebuie pentru forţa din tălpi și pentru albastrul din cer.


Dilema era: ne întorceam pe unde venisem sau coboram pe la Cascada Duruitoarea. Era ora 17 şi traseul spunea 3 ore şi jumătate până în Durău. Aveam timp şi am ales coborârea pe la Cascadă. Am dat peste nişte platouri montane care purtau deja în ele promisiunea toamnei, dar se mai lăsau legănate în firul ierbii de adierea verii.



Traseul mi s-a părut superb, sălbatic, cu multe pasaje abrupte, mai "vânos" decât cel de urcare. Betty a avut probleme aici, pentru că i s-a făcut frică în zonele mai abrupte şi a trebuit să mergem mai încet ca să treacă ghidată de tatăl ei. Bun exerciţiu pentru psihicul ei în formare la nivel de rezistenţă şi multă răbdare pe părinţii ei: i-au repetat de zeci de ori cum trebuie să facă, unde să pună piciorul, cum să se sprijine în "toiag" (pe care a spus că îl ia acasă să îl arate la şcoală). Ne-am întârziat puţin pe traseu, dar a fost o experienţă pentru ştrumfa Betty: a vorbit după aceea numai de bocancii ei care stau acasă liniştiţi în loc să muncească. Pe de altă parte, mătuşa mea, Adela, era mereu în faţă, căuta semnele de traseu de pe copaci, zburda cu bocancii ei noi şi îmi arăta că îmi făcusem degeaba probleme în privinţa rezistenţei ei.




Pe traseu am dat peste un grup de 5 persoane care alesese să urce la Dochia pe la Duruitoarea pentru că e "mai mult munte pe aici decât pe la Fântânele" (după cum ne-a spus bărbatul care conducea grupul). Cam aşa şi era! Am ajuns la Cascada Duruitoarea...


...şi i-am dat bice la mers căci lumina pălea repejor şi noi mai aveam până în Durău destul de mult. La un moment dat am început să urcăm spre Poiana Viezuri şi nu pricepeam de ce urcăm, dacă noi trebuia să coborâm. Şi ziua se reducea, se reducea, încât era ora 20.20 când am ajuns în Poiana Viezuri şi de acolo mai aveam 45 de minute până în Durău. Aproape de ora 21 am ajuns teferi, fără niciun incident sau vreo vătămare. Betty era cea mai mândră că reuşise să facă faţă zilei. Era campioana noastră!
Am încheiat întâlnirea noastră la un pahar de vin şi la două ore de poveşti aşa cum se întâmplă la munte cu oamenii pe care îi unesc aceleaşi drumuri.



A doua zi a fost mai liniştită pentru că "muşchetarii" mei erau puţin (mai mult) obosiţi, dar nu recunoşteau, şi am stat prin staţiune, am mers la Mănăstirea Durău şi am respirat-o pe îndelete, în detalii şi în pictura interioară realizată de Nicolae Tonitza.




M-am şi jucat...




...mi-am adunat "muşchetarii"...


...ne-am mai bucurat de culorile locale...


... şi ne-am luat sufletele pline de atâta albastru, pornind spre casă la 18.45, cu acelaşi maxi.
A fost o ieşire la munte absolut superbă, în care m-am bucurat atât de înălţimi, cât şi de oamenii întâlniţi, neprevăzutul dându-ne cel mai mare câştig: frumuseţea de a petrece tânăr şi energic un timp ce se multiplică după aceea şi te hrăneşti din el în cotidian.

Un comentariu:

Adi spunea...

Frumoasă tură! Felicitări!