24 iulie 2009 - PARISUL în 2 episoade: Louvre şi Versailles

Am petrecut 5 ore în faimosul muzeu Louvre, ghidaţi printre coridoarele elegante ale fostei reşedinţe regale de către dna Marinela Pop-Câmpeanu. Dumneaei a făcut pentru noi alegerile de vizitare: nu ai timp să vezi 400.000 de exponate decât dacă faci un maraton total superficial şi un slalom de rezistenţă fizică printre sutele de oameni care vin zilnic la muzeu.

Louvre-ul a fost reşedinţă regală până când Ludovic al XIV-lea a mutat-o la Versailles şi i-a lăsat pe artişti să locuiască în somptuoasa sa "fostă casă". Când revoluţionarii francezi au pătruns în palat câteva zeci de ani mai târziu, i-au găsit aici pe artişti, muncind exact ca ei, dar la alt nivel: au cruţat edificiul şi l-au transformat în muzeu, chiar dacă au şi distrus masiv (de ex: au aruncat în Sena coroana de spini a lui Iisus).

Rândurile de vizitatori sunt imense, dar organizarea este impecabilă. Costa 20 de euro să petreci o zi întreagă în muzeu, cu harta sălilor la dispoziţie, iar ghidul presupune alţi bani (10 euro/persoană în cazul nostru). Intrarea se face pe sub piramida de sticlă şi...picioarele să te ţină după aceea!

Fiecare sală încearcă să refacă atmosfera din perioada istorică pe care o ţine între pereţii ei. Camerele greceşti, cu care am început, aveau coloane cu cele 3 stiluri diferite la capiteluri: doric, ionic şi corintic, sculpturi cu nimfe şi zeităţi, simplitatea marmurei, piatra care prinde viaţă.

A urmat episodul roman: frescele făcute pe peretele ud, acum 1800 de ani, păstrează nuanţa coloristică intactă pentru că au fost folosite tonuri obţinute din substanţe naturale ce nu se descompun şi dau rezistenţă la timp. Sculptura "Marte şi Venus" reflecta cele două preocupări universale: dragostea şi războiul (dominaţia) care găsesc o cale de împăcare prin spiritualitate.
Ghida a insistat să ne arate o altă faţă a istoriei, cu argumente:
"operele sunt frumoase, dar societăţile erau mocirloase, în putrezire, mai rău decât suntem noi acuma...spirala violenţei excela peste tot, după principiul universal - Răul formează Rău şi Binele aduce Bine, iar diferenţele sociale erau absolut groaznice". Ceea ce admiram noi erau creaţiile de vârf ale unor societăţi dominate nu de artă, ci de război şi pasiuni egoiste.
Ne-a dus la un mozaic roman-creştin, pe lângă care majoritatea trecea nepăsătoare şi ne-a explicat asociativ simbolurile creştine: peştele, strugurele şi mielul, apoi ni l-a arătat pe Traian, ce avea sculptat pe tunică un dac înlănţuit, pe Diana făcută din agat auriu, pe Minerva din onix auriu (piatra rară, care de obicei e neagră) şi ne-a explicat de ce muzeografii consideră opera "Psyche trezită la viaţă de Amor" realizată de Antonio Canova drept cel mai frumos cuplu de îndrăgostiţi. Conştiinţa (Psyche) este trezită la viaţă prin iubire (Amor) şi armonia se instituie în acest fel, ajungând mai aproape de lumina divină.

La Venus din Milo era o aglomeraţie groaznică, la fel la "Sclavul înlănţuit" al lui Michelangelo. Sunt sculpturi ce îţi taie respiraţia şi sunt puse în evidenţă prin spaţiul imens din jurul lor: domină sălile în care se află atât prin statură, cât şi prin expresie, prin claritatea liniilor corpului şi încordare. Trebuie să precizez că erau foarte mulţi asiatici între vizitatori: "Asia a ignorat cultura europeană atâta vreme şi din acest motiv vin aşa mulţi încoace. Să umple lacune şi să îşi satisfacă o curiozitate firească.", ne-a explicat ghida.

Încet-încet, am ajuns la sălile picturilor. Ne-am oprit la tabloul lui Antonio Campi cu cele 10 scene din viaţa lui Iisus, prilej cu care ghida ne-a spus ce a reprezentat Iisus în contextul omenirii: a adus cheia de ridicare la ceruri, a făcut posibilă înălţarea spirituală a omului şi i-a dat şansa de a trece peste suferinţă, împăcându-l cu sine şi cu Dumnezeu. Nu înseamnă că totul era vid de spiritualitate, dar aceasta era periferică: omenirea avea nevoie de o soluţie pentru că "lumina naşte lumină". Tabloul lui Veronese, "Nunta din Cana Galilei", realizat în 2 ani (un adevărat mister, pentru că ar fi fost necesari minim 5 ani pentru pictarea lui) este cel mai mare din Louvre şi îl înfăţişează pe Iisus la nuntă cu Fecioara Maria: totul este un simbol de nuntire între sacru şi profan, de epifanie continuă deschisă de venirea lui Iisus în firea umană.
Veronese se află în aceeaşi sală cu Gioconda, în "groapa cu lei" căci este o aglomeraţie de nu poţi respira. Totul este pus în valoare la nivel de sugestie şi deschidere într-o manieră impecabilă: ghida ne atrăgea mereu atenţia să fim cu ochii în patru şi la culoarea pereţilor, la dispunerea tablourilor, la conexiunile între teme, detalii care fac din Louvre ceea ce este.

A urmat un exerciţiu de fixare a valorii: Leonardo Da Vinci şi Botticelli. Ghida ne-a arătat tablourile lor în detalii semnificative, pentru a ne demostra diferenţa dintre "un pictor de geniu şi un pictor foarte bun", cel de geniu fiind în acest caz Botticelli. Tabloul lui Da Vinci, "Sfânta Ana, Maria şi pruncul" este cheia de boltă pentru el, depăşind proporţiile Giocondei: tatăl lui Leonardo nu putea avea copii cu soţia sa şi l-a avut pe el cu servitoarea, în felul acesta el crescând la lumina iubirii a 2 mame. Tabloul reflectă propriul lui început de viaţă şi este foarte bun, pictural şi tehnic vorbind. Botticelli însă îl întrece la nivel de revelaţie: feţele şi vălurile străvezii greu de realizat la nivel de tehnică sunt şi astăzi mistere ale picturii. Când le vezi pe "viu" şi ţi se indică la ce anume să te uiţi cu atenţie, altfel faci conexiunile decât atunci când le vezi în albume. Fenomenal!
Au urmat picturi bazate pe tehnica "a înşela ochiul": lumina asociată cu umbră dă senzaţa de sculptură şi...capitolul Egiptul antic, cu mumia şi Cartea morţilor. Practic, o altă lume ni s-a deschis: acelaşi exerciţiu de izolare a detaliilor pe sarcofage - am identificat spre exemplu un şarpe cu pene, element clar aztec, imposibil de explicat, "fiinţe de lumină" sinonime cu îngerii de la noi, elemente prin care putem fundamenta teoria unui punct comun în istoriile popoarelor antice sau a unui inconştient colectiv profund sau a unei civilizaţii de tip Atlantida căreia îi suntem tributari la nivel de evoluţie incipientă.

Apropo de enigme: Scribul este o ciudăţenie, deoarece ochii săi sunt făcuţi din cristal de rocă şi imită cristalinul uman, văzându-te răsturnat în ochii lui, dacă stai poziţionat exact pe mediană.

Sălile ce adăpostesc bijuteriile regale sunt foarte încărcate de picturi, ornamente şi miniaturi.

În final, am ieşit victorioşi (exact ca Nike) şi plini de atâta frumuseţe universală. Este un sentiment înălţător să vezi atâtea opere şi să auzi atâtea limbi în jurul tău, ca la un Babilon modern, să te bucuri de faptul că oamenii pot fi aduşi împreună de cultură: aici barierele devin legături şi mozaicul cultural se transformă într-unul etnic prin vizitatori.

Am încheiat periplul prin Louvre ieşind la Piramidă, inundaţi de soare şi de lumea care se îndesise între timp şi se bucura de toată frumuseţea locului. Iar îndrăgostiţii găseau întotdeauna maniere să fie singuri, că doar ne aflam în Paris...

Versailles - reşedinţa regală a lui Ludovic al XIV-lea, cunoscut în istorie drept Regele-Soare care spunea: "Statul sunt eu". Totuşi, regalitatea franceză are ca simbol floarea de crin, semn de spiritualitate şi justiţie divină, diferit de alte blazoane legate de putere: leul, vulturul, lupul.
Ghida noastră ne-a făcut să problematizăm puţin ceea ce am fost învăţaţi la şcoală: în primul rând, deviza lui a fost "Sunt dator poporului", fapt ilustrat prin modul în care a construit Versailles - doar din materiale franceze, dezvoltând astfel economia propriei ţări. A domnit 55 de ani, a fost mereu foarte aproape de problemele poporului asupra căruia trebuia să împartă dreptatea divină şi a murit la 77 de ani, destul de bătrân pentru vremea aceea când nu se ştia tratamentul la atâtea boli.

Succesorii săi, Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea s-au îndepărtat de popor, cerând enorm de mult de la el. În acea perioadă exista o relaţie de garantare între nobili şi ţărani: primii ofereau protecţie armată, ceilalţi mâncare. În momentul în care, în sec. XVI, nobilii au tot cerut tot mai mult, fără să mai dea nimic la schimb, au devenit exploatatori şi risipitori de prim rang. Atunci s-a întâmplat explozia socială intitulată Revoluţia franceză.
Versailles conţine semne ale unei perioade opulente din istoria Franţei: lux, artă, proporţii monumentale în tot ceea ce se făcea. Sala Oglinzilor este păstrată intactă: la Schonbrunn, în Viena, au schimbat oglinzile şi par ireal de impecabile, dar la Versailles sunt mai înnegrite de la timp. Totuşi, sala este imensă, oglinzile puse faţă în faţă dând impresia de spaţiu multiplicat.

Ziua s-a încheiat cu senzaţia că am trăit mai multe zile comasate într-una singură. Îmi treceau prin faţă imagini ca la un proiector mental pe care nu îl puteam controla, neştiind asupra cărui lucru să îmi opresc gândurile mai întâi. Şi abia începusem!