"Fericirea nu depinde de context, ci de caracter. Ea nu e a celor ce au, ci a celor ce iau ce e mai bun din viață, a celor ce dau ce e mai bun din ei, a celor ce refuză să vadă că paharul e pe jumătate gol sau că poate trei sferturi din el s-a scurs sau, în cazuri cu adevărat nefericite, mai are doar doi stropi amărâți de bine în el. Ferice de cei ce privesc paharul "din perspectiva cerului", adică de sus, de unde pare veșnic plin și nu din lateral, unde orice picătură în lipsă e observată cu ușurință...Am o bucățica de iubire în buzunar și vreau să o împart cu voi, cu toți!..." (Ier. Hrisostom Filipescu)
În Campingul Cortina d'Ampezzo forfota începea de foarte devreme, dar asta nu însemna că nu aveai cum să o ignori și să îți continui tratativele cu dulcele somn de dimineață, un adevărat deliciu pentru îndrăgostiții de leneveală târzie și pentru cei al cărui motto matinal este "Încă 5 minute!"! Eu mă încadrez perfect la toate categoriile, dar, pe 3 august, am startul zilei pe la ora 6 pentru că aveam niște intenții destul de ambițioase și numărul orelor pe care ni le puneam la dispoziție pe trasee conta în mod covârșitor. Ceea ce am trăit în următoarele 12 ore a fost din zona de fericire muncită, de adrenalină picurată în vene, de încântare peste măsură și de întovărășire cu niște munți care te seduc și apoi te obsedează vizual, nu ai cum să îi compari cu alți frați pietroși, sunt absolut inclasabili la nivel de frumusețe, mintea îi asociază doar cu superlativele și chiar merită absolut tot efortul la care te supun pentru a le atinge crestele și vârfurile!
Am ajuns în Corvara pe la ora 8.30, am lăsat mașina în parcare, am devenit buburuze cu rucsăcel în spate, ne-am luat bilete pentru telescaun și am pornit în călătoria noastră extrem de lungă și de plină, neașteptându-ne să fim primiți cu atâta fast, senin și oceane de creste roată împrejur. Lacul Boe ni s-a arătat de după un dâmb pietros, adăpostit într-o găoace, la subsuoara muntelui, dar nu ne-am lăsat tentați de o eventuală buclă până la verdele lui de smarald, ci ne-am continuat calea până la capătul drumului cu telescaunul. De acolo am urmat traseul către Via Ferrata Vallon (nivel de dificultate - 2 B), comun pe o porțiune de vreo 300 m cu cel către Via Ferrata Piz da Lech (nivel de dificultate - 3 B).
Am pătruns în căldarea glaciară plină de dolomită sfărâmată și străjuită de coloși crescuți direct din pântecele pământului, după care Silviu a început să mă tachineze cu urcatul și pe cealaltă via ferrata, după ce terminam cu prima, sau...puteam merge mai întâi pe aceea! Mie mi s-au cam înmuiat picioarele când am ajuns în dreptul intrării în via ferrata către Piz da Lech: un perete vertical, cu câteva nișe, se interpunea între tine și vârf, iar sus erau niște scări fixate de munte care te scoteau aproape de 2.910 m! Am hotărât să mergem spre Via Ferrata Vallon, dar tot mă uitam la montaniarzii cocoțați deja pe pereți, trecând prin nișe, depunând efort serios, înșirându-și culorile echipamentului în ordinea intrării pe traseu, fiind atenți, răbdători și extrem de motivați. În acele momente nu m-am simțit în stare să fac față unei asemenea provocări: mi se părea a fi peste puterile mele, prea expus, prea față în față cu obrajii muntelui, "prea de tot"!
Am pătruns în căldarea glaciară plină de dolomită sfărâmată și străjuită de coloși crescuți direct din pântecele pământului, după care Silviu a început să mă tachineze cu urcatul și pe cealaltă via ferrata, după ce terminam cu prima, sau...puteam merge mai întâi pe aceea! Mie mi s-au cam înmuiat picioarele când am ajuns în dreptul intrării în via ferrata către Piz da Lech: un perete vertical, cu câteva nișe, se interpunea între tine și vârf, iar sus erau niște scări fixate de munte care te scoteau aproape de 2.910 m! Am hotărât să mergem spre Via Ferrata Vallon, dar tot mă uitam la montaniarzii cocoțați deja pe pereți, trecând prin nișe, depunând efort serios, înșirându-și culorile echipamentului în ordinea intrării pe traseu, fiind atenți, răbdători și extrem de motivați. În acele momente nu m-am simțit în stare să fac față unei asemenea provocări: mi se părea a fi peste puterile mele, prea expus, prea față în față cu obrajii muntelui, "prea de tot"!
De ce ne aventurăm pe traseele de via ferrata? Bună întrebare! Cu două răspunsuri!
Silviu le face pentru că sunt o provocare, de curaj și de tehnică, pentru că nu ar vrea să fie în altă parte decât prin munți, cocoțând pietre, pentru că îi place să te ajute și să împărtășească imensa bucurie de a fi acolo (deși e evaziv dacă îl întrebi direct!), pentru că, pe scurt, ferratele sunt acolo și de ce nu?
La mine răspunsul este mult mai complicat, că de aceea, în astfel de circumstanțe, am minte de femeie împărțită între 80% scenarii (de cele mai multe ori, negative!) și 20% realitatea directă. Eu nu le parcurg dintr-o izbucnire de curaj sau pentru că sunt atât de stăpână pe situație și atât de experimentată încât totul este floare la ureche! Nu! Mi-e destul de frică atunci când parcurg drumul să intru pe ele, când îmi pun echipamentul, când îmi leg casca, când se aude primul păcănit de carabă ce face cunoștință cu cablul de fier, când îmi trec prin minte tot felul de posibile situații în care se întâmplă ceva grav, vreun accident, vreun picior pus greeșit, vreo pantă prea alunecoasă. Și...totuși, de ce mă duc? Pentru că am văzut că pot să trec bariera mentală a scenariilor negative, pentru că recompensa de viață și de încredere în forțele proprii este de un anumit calibru și am nevoie de astfel de răsplăți, pentru că nu este ușor și nu oricine poate să facă ferrate, pentru că este implicat muntele cu o anumită structură de susținere a unui traseu de via ferrata, pentru că sunt sprijinită și este o muncă în doi, pentru că adrenalina mă prinde și pe mine și pentru că mă conving mai greu, dar, undeva în adâncul meu, știu că ard de nerăbdare să îmi înfrunt limitele!
Silviu le face pentru că sunt o provocare, de curaj și de tehnică, pentru că nu ar vrea să fie în altă parte decât prin munți, cocoțând pietre, pentru că îi place să te ajute și să împărtășească imensa bucurie de a fi acolo (deși e evaziv dacă îl întrebi direct!), pentru că, pe scurt, ferratele sunt acolo și de ce nu?
La mine răspunsul este mult mai complicat, că de aceea, în astfel de circumstanțe, am minte de femeie împărțită între 80% scenarii (de cele mai multe ori, negative!) și 20% realitatea directă. Eu nu le parcurg dintr-o izbucnire de curaj sau pentru că sunt atât de stăpână pe situație și atât de experimentată încât totul este floare la ureche! Nu! Mi-e destul de frică atunci când parcurg drumul să intru pe ele, când îmi pun echipamentul, când îmi leg casca, când se aude primul păcănit de carabă ce face cunoștință cu cablul de fier, când îmi trec prin minte tot felul de posibile situații în care se întâmplă ceva grav, vreun accident, vreun picior pus greeșit, vreo pantă prea alunecoasă. Și...totuși, de ce mă duc? Pentru că am văzut că pot să trec bariera mentală a scenariilor negative, pentru că recompensa de viață și de încredere în forțele proprii este de un anumit calibru și am nevoie de astfel de răsplăți, pentru că nu este ușor și nu oricine poate să facă ferrate, pentru că este implicat muntele cu o anumită structură de susținere a unui traseu de via ferrata, pentru că sunt sprijinită și este o muncă în doi, pentru că adrenalina mă prinde și pe mine și pentru că mă conving mai greu, dar, undeva în adâncul meu, știu că ard de nerăbdare să îmi înfrunt limitele!
Am urmat traseul spre intrarea în via ferrata Vallon, ne-am echipat liniștiți, concentrându-ne pe ceea ce aveam de făcut: peretele se arăta provocator după câțiva zeci de metri, așa că trebuia să avem grijă și să ne bucurăm de perspectivă în mod simultan. Tofanele se vedeau de la distanță, ne erau suporteri tăcuți, cu pădurile bătute în verde pe poale, bronzându-se în soarele nederanjat de nori rătăciți și dornic de a lumina întreaga zonă. Am luat destul de repede în altitudine și priveliștea a început să se deschidă într-un ritm senzațional, gâdilându-ne să stăm mai mult cu spatele la perete ca să admirăm munții din jur decât să ne agățăm de pietre și să continuăm ascensiunea. Starea de bine a năvălit peste noi ca un val de tsunami și s-au înnădit la drumul nostru pozele, glumele, interjecțiile de entuziasm și întrebările de preocupare pentru starea celuilalt. Ne așteptam la cotituri, îl avertizam pe Silviu în privința posibilelor obstacole din față, iar el mă oprea să mă prindă în poze, mică și roșie, în contrast cu dolomita de care mă țineam.
Încet, încet, am ajuns la podul metalic de sub cascadă, răstignit între pereții printre care se strecura firul de apă! În anii trecuți, din cauza unor căderi de pietre, vechiul pod a fost serios avariat și a trebuit să fie scos din uz, adăugându-ne niște trepte de metal pe versantul stâng pentru ca ferrata să poată fi parcursă până deasupra, în locul de formare a căderii de apă. După obținerea fondurilor necesare, podul a fost reabilitat, ulterior reintegrat circuitului și astfel s-a putut relua via ferrata pe ruta ei cunoscută și mult mai răsplătitoare la nivel de experiență montană. Eram norocoși să prindem și o vreme pe măsură și lumina să cadă perfect! Am pătruns eu prima pe cablurile bine întinse și fixate prin cuie de perete. De sus, de pe pâlnia pietrelor, apa se risipea în neștire și ne lansa provocarea de a o vedea de la egal la egal. Mi-a plăcut tare mult să mă opintesc în umerii pietrosului, să îmi calculez pașii cu mult calm (și cu strigăte ocazionale de veselie după ce depășeam vreo porțiune pe care o consideram solicitantă!), să îmi repet lecția răbdării și a concentrării strict pe ce aveam în fața mea, nu pe ce "ar fi putut să se întâmple, dacă...". Pe la jumătatea cocoțării mă simțeam atât de liberă și de sigură pe mine, încât am urcat aproape fluierând, rânjind de încântare și explodând de bucurie. Silviu devenise un punct verde cu aparatul la ochi și mă încuraja spunându-mi că mă descurcam extrem de bine, iar Clipa era darnică și lipsită de imperfecțiuni!
Flori galbene m-au întâmpinat cu "Bine ai venit!" odată ce am ieșit în capătul ferratei! Căldura începea să crească gradele și soarele dădea permis de trecere norilor pentru a mai sparge monotonia albastrului cerului și a face totul cât mai impresionant. Doamne, câtă viață și câtă bucurie în același timp, cât sânge alergat în vene, câte respirații făcute în tandem cu muntele, câte decizii luate la fiecare pas, câți mușchi încordați pentru a te duce acolo unde ești atât de mic fizic, dar atât de mare în interior! Nu durata este ceea ce contează pe munte, nu dimensiunea timpilor de pe traseu, ci efortul care se convertește în cărămidă pentru Sine, în viitoare emoții întregi asociate cu momente clare din trecut. Este curios cum funcționăm: prezentul nu are aceeași capacitate ca trecutul de a rotunji o emoție, retrospectiva îți fixează mult mai clar stările decât reușește Clipa să o facă. Poate pentru că aceasta este preocupată cu altceva: cu trăitul, nu cu analizatul! Și astfel intensitatea vieții crește în astfel de momente, bucuria simplă ți se lipește ca tapetul de suflet și ai vrea să ai acolo cu tine pe toți cei care contează și care ar simți lucrurile în aceeași gamă: "Oamenii se înconjoară de mici agremente enervante și derizorii și se feresc de bucuriile mari și simple - când zic simple, nu înseamnă simpliste -, bucuriile mari și fundamentale ale vieții, care sunt de mii de ani aceleași și pe care istoria nu le poate schimba. Doar reușește să le amorțească și chiar să le ucidă." (Alexandru Paleologu).
Partenerul meu de via ferrata mi-a urmat exemplul, dar s-a adaptat bărbătește traseului, pentru că acel cablu era așezat doar în caz de nevoie, nu ca sprijin absolut. Eu mă folosesc de el mereu cu argumentul că este acolo și îi dau ocazia să fie de ajutor, dar Silviu îl abordează doar atunci când prizele nu îi permit să își folosească degetele pentru cățărare sau când pereții sunt pur și simplu prea teșiți și nu are cum să le facă față. Râd și acuma când îmi amintesc de bucuria cu care s-a apropiat de versant după ce a traversat podul de sub cascadă. "Băiete, acum totul este între mine și tine! Hai să avem o discuție mai apropiată!" părea să sune invitația adresată acestuia și am putut observa cum au decurs ostilitățile, comentând din creastă mai ceva ca la un meci de tenis. A fost o provocare frumoasă, un traseu trăit la maxim, dorit de 2 ani de zile, savurat la fiecare săltare către următorul colț de stâncă, dătător de o satisfacție de sine de...a umplut paharul și s-a revărsat! Victoriosul ajuns în creastă mi-a confirmat așteptările după rânjetul afișat!
Sus, sus, ne aștepta un alt etaj de lume pietroasă! Am făcut o mică pauză ca să ne savurăm împreună reușita, am observat că în față Tofanele se vedeau de la alt nivel, în stânga Piz da Lech se lăsa încălecată de cățărători, iar lacuri glaciare restrânse se succedau în spatele nostru și ne trăgeau de mânecă să le admirăm și pe ele, să nu ne lăsăm acaparați doar de frumusețea pietrei. Am păstrat pe noi echipamentul de via ferrată pentru că ne simțeam prea mândri și prea în elementul nostru ca să îl lepădăm și am pornit către partea a doua din incursiunea noastră în grupa Sella din Dolomiți. Nici nu bănuiam câte ne mai așteptau...ohooo!
Acum, când scriu aceste rânduri, au trecut mai bine de 3 luni de la acel început extraordinar de zi! Între timp, toamna s-a mutat în oraș, și-a umplut sertarele de ploi și friguri, s-a instalat puțin morocănoasă și își face de cap până năvălălește pe neanunțate surata ei albă. La noi este cald și bine, ne încântăm cu luna august, cu Dolomiții, cu traseele făcute, căci mintea s-a convertit într-un caleidoscop ce face abstracție de afară și se concentrează pe înăuntru. Deja vrem să scoatem o foaie de hârtie să notăm alte visuri de via ferrata, să fim pregătiți cu planurile! Toate acestea sunt din capitolul "Cum să îți trăiești vara să îți ajungă starea de bine pe un an de zile?" și ne cam confirmăm nouă înșine că am scris câteva (mai multe, de fapt!) episoade ce răspund întrebării prin exemple pertinente, probabate pe pielea noastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu