"Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului.
Rămânând ataşat obiceiurilor tale, îţi faci viaţa monotonă şi te plictiseşti,
iar plictiseala ucide viaţa."
(Krisnamurti)
Călătoria noastră intenționa să continue spre zona Zermatt, în apropierea căreia se odihnea Matterhorn cu cei 4.478 m ai săi. Am fost nevoiți să ne adaptăm vremii care s-a gândit că norocul nostru cu ea a durat mai mult decât ne-am fi închipuit, așa că a trecut pe ploi și pe răcoreală și ne-a determinat să ne reorganizăm. Nu mă puteam abține să nu îl ironizez pe Silviu care nu mizaze la început pe mai mult de 5 zile de Elveția, dar ajunsese să pluseze până pe la 7-8 zile dacă timpul era ofertant, numai să ajungem pe la înăltocii de peste 4.000 m din sud! Ce face muntele din om: îl determină să se lepede de gândurile lui inițiale! Trebuie să recunosc faptul că mă bucuram să constat efectele coliziunii dintre noi și munții acestei țări, căci și eu devenisem mai entuziastă văzând că realitatea directă era cu mult peste așteptările noastre. Inițial, ne-am întristat oleacă atunci când am constatat că filmul nostru cu munții s-a întrerupt, dar ne-am dat imediat seama că altfel nu am fi ajuns să batem la picior și Berna, capitala elvețiană.
Norii coborâseră să îmbrățișeze apele, pământul se chircise sub asaltul ploilor și respira prin pădurile de pe pantele munților, iar pietroșii păreau încântați de răcoarea liniștitoare și erau dornici să anunțe că bucla de timp frumos ajunsese la limită. La altitudine serioasă urma să aibă loc trecerea spre zăpezi în mai puțin de o lună! Ritmul obișnuit revenea pe făgașul lui: ne dădeam seama că atmosfera presărată cu umezeală era mult mai întâlnită în Elveția decât seninul de care avuseserăm parte timp de aproape o săptămână. Deși prognoza nu era încântătoare pentru următoarele 3-4 zile, ne-am zis să ne prelungim șederea cu încă o zi și să vizităm capitala, iar, dacă seara nu se anunțau schimbări serioase, urma să ne strângem cortul, să ne luăm la revedere de la Elveția și să ne îndreptăm spre singura țară scandinavă rămasă restantă în călătoriile noastre, spre...Norvegia! Cum de am ajuns acolo? Aceasta este o altă poveste! Cu 5 episoade!
BERNA, al cincilea oraș ca mărime al Elveției, a fost construit la o altitudine de 542 m, între doi munți - Gurten (858 m), aflat în sud, și Bantiger (947 m), situat la est. Centrul vechi, inclus în lista Patrimoniului UNESCO, a fost așezat pe o peninsulă formată de râul Aare, iar secolul al XIX-lea a marcat construirea de cartiere noi legate prin poduri înalte de restul orașului. Primul pod, Nydegg, a fost ridicat în 1843 și a avut o lungime de 190 m, iar al doilea pod, Kirchenfeld, a apărut în 1930 și s-a întins pe 229 m.
Capitala însumează 150.000 locuitori, limbile oficiale sunt germana și franceza, iar Barndutsch este dialectul german vorbit de majoritatea populației din Berna. Numele orașului a fost menționat pentru prima dată la 1 decembrie 1208, iar legenda întemeierii sale este mai mult sau mai puțin fantastică - ducele Berchtold al V-lea, fondatorul Bernei, ar fi jurat să numească orașul după primul animal pe care îl va vâna în zonă. Acest nefericit animal s-a întâmplat să fie un urs, așa că Berchtold al V-lea a botezat noua urbe cu numele de Bern ('urs' este barn în germana vorbită în zonă). Cert este că Berna a fost fondată în 1191, a devenit una dintre piesele esențiale ale Confederației Helvetice și a primit titlul de capitală în 1848 în urma unui compromis între cele două centre de putere ale țării - germanofonul Zurich și francofona Geneva.
Unul din cele mai importante monumente este Munster (Catedrala Sfântul Vincent). Deși orașul este destul de scund, clopotnița bisericii are 100 m și rivalizează doar cu domul Parlamentului. Nu am mai intrat să o vizităm (și nici să urcăm cele 344 de scări până în vârf, unde se afla cel mai mare clopot din Elveția, turnat în 1611, cu o greutate de peste 10 tone!), ci ne-am mulțumit cu admirarea exteriorului și a intrării principale, marcate cu o interesantă reprezentare a Judecății de Apoi. Aproape 200 de statui de lemn și piatră au rezistat timpului din secolul al XV-lea și arată cum păcătoșii se duc în iad, iar credincioșii în rai (printre ei erau întruchipați primarul Bernei care se ducea în rai și cel din Zurich care se ducea în iad!). 47 din elementele mai mari au fost înlocuite în 1964 de copii, originalele fiind duse la Muzeul de Istorie din Berna. Portalul îi împarte pe cei judecați în două: la dreapta cei damnați, la stânga cei mântuiți, în centru se găsește Justiția, înconjurată de îngeri, iar deasupra ei Arhanghelul Mihail.
Prima biserica a fost ridicată odată cu fondarea orașului. În martie 1421, când în Berna locuiau cel mult 5.000 de oameni, un maestru constructor din Strasbourg, Matthaus Ensinger, a început construcția unei noi biserici, folosind materiale locale. Ensinger era deja un maestru apreciat, care mai construise alte trei catedrale, așa că a avut la dispoziția sa libertatea creativă necesară. Lucrarile au continuat și după moartea sa, respectându-se planurile originale, până în secolul al XVI-lea, când au fost abandonate. Construirea avea să continue abia în secolul al XIX-lea, impresionanta catedrală fiind gata în 1893, când s-a adăugat și turnul. Din păcate, în perioada Reformei, cea mai mare parte a decorațiunilor interioare și a obiectelor de cult originale au fost distruse într-un elan anti-catolic, păstrându-se doar sculpturile care împodobesc intrarea, stranele corului și o parte din vitralii. Piața unde se găsește catedrala, Munsterplatz, este înconjurată de clădiri baroce și are o fântână din 1790, sculptura acesteia înfățișându-l pe Moise.
De la Munster am urmat curgerea străzii spre Kramgasse, strada principală, flancată de clădiri tipice secolului al XV-lea, cam austere pentru timpurile noastre, având arcade ce ascundeau magazinele lumii moderne, dar toate deveneau mai vesele datorită steagurilor cantoanelor și a florilor din ferestre.
Zytglogge, clasicul turn cu ceas, aducea mult cu fratele său faimos din Praga, dar și cu autohtonul Turn cu Ceas de la Sighișoara. La fiecare oră fără patru minute, figurinele (un cocoș, câțiva urși, Chronos cu clepsidra sa și un bufon care dansează) se puneau în mișcare, învârtindu-se până la fix. Am încercat să fim în preajmă la acest mic spectacol gratuit, dar nu ne-am simțit foarte impresionați. Mulțimea a fost chiar puțin dezamăgită când a constatat că mișcarea figurinelor nu era dublată de nimic spectaculos și toți se amuzau pe baza faptului că joaca nici nu începuse bine, că se și terminase!
Inițial, Zytglogge a fost construit în mare parte din lemn, la poarta de vest, între 1218-1220, dar, cum în 1256 zidurile orașului au fost mutate în partea de Vest, spre Kafigturm, Turnul a fost abandonat pentru scurt timp, apoi transformat în închisoare, fiind distrus în incendiul din 1405. Urma să fie reconstruit din piatră, fiind montat și un ceas, care s-a defectat în scurt timp și avea să traverseze un secol întreg în acea condiție. Ulterior, Caspar Brunner a proiectat și a realizat un mecanism complicat, instalat în 1530, și de atunci Zytglogge a funcționat fără oprire, chiar dacă unele piese au mai fost schimbate în timp din cauza uzurii. Sub Zytglogge, pe parte dinspre răsărit, era vizibil un alt ceas, care anunța cele 12 ore ale zilei, poziția Soarelui în zodiac, ziua săptămânii, fazele lunii și ale soarelui, fiind o adevărată bijuterie tehnică.
Zytglogge, clasicul turn cu ceas, aducea mult cu fratele său faimos din Praga, dar și cu autohtonul Turn cu Ceas de la Sighișoara. La fiecare oră fără patru minute, figurinele (un cocoș, câțiva urși, Chronos cu clepsidra sa și un bufon care dansează) se puneau în mișcare, învârtindu-se până la fix. Am încercat să fim în preajmă la acest mic spectacol gratuit, dar nu ne-am simțit foarte impresionați. Mulțimea a fost chiar puțin dezamăgită când a constatat că mișcarea figurinelor nu era dublată de nimic spectaculos și toți se amuzau pe baza faptului că joaca nici nu începuse bine, că se și terminase!
Inițial, Zytglogge a fost construit în mare parte din lemn, la poarta de vest, între 1218-1220, dar, cum în 1256 zidurile orașului au fost mutate în partea de Vest, spre Kafigturm, Turnul a fost abandonat pentru scurt timp, apoi transformat în închisoare, fiind distrus în incendiul din 1405. Urma să fie reconstruit din piatră, fiind montat și un ceas, care s-a defectat în scurt timp și avea să traverseze un secol întreg în acea condiție. Ulterior, Caspar Brunner a proiectat și a realizat un mecanism complicat, instalat în 1530, și de atunci Zytglogge a funcționat fără oprire, chiar dacă unele piese au mai fost schimbate în timp din cauza uzurii. Sub Zytglogge, pe parte dinspre răsărit, era vizibil un alt ceas, care anunța cele 12 ore ale zilei, poziția Soarelui în zodiac, ziua săptămânii, fazele lunii și ale soarelui, fiind o adevărată bijuterie tehnică.
În mijlocul străzii, aliniate în stil elvețian, se aflau câteva din cele 11 fântâni decorative, adevăratele simboluri ale Bernei: au fost ridicate în 1545, înfățișează personaje istorice sau legendare și populează axul orasului Marktgasse - Kramgasse - Gerechtigkeitgasse. Cea mai ciudată statuie se afla într-o piață lăturalnică și înfățișa un căpcăun înghițind un copil.
"Statuia nu e vreun monument de artă modernă, ci este una dintre cele mai vechi statui din Berna, ridicată în 1546 și având aproape 470 de ani vechime. Nimeni nu știe ce reprezintă Kindlifresserbrunnen ("fântâna mâncătorului de copii"), semnificația sa pierzându-se în timp, dar există câteva explicații posibile:
1) un personaj din Fastnacht – un carnaval elvețian, menit să sperie copii;
2) ar putea fi Cronos, din mitologia greacî, cel mai tânăr dintre titani, care își înghițea nou-născuții ca să nu fie detronat, doar că numărul de copii nu corespunde: capcaunul are 8, iar Cronos a avut 6 copii, ultimul fiind Zeus, pe care l-a ascuns mama lui, Rhea, cu ajutorul Gaiei;
3) ar putea fi Saturn înghițind lunile anului, dar nu sunt 12, ci doar 8 copii;
4) o legendă locală, în care se spune că fratele mai mare al lui Berthold von Zähringen, fondatorul Bernei, gelos pe succesul fratelui lui, înnebunește și mănâncă toți copiii din oraș;
5) un avertisment pentru copii, ca să nu se apropie de parcul urșilor, Barengraben.
6) pălăria căpcăunului seamănă cu Judenhut - pălăria conică purtată de evrei - ceea ce duce cu gândul la Blood libel - o acuză adusă evreilor, care ar fi răpit și omorât copii creștini, pentru ca mai apoi să le folosească sângele în ritualuri iudaice."
Deși l-am căutat prin toate străduțele de pe lângă artera principală, nu am reușit să dăm de mâncătorul de copii. Ploaia stătea la cotituri și ne determina să ne orientăm spre locuri de refugiu din calea ei, dar ne-am încăpățânat să numărăm statuile, să le pozăm și să le analizăm pentru a-l găsi pe Bau-Bau. Nu am reușit să fim față în față cu el și, în cele din urmă, privirile ne-au fost furate de alte obiective! (am aflat ulterior că era la Kornhausplatz, la capătul străzii comerciale, aproape de pod, pe lângă Teatrul Național).
"Statuia nu e vreun monument de artă modernă, ci este una dintre cele mai vechi statui din Berna, ridicată în 1546 și având aproape 470 de ani vechime. Nimeni nu știe ce reprezintă Kindlifresserbrunnen ("fântâna mâncătorului de copii"), semnificația sa pierzându-se în timp, dar există câteva explicații posibile:
1) un personaj din Fastnacht – un carnaval elvețian, menit să sperie copii;
2) ar putea fi Cronos, din mitologia greacî, cel mai tânăr dintre titani, care își înghițea nou-născuții ca să nu fie detronat, doar că numărul de copii nu corespunde: capcaunul are 8, iar Cronos a avut 6 copii, ultimul fiind Zeus, pe care l-a ascuns mama lui, Rhea, cu ajutorul Gaiei;
3) ar putea fi Saturn înghițind lunile anului, dar nu sunt 12, ci doar 8 copii;
4) o legendă locală, în care se spune că fratele mai mare al lui Berthold von Zähringen, fondatorul Bernei, gelos pe succesul fratelui lui, înnebunește și mănâncă toți copiii din oraș;
5) un avertisment pentru copii, ca să nu se apropie de parcul urșilor, Barengraben.
6) pălăria căpcăunului seamănă cu Judenhut - pălăria conică purtată de evrei - ceea ce duce cu gândul la Blood libel - o acuză adusă evreilor, care ar fi răpit și omorât copii creștini, pentru ca mai apoi să le folosească sângele în ritualuri iudaice."
Deși l-am căutat prin toate străduțele de pe lângă artera principală, nu am reușit să dăm de mâncătorul de copii. Ploaia stătea la cotituri și ne determina să ne orientăm spre locuri de refugiu din calea ei, dar ne-am încăpățânat să numărăm statuile, să le pozăm și să le analizăm pentru a-l găsi pe Bau-Bau. Nu am reușit să fim față în față cu el și, în cele din urmă, privirile ne-au fost furate de alte obiective! (am aflat ulterior că era la Kornhausplatz, la capătul străzii comerciale, aproape de pod, pe lângă Teatrul Național).
Impresiile despre Berna: încremenită în istorie, liniștită, simplă și elegantă, scumpă (foarte scumpă!) și bine organizată. După tipicul occidental cu care suntem obișnuiți după vizitarea atâtor orașe ale Europei, am regăsit din plin și în capitala Elveției acea atmosferă plăcută realizată din traversat străduțe curate și ordonate, din admirat case lipsite de opulență inutilă, din detalii care bucură ochiul (plante în ghivece, cutii poștale trăznite, magazinașe autohtone, terase senine către râul Aare), din coexistența pașnică a oamenilor. Pe mine mă atrag mereu aceste valuri de calm și senin pentru că vin în constrast cu agitația continuă și lipsită de miez de la noi, pentru că este odihnitor să îți auzi gândurile, pentru că simți bucuria unui timp darnic și ești încântat să îți faci "meseria" de călător, cunoscând și cunoscându-te, crescând și iubind. Melanie Joy are o vorbă cu tâlc - "Educating yourself does not mean that you were stupid in the first place. It means that you are intelligent enough to know that there is plenty left to learn, because knowledge is having the right answer and intelligence is asking the right question." - dar peste toate acestea cred că tronează curiozitatea, nevoia aceea asurzitoare care îți bate mintea să o hrănești cu noutate și să devii tu însuți o versiune mai bună față de cel care ai fost ieri.
Apropo de curiozități - Albert Einstein însuși si-a publicat faimoasa sa Teorie a Relativității în acest oraș, în 1905, și există un muzeu în apartamentul pe care fizicianul l-a ocupat cât timp a locuit în Berna și a lucrat ca funcționar la biroul de înregistrare de patente. Nu am avut stare să mergem agale prin muzee, căci eram prea energizați de la ultimele două săptămâni de munte, așa că am tot urmărit firul râului Aare trecând podurile dintr-o parte în alta, admirând terasele cu verdeață și stresându-l pe purtătorul de tricou Olaf cu făcutul pozelor lângă apa transparent albastră, pentru că...he loves warm hugs!
Parlamentul, o clădire masiva, în stil florentin, poate fi vizitată când Parlamentul nu este în sesiune și, chiar și atunci, se poate urca la balcon pentru a se vedea cum dezbat legile aleșii. Primăria și Guvernul au și ele clădiri pe măsura importanței lor și sunt incluse în atmosfera firească a orașului, fără garduri sau măsuri de securitate extreme, la vedere. Dincolo de toate aceste aspecte civilizate, Berna ni s-a părut un oraș extrem de scump: prețurile de la restaurante ne-au revoltat de-a dreptul, la fel și cele de la magazinele cu profil montan, iar taxa de mers la toaletă a pus capa: 2 euro ni s-a părut mai mult decât exagerat!
Ploaia ne-a tot alergat dintr-o parte în alta, pe sub arcade, pe sub poduri, dar, cât timp a făcut o pauză să se replieze, ne-am reluat periplul prin Centrul Vechi. Se trăiește frumos în acest oraș, simți că te poți pierde printre culoarele lui și că nu degeaba Elveția este inclusă printre țările unde fericirea oamenilor se află la cote înalte! Arterele comerciale erau pline de turiști (acolo nu ne-am mai simțit așa fericiți!) înnebuniți după shopping și am făcut slalom printre ei, în timp ce ploaia își făcea de cap pe stradă. Pentru că stropii reveniseră mult mai violent ca prima dată, ne-am zis că timpul acordat capitalei era suficient, mai ales că nu ni se mai părea distractiv să înfruntăm umezeala. Ne-am luat bagajul de impresii, am urcat în Uliul Negru și ne-am întors în camping, unde am luat hotărârea de a pleca spre Norvegia, pentru că vremea nu avea să se îndrepte: următoarea săptămână avea să fie morocănoasă și munții aveau prăvălia închisă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu