joi, 27 august 2015

17-22 august 2015 - NORVEGIA (II) - fiordul GEIRANGER și Cascadă ȘAPTE SURORI, plus alte fiorduri, troli și natură superlativă

"Always the beautiful answer/
who asks a more beautiful question." 
(E.E.Cummings)

Fiordurile. Ce urmează în călătoria noastră după urcarea pe Vârful Galdhøpiggen, cel mai înalt munte al Norvegiei și al Scandinaviei? Desigur, fiordurile! Întrebare și răspuns: simplu de ghicit!  Prin ce sunt fascinante aceste formațiuni geologice ca să merite atâta atenție într-o călătorie? Fiordurile sunt canale lungi, înguste, întrând adânc în munții din jur. În zonele care pătrund mult în uscat adâncimea lor egalează înălțimea vârfurilor aflate în imediata vecinătate, în timp ce ape mai puțin adânci le leagă direct de mare. S-au format printr-un proces treptat de eroziune glaciară, în timpul ultimei glaciațiuni, când ghețari enormi au alunecat de-a lungul văilor, săpând crevase abrupte, deseori mult sub suprafața mării. Când ghețarii s-au topit, apa de mare a năvălit și a umplut găurile lăsate de gheață. Adâncimea este mult mai mică în punctul de întâlnire a fiordului cu marea, brațele se pot întinde pe lungimi de peste 200 de km, iar munții se ridică brusc, direct dintre ape, până la 2.000 m. Dacă mai adăugăm și cascadele care susură lin sau se prăbușesc zvăpăiat pe versanți și ghețarii de altitudine care alimentează în continuare canalele, cred că se adună un teanc serios de motive ca să te duci pe fiorduri și să le admiri în toată splendoarea lor. 

Când ne-am apucat de organizat incursiunea noastră în Norvegia, știam că ne doream să hălăduim printre aceste forme de relief specifice nordului continentului european, așa că ne-am orientat spre cele mai cunoscute dintre ele, fiind deschiși să ne mai abatem din drum și spre acelea mai sălbatice, aflate mai puțin în atenția călătorilor. Pe baza acestei logici am ajuns la Geirangerfjord, pe care l-am admirat mai întâi de pe Flydalsjuvet, o culme stâncoasă în surplombă ce ne-a oferit niște perspective amețitoare. La propriu! Punctele de informare turistică nu aveau voie să te ghideze către ea din motive de siguranță și numai cei care o căutau cu înverșunare sau dădeau întâmplător peste ea (așa cum ni s-a întâmplat nouă!) se puteau mândri cu o experiență plină de adrenalină. Eu și Silviu ne-am oprit puțin mai sus de Flydalsjuvet, la alt loc de belvedere, și am văzut oameni cocoțați pe ea, căci altfel cred că am fi ratat-o. Mi s-a părut doar o stâncă, un pinten ascuțit de piatră, și am mers degajată să mi se facă poze pe ea: nu m-am așezat, căci mi se părea că hăul era puțin cam înșelător. Văzând pozele, m-a luat cu amețeală când am constatat surplomba care se căsca sub mine! E de prisos să mai precizez cine s-a distrat copios pe seama mea!  

- Flydalsjuvet, stânca în surplombă de lângă Geirangerfjord - 

- Cascada Șape Surori cu al său curcubeu hipnotizant - 


- pașnicul oglindit-simetric Geirangerfjord, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO - 

Am mai văzut fiorduri în Islanda, în drumul nostru spre Akureyri, dar, pentru că le-am prins în plină iarnă, nu au fost deloc primitoare și ne-au cam forțat să facem cale întoarsă. În Norvegia lucrurile au stat total diferit pentru că vremea a ținut cu noi și vara a calmat vânturile și ploile. Toată coasta vestică a acestei țări era franjurată de fiorduri, iar noi ne aflam prin zona interioară Storfjorden, care se împărțea în două brațe: Tafjorden, spre nord, și Geirangerfjorden, spre sud. Acesta din urmă avea 20 km lungime și era practic o bandă de apă ce se unduia ca o ață prin urechea unui ac prin orășelul Geiranger, pe sub munții abrupți, pe ai căror umeri se aflau cocoțate câteva ferme și cascade. Multe cascade! 

Plecând dinspre Parcul Național Jotunheimen, unde urcaserăm pe Vf. Galdhøpiggen, am parcurs o parte din Drumul de Aur (format din Drumul trolilor, Drumul Vulturilor şi Drumul Geiranger Road, întinzându-se între oraşele Norddal şi Stranda) și am trecut prin munți pe lângă cabana Djupvasshytta, de unde se putea atinge Vârful Dalsnibba (1.476 m). Odată ajunși în Geiranger, în jurul orei 14, ne-am grăbit să cumpărăm bilete pentru feribotul cu care puteam parcurge fiordul la ora 14.30. Ne-am încadrat perfect, căci nu am avut mult de așteptat, ne-am îmbarcat după câteva minute de așteptare, am trecut pe lângă imensul vas de croazieră ancorat în portul satului și am pornit cu entuziasm să ne hrănim din frumusețea acestui loc inclus din 2005 în Patrimoniul Mondial UNESCO pentru natura sa nealterată. Geiranger este al treilea cel mai mare port pentru vase de croazieră al Norvegiei și primește în fiecare an în jur de 160 de vase, mai ales în timpul sezonului care durează patru luni, din mai pâna la începutul lunii septembrie. Orășelul liniștit se află sub o amenințare constantă din cauza muntele Akerneset care se erodeaza treptat și ar putea cădea în fiord, creând un val tsunami care i-ar distruge centrul. Pe brațul din nord, pe Tafjorden, s-a întâmplat o astfel de tragedie în 1934, când o stâncă imensă din Langhammaren s-a prăbușit în fiord, provocând un val uriaș care a ucis 40 de oameni în Tafjord. Frumoasă, frumoasă, dar cu natura nu e de joacă!





Cascada Șapte Surori (De Syv Søstre) ne-a impresionat pe toți! Când au apărut la orizont, pe verticală, cele şapte căderi de apă de la mare înălţime (cam 250 m) toată lumea s-a setat numai pe interjecții de admirație: eram total subjugați de firele curgătoare de pe versantul abrupt din fața noastră! Vis-a-vis se afla Friaren (Pretendentul), o altă cascadă, parcă privind către cele 7 surori care l-au refuzat în încercările sale de a obține mâna uneia dintre surori. Înălţimea acestei cascade nu era prea mare și, lovind colţul unei stânci, apele s-au despărțit, lăsând un gol în care cineva a identificat forma unei sticle. De aici s-a născut legenda povestită tuturor turiştilor, conform căreia pretendentul refuzat atâta vreme şi-a găsit refugiul în sticla cu băutură. Ni s-a mai spus o legendă despre Gaura Diavolului unde se credea că nu ajungea deloc soarele și unde diavolul s-a ascuns de mânia lui Dumnezeu. Brudesløret (Voalul Miresei), ultima cascadă spectaculoasă de pe versanţii Geirangerfjord, cădea din înălţimi ca o perdea, în pulberi foarte fine, încât părea cernută la o sită foarte deasă: am fost duși exact pe sub ea, feribotul a încetinit și valul de interjecții s-a ridicat din nou ca un stol de păsări călătoare!

Fiordurile oferă o climă blândă, așa că oamenii au construit ferme unde au cultivat fructe, au practicat agricultura și au crescut oi. Și pe Geirangerfjord se aflau două ferme, dar nu mai erau locuite, ultimii fermieri părăsindu-le în 1961. Se vedeau însă semnele clare ale unei activități intense prin existența pomilor fructiferi din mica livadă de lângă apă! Una dintre ferme era cocoțată pe un versant și un traseu montan te conducea către ea. Cuplul regal al Norvegiei și-a sărbătorit acolo aniversarea căsătoriei ca semn al faptului că norvegienii sunt extrem de mândri de tradițiile lor și le păstrează cu fidelitate!





Înainte de a ajunge la mal am avut parte de un mic spectacol...pescăresc! Feribotul a încetinit la trecerea pe lângă o barcă al cărei pescar prinsese un pește mărișor! Toți am sărit să facem poze, doar că el a scos imediat un alt pește, mai mic și...la nici 10 secunde distanță...încă un pește...maaaree! Atunci ne-am dat seama că ținea peștii la apă, în undiță, pentru momentul când se apropia feribotul de barca lui! Toți am început să râdem și l-am aplaudat pentru modul în care ne-a impresionat cu "talentul" său pescăresc! 

Așa cum Islanda își păstra poveștile despre spiriduși, pitici și elfi, legenda trolilor trăia în Geiranger pentru că natura a fost în zonele scandinave (și numai!) o sursă inepuizabilă de inspirație pentru mituri despre animăluţe fantastice care trăiau izolate în pădurile sălbatice. Norvegienii mai cred în ele şi chiar le-au făcut statui din lemn! Trolii erau considerați a fi ființe nemuritoare, urâte, malițioase și murdare, care locuiau în peșteri și își doreau să aibă putere asupra oamenilor. Totuși, cum de erau simpatici? Pentru că se dovedeau a fi prostuți și ușor de păcălit, așa că oamenii nu se temeau prea tare de ei. Noaptea ieșeau din ascunzătoare la vânătoare de ființe umane, dar ziua stăteau ascunși pentru că lumina zilei îi transforma în stane de piatră. Pe lângă indicatoarele cu Atenție la reni!, trolii ni s-au părut o ciudățenie simpatică! 


Zmeură coaptă și delicioasă la sfârșit de vară! Ei, da! Pe fiorduri am găsit așa ceva! Ochioasă, zemoasă, plesnind de dulceață și parfum! Timpul este mai întârziat spre nord (nici grâul nu era secerat!) pentru că iarna ține mai mult, noaptea se lungește până dă voie soarelui să întindă ziua la maxim și să scurteze întunericul la vreo 4-5 ore, așa că era de înțeles cum de găseam zmeură la timpul acela. Natura în Norvegia ni s-a părut sălbatică și prietenoasă, fluidă și coerentă, surprinzătoare și pusă pe impresionat ochii călătorilor prin treceri bruște de la piatră la apă, prin cascadele care se revarsă din toate direcțiile, prin limpezime și tihnă, prin peticele de zăpadă de la altitudine și iarba năvălitoare de pe acoperișul caselor tradiționale! Oamenii se integrează perfect în această natură blândă de pe fiorduri, s-au adaptat capriciilor ei în vremurile iernii și îi respectă legile, așa cum făceau strămoșii lor, vikingii. Norvegia este a doua cea mai eco țară din Europa, după Elveția! Față de țara cantoanelor, unde am observat cu ușurință o obsesie a controlului omului asupra naturii, în Norvegia acesta este mult diminuat, căci apropierea de nordul continentului îi scutură pe oameni de inutil și îi apropie de ceea ce este necesar. Ne-a plăcut extrem de mult simplitatea caselor, a curților, liniștea curgerii apelor și culorile! Am prins Norvegia într-o buclă de timp tare ofertant și ni s-a înfățișat superlativ, așa că ne-am simțit norocoși și recunoscători mare parte din timp! 





De circulat am circulat în mare parte cu mașina, dar am mers și cu feribotul de vreo patru ori, în două din dăți urcând mașina pe vasele de transport. Totul era extrem de bine pus la punct și aveai parte de profesionalism, de seriozitate și de promptitudine. Silviu a mai avut de-a face cu norvegienii anul trecut, când a instalat un transformator pe o platformă din Marea Nordului, și i s-au părut oameni extrem de degajați și muncitori, făcându-și treaba cu simț de răspundere, dar păstrând și o atitudine sănătoasă față de aceasta. Cam aceeași impresie mi-au lăsat-o și mie din cele câteva contacte scurte pe care le-am avut cu ei în această călătorie! Au și exagerările lor, căci nu se poate ca oamenii dintr-o țară bogată să nu le aibă, iar cele mai evidente sunt legate de restricțiile asociate circulației rutiere. Trebuie să mergi în mare parte cu 50 km/h sau cu 70 km/h, iar pe autostradă doar cu 110 km/h, în foarte multe locuri fiind instalate radare și camere pentru a se supraveghea cu atenție eventualele încălcări ale regulilor. Când înconjuram fiordurile pe margine pentru a ajunge dintr-o parte în alta, nici nu aveam cum să mergem cu viteze mari, iar pasurile din munți puneau aceleași probleme de mers încetișor. Am avut baftă cu faptul că se însera pe la ora 22, se făcea noapte abia la ora 23, dimineața se ivea pe la ora 5.30, așa că aveam mai mult timp la dispoziție!





Am constatat cu Silviu că norvegienii au preferat să spintece muntele și să facă tunele pentru a lega localitățile între ele, decât să înconjoare fiordurile pe la suprafață. Am traversat zone serioase prin munți, printre lacuri glaciare și ape coborând din ghețari, pe un drum ochios care era subit înghițit de întunericul pietrelor. Iluminatul în tunele era destul de redus față de luminile cu care eram noi obișnuiți prin Austria, prin Italia sau prin Elveția și se circula cu destulă prudență. Toți germanii care acasă la ei goneau de zor pe autostrăzi trebuiau să meargă cuminței, în șir indian, nu doar în tunele, ci și în aer liber. Dacă regulile erau clare și amenzile usturătoare, era clar că limitele se respectau cu sfințenie!  
Un alt aspect demn de luat în seamă: panourile informative bine puse la punct și dese! Plus toaletele gratuite poziționate în locurile frecventate de turiști. După ce ne-am tot enervat din cauza acestui aspect în Elveția, unde plăteai taxă de un franc sau doi pentru a merge la toaletă, în Norvegia nu se mai punea problema. Era o țară "budă-friendly", cum îmi place mie să botez țările normale din acest punct de vedere!





Pe fiorduri am stat în aproape toate zilele incursiunii noastre în Norvegia, dar impactul pe care Geirangerfjord l-a avut asupra noastră nu a putut fi detronat decât de ieșirea la Sognefjord, cel mai lung fiord al țării, având porțiuni incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. În drumul de întoarcere am mai mers o dată la Flydalsjuvet, la stânca surplombată, unde Silviu mi-a demonstrat că el se poate așeza pe ea și rezistă la poză fără probleme. Mi-a stat oleacă inima văzându-l acolo, dar mă bucur că nu i-a trecut prin minte vreo năzbâtie mai riscantă, cum ar fi să stea într-un picior, că atunci sigur leșinam de frică! 


Niciun comentariu: