17-22 august 2015 - NORVEGIA (IV) - Biserica STAVKIRKE din URNES și orașul vechi din GAMLE LAERDALSOYRI

"...întunericul de saga păgână se revarsă peste lumânările abia arzând ale catolicismului, ale căror lumini pâlpâitoare cad asupra securilor unor țărani purtând armuri și asupra bărbilor în vânt ale regilor vikingi...o experiență ciudată, ca de pe altă lume..." (impresiile lui Holger Drachmann, pictor și poet danez, la vederea unei biserici norvegiene de bârne în 1886)

După ce ne-am concentrat atenția pe generoasa ofertă a naturii norvegiene și ne-am umplut desaga de munți, ghețari, stânci, fiorduri, zăpezi, reni și păduri nesfârșite, am decis să vedem și câteva lucruri ce țin de istoria și cultura oamenilor care populează fiordurile. Ghidați de această idee, am observat pe panourile turistice informative din zona Sognefjorden că bisericile de bârne erau puse pe locuri fruntașe la capitolul obiective, așa că ne-am pliat traseul pe vizitarea celei mai vechi dintre ele, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO - Stavkirke din Urnes. Am traversat cu feribotul un braț al fiordului și am sesizat de departe poziționarea bisericii negre pe cea mai înalt punct al așezării reduse la câteva case pierdute între livezi de meri pitici și rânduri înalte de...zmeură roșie-sângerie, plantată în locuri neîngrădite!

Feribotul ne-a lăsat la Urnes timp de o oră, exact cât aveam nevoie ca să urcăm un kilometru până la biserică, să ne luăm bilete, să ascultăm explicațiile ghidului în engleză, să fotografiem zona și să facem cale întoarsă pentru a ajunge la timp la feribot. Vremea s-a dovedit a fi din nou peste toate așteptările noastre: caldă, chiar bună de bronzat (am râs tot drumul de combinația paradoxală 'bronz de Scandinavia'!), fără vânturi, fără ploaie, senină și agățată într-un albastru curat răsfrânt peste Lustrafjorden. 

După ce ne-am întors din călătoria în Norvegia și am împărtășit pozele și impresiile pe internet, o fostă colegă de liceu de-a lui Silviu, plecată în Norvegia de vreo 20 de ani, i-a spus că am avut un noroc ieșit din comun cu vremea. Se minuna cum de am nimerit să venim în Scandinavia fix în săptămâna cea mai bună, cea mai ochioasă din toată vara! Am aflat de la ea că pe 1 iunie a nins și că zăpezile de pe Aurlandsfjellet nu erau chiar așa vechi cum credeam noi, că lunile iunie și iulie au fost presărate cu ploi, cu infernal de multe ploi, și că abia în zilele când am ajuns și noi pe acolo s-a înseninat și oamenii au putut simți că au și ei parte de puțină vară. Ne-a crescut inima și mai tare de bucurie aflând toate acestea și am fost recunoscători (din nou și pentru a mia oară!) pentru suprapunerea de timpuri - al nostru și al vremii - care ne-a transformat incursiunea într-o înfruptare burdușită de frumos! Scrierea acestor postări m-a determinat să resimt călătoria ca pe un drog ce creează dependență, căci nu mă mai satur să îmi hrănesc sufletul cu imagini și amintiri din Norvegia! Cu cât cercetez mai mult zonele vizitate, cu atât mă îndrăgostesc mai tare de ele! 

"Biserica de bârne, un tip de edificiu religios specific Norvegiei și neobișnuit în restul lumii, este rezultatul unui amestec de peisaj stâncos, tradiție păgână vikingă și, probabil, obsesii generate de întâlnirea cu lumea creștină. Cele patru bârne puternice care formează baza sunt aranjate în formă rectangulară pe o fundație de piatră, pentru a fi ferite de umezeală. Peste acestea sunt așezați în picioare stâlpii de susținere cunoscuți sub numele de 'prăjini'. La jumătatea distanței către vârf, prăjinile sunt întărite cu un soi de legătură făcută dintr-o serie de cruci bătute pe diagonală, iar grinzile acoperișului, care se unesc într-un unghi ascuțit, se sprijină pe ele. Susținută de un fel de sistem de suport, o galerie, cunoscută sub numele de 'svalgang', înconjoară biserica în exterior la nivelul solului. Din centrul acoperișului se înalță un turn construit pe patru prăjini, care culminează cu un alt acoperiș ascuțit. Grinzile și bârnele nu sunt ținute împreună prin cuie, ci prin mortar și îmbucături, prin aceeași tehnică utilizată și în cazul corăbiilor vikinge, fapt ce asigură  un maximum de elasticitate. Acoperișurile sunt realizate din șindrilă, iar înăuntru este întuneric, pentru că ferestrele sunt mici. Grinzile din interior sunt decorate cu inscripții cu rune săpate în lemn, ornamentațiile trădând origini păgâne, pre-creștine, iar pereții sunt pictați cu reprezentări biblice, uneori într-o manieră naivă, alteori cu un pronunțat simț artistic.

Epoca de aur a bisericilor de bârne se situează în perioada de maturitate a Evului Mediu, când goticul era dominant în alte părți ale Europei. Dintre cele 1000 de astfel de construcții au mai rămas doar 28 în Norvegia, cele mai multe aflându-se în văile dintre Bergren și Oslo. Toate sunt monumente istorice și se numără printre exemplarele istorice arhitectonice cele mai importante din istoria Scandinaviei. " 

Stavkirke din Urnes a fost construită în jurul anilor 1130-1150 și a inclus bârne dintr-o biserică din secolul al XI-lea, care s-a aflat în același loc. A fost gândită ca un lăcaș de cult privat pentru puternica și bogata familie Ornes, care a avut de jucat un rol major în timpul războiului civil din secolul al XII-lea. După pacea încheiată cu Hakon Hakonson în 1217, membrii familiei au devenit oamenii de încredere ai regelui și influența lor a crescut considerabil în regiune. Constructorii erau familiarizați cu tendințele arhitecturale din lume de la acea vreme și au încercat să transfere din piatră în lemn ideile întâlnite. De aceea, biserica a fost ridicată în stilul romanic, având arcade și coloane întâlnite în Europa acelui secol. Ghida ne-a spus că lemnul folosit a fost tratat într-o manieră tradițională unică în lume - pinilor aleși pentru construcție li s-au tăiat crengile și au fost șlefuiți la exterior, după care, timp de 20 de ani au fost lăsați să secrete rășină din abundență pentru ca lemnul să se protejeze natural de trecerea timpului, de apă, de vânt și să capete elasticitate sporită. Practic, coloanele au fost pregătite cu 20 de ani înainte lăsându-se copacii cu rădăcinile în pământ ca să se hrănească și să ajungă la caracteristicile optime necesare ridicării bisericii. 

După atâta așteptare Stavkirke a fost ridicată din prima, rapid, fără posibilitatea de a se comite vreo greșeală, fapt care demonstrează geniul constructor al acestor popoare ascunse între fiorduri. Absolut uluitor! Ornamentația a putut fi datată în 1050-1100, provenind probabil de la o biserică ridicată în vremurile creștine timpurii. Partea exterioară a fost tratată de la început până în zilele noastre cu gudron pentru a fi protejată de ploi și de vânt și datorită acestui tratament a rezistat mai bine de 800 de ani.    

Ceea ce ne-a țintuit privirea la pereții de afară a fost portalul nordic, realizat din lemn sculptat, întruchipând lupta eternă dintre bine și rău, sub forma unor animale luptându-se cu șerpi. Sculptura se vedea extrem de fină, de precisă, parcă transformând lemnul într-un fluid și ne-a impresionat pe toți prin simplitate și forța mesajului din linii, din mușchii animalelor, din vițele amestecate și întortocheate realizând semnele infinitului prin curbările lor. Acest tip de ornament a rămas cunoscut drept "stilul Urnes" și a fost clasificat drept descendent al stilurilor epocii vikinge și al runelor din Suedia. 

Am fost duși înăuntru și invitați să luăm un loc pe una din băncile din dreapta - a bărbaților, marcată prin o sculptură întruchipând curajul, sau din dreapta - a femeilor, indicată printr-o inimă din lemn. Ghida ne-a explicat elementele din biserică: două candelabre din altar, din metal și email, erau din secolul al XII-lea, din Limonges (Franța), scaunul pentru înalții prelați veniți în vizită se afla pus la mare cinste încă din secolul al XII-lea, iar crucifixul de deasupra altarului, flancat de Fecioara Maria și de Ioan Botezătorul, a fost mutat acolo de la o altă biserică. Pe laterale existau decorațiuni și inscripții în latină, citate ale credinței. Coloanele și îmbinarea elementelor de susținere m-au impresionat la culme, la fel și simplitatea și atmosfera aceea de liniște necesară ruperii de mundan și apropierii de sacru! Biserica putea rezista vânturilor puternice și intemperiilor datorită elasticității sale și a temeliei de piatră, iar aceste lucruri mi-au amintit de studiile lui Gaudi, care sigur s-a oprit și asupra arhitecturii norvegiene timpurii. 

După ce ne-am clătit ochii cu arhitectura bisericilor norvegiene din bârne, am mers în Gamle Laerdalsoyri, unde se afla o colecție de 161 clădiri din lemn din secolele XVIII-XIX. Nu am prins vreun tur, ci am hălăduit fără o țintă anume printre căsuțele încă locuite, intrând chiar și pe niște proprietăți, căci lipsa gardurilor în unele zone te inducea în eroare să crezi că se putea trece pe oriunde. Casele din lemn erau vopsite, înrudite ca stil și extrem de simple, cu multe ferestre și detalii curioase pe lângă ele - o cutie poștală cu un desen naiv sau o colecție de figurine de porțelan zâmbind complice printr-un geam de la etaj ne-au tras de mână să nu trecem nepăsători pe lângă ele și să le lăsăm amintire zâmbetul nostru de încântare!  

La una din case era o precizare clară că nu se puteau parca pe acolo decât motociclete Harley Davidson, unui cățel norocos i se făcuse o cușcă asemănătoare casei stăpânilor, cu pitici la intrare, acoperiș plin de iarbă, coarne de cer și...o minge de joacă așezată strategic. În rest, liniște și pace, turiști puțini, localnici bucurându-se de soare (unii chiar prea mult - am găsit și un nene care consumase prea multe spirtoase și moțăia pe o bancă în fața casei sale!), gazon îngrijit, munte verde în spate și fiord cu ape calme în față!

Am găsit și un muzeu al poștei, dar era închis, așa că i-am luat fotografic toată culoarea din florile de la intrare - galbenul de pe mine se simțea irezistibil atras de frații săi din jur și mă trăgea magnetic spre ei - și ne-am continuat explorarea! De acolo, am mers spre partea mai nouă a orașului unde am trecut în revistă casele pe culori - cea roșie, prima de la intrare era preferata lui Silviu, iar...

...cea roșie de la mijloc era a mea! Le-am dat târcoale și ne-am uitat la o groază de detalii, apreciind viața frumoasă care se desfășura în preajma lor și faptul că erau simple și cochete, fără prea multe lucruri sau spații inutile. Gardul era continuu, trecea de la o casă la alta și urmărea același tipar. Locuri de joacă pentru copii, gazon, copăcei și flori, leagăne, curățenie, fără acareturi întinse peste tot pe lângă casă, fără multe dependințe care să sufoce casa în sine. Ni se părea că eram într-un orășel de poveste! 

Dacă tot am ajuns la case, am să precizez și unde ne-am cazat în timpul petrecut în Norvegia. 
Cea mai frumoasă cazare a fost la căsuțele de pescuit de la Skresanden! După ce am trecut Aurlandsfjellet și am găsit Laerdalstunnelen închis, am decis să rămânem în zonă, să nu mai mergem la alt obiectiv, să ne bucurăm de vreo 4-5 ore liniște, să fim niște călători-pescari-de-momente-de-tihnă, așa că am început să căutăm un camping. Am găsit un șir de 4 căsuțe pe malul unui râu, iar Silviu s-a înțeles cu administratorul și ne-a dat-o pe ultima disponibilă! Pozele sunt mai mult decât edificatoare vis-a-vis de cât de bine ne-am simțit în căsuță! Seara, Silviu stătea pe terasă cu o bere în mână, asculta râul și se minuna de cât de asemănătoare era atmosfera cu momentele trăite în copilăria sa la ciobanul Costică, la Lepșa, în munții Vrancei. Eram la peste 3.000 de km depărtare de casă și familiarul venea după noi, pentru că limbajul naturii era același peste tot: noi înțelegeam mai mult sau mai puțin din el.  

O altă cazare a fost la o...altă căsuță, în Dragsvik. După ce am hălăduit pe la Geirangerfjord și am trecut pe lângă multe lacuri și fiorduri, oprindu-ne să facem poze și să ne minunăm de frumusețea locurilor, ne-am întârziat și am ajuns la buza unui fiord de unde trebuia să luăm un feribot ca să mergem mai departe, către obiectivul următor. Silviu era deja foarte obosit de la condus și întindeam coarda prea tare: Norvegia avea să fie acolo și a doua zi dimineață și noi trebuia să ne odihnim ca să ne putem bucura de ea! Plus că, oricât ne-am chiorât la afișul cu orarul feribotului, nu am reușit să descifrăm exact care era frecvența curselor și la ce oră se pleca dis-de-dimineață. Am aflat toate aceste informații de la domnul care ne-a cazat pe la ora 23 în căsuța cu paturi suprapuse în care am dormit neîntorși! Pe saltelele de sus!

La Boverdalen am stat cu cortul două nopți! Eram în Parcul Național Jotunheimen și de acolo am plecat către Galdhøpiggen, vârful cel mai înalt al Norvegiei și al Scandinaviei. Ne-a plăcut foarte mult și acolo: am avut loc unde să ne lăfăim pe iarba tunsă, am tras o masă lângă mașină și ne-am gospodărit, am gătit, am savurat tăria luată din Germania, am pus cortul la uscat pentru că făcuse un condens monstruos de la respirația noastră combinată cu aerul mai rece de peste noapte. Susurul râului de lângă camping a completat atmosfera de aer tare și sănătos și noi noi nu ne mai săturam să ne bucurăm din toți porii de simplitatea și frumusețea locului în care ne aflam și de faptul că decizia de a veni în Norvegia, deși fusese luată pe nepusă masă, din lipsă de munți lipsiți de ploaie, se dovedise mai mult decât inspirată și ne înghiontea deja să luăm în calcul o revenire, ceea ce se va și întâmpla cândva, în viitor!